Immanuel Wallerstein, Declinul puterii americane:
Statele Unite într-o lume Haotică
Bucureşti, Incitatus, 2005, ISBN 973-86575-5-5-5
Declinul puterii americane este ultima lucrare publicată pe piaţa românească a sociologului american Immanuel Walerstein, apărută în 2003 şi preluată de Editura Incitatus în 2005, în traducerea lui Anton Lapedatu. În universul livresc, literatura de consum orientată către analizarea fenomenului american la sfârşit şi început de secol cunoaşte o atenţie proporţională cu numărul crescând de lucrări ce invadează bibliotecile şi librăriile din toată lumea, inclusiv în peisajul intelectual autohton. Într-un Est încă netămăduit după experienţa comunistă, memoria colectivă tinde să asocieze orice proiect de stânga cu realitatea unui regim despotic şi cu eşecul totalitarismului. Este deci relativ scuzabilă ignorarea şi rezerva pe care autorii de stânga le întâmpină în peisajul intelectual autohton.
Ilustru sociolog şi istoric american de orientare neomarxistă, Immanuel Maurice Wallerstein (n.1930) face parte din acea generaţie de savanţi şi gânditori, alături de Jürgen Habermas sau Alain Besançon, care şi-au valorificat potenţialul în ceea ce am putea numi interstiţiile istoriei – acele intervaluri dintre marile evenimente ale acesteia – prea tineri pentru a lua parte la al Doilea Război Mondial şi prea în vârstă pentru a împărtăşi excesul adolescentin al generaţiei ’68, aceşti oameni s-au maturizat în lumea tensionată a Războiului Rece, război jalonat de fenomene precum: decolonializarea, criza rachetelor, destinderea şi căderea zidului berlinez. Crescut în New York, Wallerstein devine încă din adolescenţă captivat de mişcarea de decolonializare, focalizându-se pe cazul Indiei. A frecventat Universitatea Columbia unde a obţinut doctoratul şi unde a predat până în 1971, când s-a transferat la Universitatea McGill. Din 1976 până la retragerea sa în 1999 a funcţionat ca profesor de sociologie la Universitatea din Birmingham. A fost de asemenea conducătorul Institutului Fernand Braudel pentru Studiul Economiei, Sistemelor Istorice şi Civilizaţiei până în 2005. În 2000, a fost numit Senior Research Scholar la Universitatea Yale. Între 1994-1998, a activat ca preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie. În cariera sa a fost distins cu numeroase premii şi titluri de doctor honoris causa şi membru de onoare al mai multor instituţii şi universităţi din lume. Din opera sa, putem cita selectiv: Sistemul lumii moderne, apărută în trei volume în 1974, 1980 şi 1989; Antisystemic movements, împreună cu Giovanni Arrighi şi Terrence Hopkins, London, Verso (1989); Race, Nation, Classe, împreună cu Etienne Balibar, London, Verso (1991); Geopolitics and geoculture, Cambridge, Cambridge University Press (acelaşi an); Declinul puterii americane, apărută în anul 2003 la Editura Incitatus
Nu putem înţelege opera lui Immanuel Wallerstein fără a discuta conceptul de sistem mondial, care reprezintă însuşi miezul acesteia. Influenţat de Karl Marx şi de istoricul Fernand Braudel, Wallerstein consideră că există un singur sistem economic – cel capitalist ce serveşte ca bază suprastructurii politice formată din diferitele state care ocupă mapamondul. Acest sistem mondial, conchide el mai departe sub zodia scrierilor lui Marx şi Braudel, a luat naştere în secolul XVI, odată cu zorii erei coloniale şi cu începutul expansiunii vest-europene, proces care s-a încheiat tocmai în plin secol XX. Preluând teoretizările lui Braudel, Wallerstein consideră că relaţiile din acest sistem sunt orientate în jurul raporturilor de producţiei şi sunt ierarhizat connform unei ordini geometrice – sistemul capitalist s-a extins de la un anumit centru embrionar care este Occidentul la care s-au adăugat noi şi noi teritorii. Centrul reprezintă astfel zona cea mai dezvoltată care exercită o capacitate de exploatare şi dominion asupra zonelor semi-periferice şi periferice ale sistemului. Teoria Braudel – Wallerstein s-a bucurat de un succes enorm în ţările lumii a treia mai ales în deceniile VIII şi IX, ale secolului trecut, în perioada imediat postcolonială când problema dezvoltării şi a stabilităţii s-au pus în mod acut. La noi, teoriile sale privind capitalismul periferial au fost utilizate de Ilie Bădescu, în America Latină o serie de economişti proeminenţi precum Furdado şi Raul Prebish s-au folosit de ideea sistemului mondial pentru a elabora teorii ale imperialismului. Conform lui Wallerstein orice sistem mondial durează în jur de cinci secole după care cedează locul altei orânduiri. Sistemul capitalist, în opinia sa, se află la soroc, şi, ca urmare a crizelor structurale care se vor adânci, cu timpul îşi va încheia existenţa. O posibilă critică, chiar situându-ne în grila de înţelegere marxistă se referă la durata sistemelor mondiale. Trecutul ne arată că atât Antichitatea cât şi Evul Mediu au fost perioade care au depăşit cu mult intervalul de cinci sute de ani. Autorul pare deci să formuleze o lege a dinamicii istorice extrapolând o experienţă istorică, cea a lumii moderne, ceea ce este un demers forţat.
Un concept important pe care Wallerstein îl introduce pentru a descrie relaţiile ierarhice din interiorul sistemul mondial este cel al mişcărilor anti – sistemice. În relaţiile tensionate dintre muncitori şi deţinătorii capitalului (conform teoriilor marxiste), primii pot recurge la anumite comportamente anti-sistemice (greve, sindicalizare, boicot, violenţe stradale, sabotaje) pentru a contesta legitimitatea structurilor existente şi a cere mai multe drepturi. Analog, deplasând discuţia la nivel internaţional, statele periferice recurg la anumite comportamente care pot îmbrăca haina luptelor de reforme sociale şi revendicări naţionale împotriva ţărilor centrale. În acest sens, un loc deosebit, îl acordă Wallerstein mişcărilor din perioada 1968-1973 care străbat în diferite forme întreaga lume, întreg sistemul mondial: de la revoltele studenţeşti din Franţa, Italia şi RDG, la revoluţia pentru drepturi civice din SUA şi Mexic şi la Revoluţia culturală din China, destalinizarea din URSS şi ascensiunea nasserismului în Orientul Mijlociu, proaspăt independent. Mişcările din 1968, deşi disparate sunt unificate de două cauze: lupta împotriva hegemoniei americane stabilite după 1945 şi ceea ce Wallerstein numeşte numulţumirea faţă de neîmplinirea promisiunilor “Vechii Stângi”. Vechea Stângă, care ar îngloba social-democraţia şi proiectul comunist, nu reuşiseră să creeze acea lume echitabilă şi egalitară promisă, ceea ce a condus la un nou val de proiecte egalitare în anii ’60. Concluzia lui Wallerstein este aceea că 1968, prin eşecul său a delegitimat mişcările anti – sistemice, fapt care trebuie corectat în viziunea sa. Wallerstein nu face o împărţire a acestor mişcări anti – sistemice în funcţie de vreun criteriu politic sau moral. Astfel, în Declinul puterii americane, el introduce organizaţiile fundamentaliste precum Al-Quaida în rândul mişcărilor anti – sistemice. Pentru acesta, resuscitarea mişcărilor anti-sistemice reprezintă chezăşia menţinerii unei societăţi civile globale care să se opună centrului şi acumulării de capital şi bogăţie a acestuia.
Lucrarea Declinul puterii americane este, într-un fel, un rezumat al întregii opere a lui Immanuel Wallerstein. Ea reia problematica multora dintre cărţile şi conferinţele sale anterioare, multe dintre ele fiind transcrise aici fără nici un fel de modificare. Întreg discursul lucrării de faţă este o încercare de a combina o descriere a tabloului lumii prezente în interiorul unei digresiuni de perspectivă. Pentru Wallerstein, cartea are trei scopuri strâns înmănunchiate: unul intelectual – de a analiză realistă; unul moral – de a decide care sunt valorile lumii în care vrem să trăim şi, în sfârşit, cel de-al treilea, politic – de a stabili cum s-ar putea schimba ceea ce el consideră a fi o lume aflată în pragul haosului. Firul discursiv este articulat în jurul momentului devenit deja clişeu al atacurilor din 11 septembrie 2001 asupra Turnurilor Gemene din New York. Dar, pentru autorul nostru, declinul puterii americane a început odată cu războiul din Vietnam şi cu încetarea forţei valabilităţii acordurilor de la Bretton Woods, la începutul anilor ’70, când Lyndon Johnson a epuizat rezervele de aur americane ce garantaseră supremaţia colosului nord-atlantic în lumea de după Yalta. Atacurile din 11 septembrie au reprezentat atât pentru decidenţii americani, cât şi pentru opinia publică, un duş rece după o perioadă de beatitudine datorată unei creşteri economice artificial susţinute în timpul anilor ’90. Criza structurală a economiei americane se mulează, în efortul conceptual al lui Wallerstein, peste criza mult mai amplă a sistemului economic mondial.. El preia ideea ciclurilor Kondratiev, descoperite de economistul rus al cărui nume îl poartă. Conform lui Kondratiev, economia parcurge cicluri de câte şaizeci de ani, împărţite în câte două faze: faza A, de creştere şi acumulare şi capital, urmată de o fază B, a declinului şi recesiunii. Pentru Wallerstein perioada celor treizeci de ani glorioşi, 1945 – 1970, a reprezentat o fază Kondratiev A, pentru a trece într-un moment de tip B, odată cu criza petrolului. Concluzia este un optimistă, pentru cei care trăim în aceşti ani, întrucât începutul secolului XXI ar putea să coincidă cu un nou episod de prosperitate generalizată sau măcar cvasi-generalizată, însoţit, crede Wallerstein, de un fenomen deflaţionist, aemănător aceluia din secoul XVIII. Ciclurile economice nu alternează în mod perfect din cauza suprasarcinii, urmând ca sistemul capitalist actual să dea naştere unui/unor nou/noi sistem/sisteme socio-economice în următorii 50 de ani1. Impresia pe care o capată cititorul printre rândurile asupra cărora se apleacă, este aceea că vina a ceea ce Wallerstein pare să arate a fi o stare de anarhie s-ar datora perioadei de pubertate a unei noi lumi care se va solidifica în următoarele două – trei generaţii. Deşi chipul care ne este înfăţişat este unul îngrijorător, paginile lucrării nu degajă scenariul unei apocalipse ca la cinema. Economistul este dublat de sociolog, şi nu se cantonează într-un determinism brut. Da! Lumea este în schimbare, dar tocmai perioadele de schimbare, afirmă autorul Sistemului mondial, oferă posibilităţile cele mai fertile de influenţare a evenimentelor. Concluzie afirmată şi mai devreme în Geopolitics and Geoculture (1991). Viitorul nu a fost scris şi deci fiecare are un cuvânt de spus. Dacă părţile morală şi intelectuală din ţelurile auto-propuse la începutul cărţii sunt atinse, partea politică rămâne neclară. Wallerstein nu oferă soluţii conturate de viitor. Iarăşi nu este clar de ce puterea americană s-ar afla pe un traseu descendent: deoarece războiul din Irak ameninţă să se vietnamizeze şi să capete un caracter de uzură care va epuiza resursele americanilor sau pentru că întreg sistemul capitalist se şubrezeşte şi atunci Statele Unite vor împărtăşi soarta întregii lumi printr-o logică de incluziune? Nu se poate să nu te întrebi dacă, nu cumva, Immanuel Wallerstein reia vechea ipoteză a lui Marx, care lega soarta revoluţiei proletare şi deci sfârşitul capitalismului de cea a Marii Britanii, ţara cea mai avansată a acelor timpuri, pentru a o înlocui cu Statele Unite, în timpurile actuale. Cu toate acestea, textul lucrării nu acordă în întindere locul principal problemelor de astăzi ale gigantului american, ci însăilează eseuri scrise pe parcursul anilor ’90 şi care atacă diferite sectoare, cum ar fi rasismul, structura cunoaşterii şi problemele epistemologice şi paradigmatice ale cercetătorilor din ştiinţele sociale, revoluţiile din 1968 sau Islamul.
Pentru a reveni la afirmaţia iniţială Declinul puterii americane se doreşte o operă de popularizare a ideilor sub masca unei teme, vulgarizată între timp – aceea viitorului posibil al naţiunii în mijlocul căreia Statuia Libertăţii şi-a adunat un trecut plin de simboluri. Ironic pare că însuşi autorul se vede obligat să apeleze la tehnicile reclamei unui capitalism pe care îl acuză şi blamează cu destulă înverşunare. Cum ni se opera lui Wallerstein, din această perspectivă?! În ciuda criticilor adăugate cu timpul, edificiul intelectual al operei sale rămâne unul de referinţă pentru începutul secolului XXI. Deşi lecţia secolului tocmai depăşit ne arată că teoria marxistă şi proiectul politic care a pretins că se inspiră de la acesta au eşuat, trebuie să avem în vedere că îngrijorarea faţă de viitorul sistemului capitalist şi al ideologiei liberale în interiorul căruia acesta s-a dezvoltat, poate fi întâlnită la autori care ar putea fi consideraţi a ocupa întregul spectrul al opţiunilor politice actuale: Jospeh Nye, Susan Strange, Theodore Lowi etc. Immanuel Wallerstein este un autor de anvergură, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu el. Din păcate, densitatea lucrării nu aduce nimic nou în raport cu lucrări mai vechi ale sale cum ar fi Geopolitics and geoculture şi Antisystemic movements arătând o oboseală a posibilităţii de inovare. Totuşi, Declinul puterii american este opera unui patriarhat intelectual care trebuie neapărat citită.
Silviu Sergiu
NOTĂ
1 În corespondenţa purtată de recenziator cu Immanuel Wallerstein acesta pare să incline mai degrabă către scenariul unui sistem mondial global şi nu a unei pluralităţi de sisteme regionalizate care să-şi dispute oportunităţile secolului XXI. Aceasta regionalizare ar putea să apară, admite Wallerstein doar în eventualitatea unor evenimente cu adevărat catastrofice (o combinaţie de conflicte nucleare şi dezastre geo-ecologice de proporţii uriaşe- fapt căruia îi acordă o probabilitate redusă).
