Criza Uniunii Europene.
O perspectivă de filosofie politică.
Pierre Manent, La raison des nations: réflexion sur
la démocractie en Europe Paris,
Gallimard, 2006.
ISBN 978-2070777341
Uniunea Europeană este în pericol de dizolvare geografică pentru că nu-şi defineşte limitele, politică pentru că guvernarea se decuplează de cetăţean şi de sens pentru că se topeşte în umanitate prin desconsiderarea explicită a abordării obiective a religiei. Aşa s-ar putea sintetiza în câteva cuvinte reflecţia lui Pierre Manent asupra democraţiei în Europa, condensată în paginile volumului „La raison des nations” („Raţiunea naţiunilor”) apărut în cursul anului trecut la cunoscuta editură pariziană Gallimard. Reflecţia lui Manent îşi afirmă relevanţa nu atât pentru că vine din partea unui liberal toquevellian sau al discipolului lui Raymond Aron, ci pentru aparţine unui filosof politic, adică a acelui tip de gânditor care lipseşte Europei. Prin lentilele acestuia nu se citeşte doar viaţa noastră de cetăţeni, ci forma politică în care noi existăm şi în care noţiunea de cetăţenie se umple cu sens. Forma politică este conceptul căruia Pierre Manent şi-a dedicat studiul şi pe care acum ni-l supune atenţiei într-o manieră practică prin raportarea la o construcţie politică dată. În acest sens, „Raţiunea naţiunilor” este un volum neobişnuit care propune o arheologie a prezentului în lumina şi cu instrumentele teoretice ale autorilor la care autorul său şi-a câştigat maturitatea intelectuală: Montesquieu, Weber, Hobbes, Rousseau, Aron şi, desigur, Toqueville.
Din punct de vedere al filosofiei politice, criza Uniunii Europene este o criză de fond deoarece nu este în măsură să propună un sistem de agregare a indivizilor. Pentru Manent statul suveran şi naţiunea formează singura formă politică în care indivizii devin cetăţeni şi în care comunitatea reală prinde contur. Pentru ca formula corpului suveran să fie înţeleasă, cel puţin teoretic, indivizii au trecut printr-o stare numită şi de natură în care fiecare constituia propriul său suveran de la care emana unica lege valabilă a naturii umane: autoconservarea. Aceasta impunea, articularea comportamentului individual în funcţie de intenţiile celuilalt. Perceperea celuilalt ca sursă de violare a legii autoconservării era de natură să legitimeze starea de „homo homini lupus”, adică de om lup omului. Prima idee de ieşire din starea de natură a aparţinut lui filosofului englez Thomas Hobbes. Publicarea în 1651 a „Leviathanului” nu este nici pe departe un exerciţiu teoretic aşa cum în mod injust filosofia tinde să fie privită. Starea de natură pe care Hobbes a descris-o prin apelul la sintagma „homo homini lupus” sau „bellum omnium contra omnes” a existat. Pentru Hobbes, războiul civil britanic dintre 1642 şi 1651 între regalişti şi parlamentarişti a ilustrat războiul tuturor contra tuturor. Soluţia pe care Hobbes o propune pentru ieşirea din starea de natură se întemeiază pe „contractul social”, adică încredinţarea drepturilor individuale unui corp suveran puternic, în persoana regelui. Aşa s-a născut naţiunea şi ordinea socială.
Creaţia statelor-naţiune în decursul secolului al XIX-lea reprezintă finalitatea unui parcurs al gândirii politice de aproape două veacuri, deschis aşa cum s-a arătat mai sus, de Thomas Hobbes prin „Leviathan”. Din secolul al XIX-lea naţiunea devine un liant între indivizi, caracterizaţi prin dezorganizare şi guvernaţi de dreptul la propria supravieţuire şi stat ca formulă geografică de organizare a acestora. În acest context, Alexis de Toqueville publică în 1835 cartea „Despre democraţia în America” care devine nu doar cea mai densă reflecţie politică asupra democraţiei, ci şi opera unui psiholog al democraţiei. Pentru Manent, Toqueville este sursa filosofică de la care meditaţia sa asupra democraţiei în Europa se hrăneşte. Astfel, statul suveran şi naţiunea sunt „condiţiile de posibilitate” ale democraţiei (La raison des nations,
p. 25). Trecut în umbră, pe de o parte, de chestiunea socială şi lupta de clasă de esenţă marxistă delimitată de Pierre Manent între 1848 şi 1968 şi, pe de altă parte, de împlinirea formulei de stat-naţiune, Tocqueville se cere redescoperit în lumina evoluţiei însăşi a conceptului de democraţie care stă la baza a două „imperii democratice”: SUA şi Europa. În viziunea lui Manent, ambele sunt unite de comerţ şi de evoluţia ideilor democratice, mai ales după ce critica totalitarismului (Hannah Arendt, Leszek Kolakowski, Raymond Aron) şi căderea acestuia a aşezat premisele devenirii democraţiei ca „religie universală”. Însă ambele sunt despărţite de Atlantic prin modelul de democraţie pe care-l propune fiecare. În timp ce Statele Unite, mai ales după evenimentele de la 11 septembrie 2001, se repliază în jurul unei naţiuni centrale şi afirmarea democraţiei în lume, Uniunea Europeană se transformă în ceea ce gânditorul numeşte „agenţie umană centrală” a cărei principală nuanţă este democraţia fără popor. La fel ca şi Tocqueville, Manent priveşte din nou dincolo de ocean pentru a reflecta asupra democraţiei, cu singura diferenţă că spre deosebire de precursorul său reflecţia nu vizează organizarea principiilor democratice în interiorul unui stat, ci în interiorul unei ficţiuni statale, până acum în mod unic reprezentată de Uniunea Europeană.
Democraţia nu există în Uniunea Europeană nu pentru că profilul constituţional al Parlamentului European este departe de cel al Parlamentului Naţional care prin esenţă reprezintă corpul suveran, ci pentru că ceea ce o face posibilă (naţiune europeană şi stat european) nu există şi citind paginile autorului ne vom da seama că nici nu pot exista atât timp cât modelul de construcţie a naţiunii şi a statului este inaplicabil. Uniunea Europeană se conturează în jurul unor valori universale, abstracte care evacuează dimensiunea geografică din dezbatere. O dată ce devine imposibil de stabilit graniţele Uniunii Europene, se elimină dimensiunea teritorială care reprezintă condiţia existenţei statului. Versiunea europeană a democraţiei pentru Manent pare să meargă în sens contrar celei americane în măsura în care propune un model invers de re-creare a democraţiei decât cel obişnuit. Instituirea democraţiei se face prin eliminarea dimensiunii geografice (extinderea indefinită) şi a formei politice (diminuarea statului-naţiune).
În statul membru al Uniunii Europene, individul este cetăţean, însă în cadrul Uniunii Europene înseşi acesta nu are nici un statut real chiar dacă ideea cetăţeniei europene vine să sugereze un scop spre care se tinde. Deşi se bazează pe cedarea unei părţi din suveranitatea naţională, Uniunea Europeană nu articulează nici o relaţie cu individul care o compune. Democraţia, adică ceea ce ar trebui să creeze contextul unei raportări a individului la organismul supranaţional nu există. Democraţia post-naţională este o ficţiune în Uniunea Europeană. Ruptura dintre individ şi Uniunea Europeană nu se face doar în absenţa democraţiei, ci şi în cea a guvernării reprezentative care în viziunea lui Manent este o consecinţă logico-temporală a statului suveran. Gambetta întotdeauna urmează lui Richelieu şi nu invers (p. 49).
Criza de existenţă a Uniunii Europene este un efect al suprapunerii a două procese la care se recurge în mod deliberat: eliminarea progresivă a formei politice tradiţionale de co-existenţă a indivizilor prin culpabilizarea ideii de stat suveran şi naţiune (apelul la exceselele naţionaliste de la sfârşitul secolului XIX şi început de secol XX) şi imposibilitatea Uniunii Europene de a propune un nou contract social care să stea la baza alcătuirii unei noi tipologii comunitare. Pentru un gânditor politic acest lucru înseamnă în mod direct ruperea legăturilor dintre indivizi şi aşezarea acestora într-un context de neclaritate a raporturilor orizontale (îndivizii între ei) şi verticale (între indivizi şi ceea ce se presupune că trebuie să-i reprezinte), fapt care trimite cu gândul la starea de pre-politică descrisă de Hobbes. În alţi termeni, imperativul unificării umane pe fondul globalizării la care americanii răspund prin întărirea unei naţiuni centrale este privit de europeni prin ura de sine ca popor vinovat de propriul trecut (de câteva decenii naţiunile una câte una şi-au făcut un proces de
mea culpa în relaţie cu trecutul ultimului veac) şi adorarea de sine ca o umanitate construită din identităţi pe catâ de diverse, pe atât de dificil de aşezat într-un tipar (pp. 17 – 18).
Şi discursul să fie complet, volumul de reflecţii al lui Pierre Manent asupra democraţiei în Europa este consolidat de polemica în jurul statutului internaţional al provinciei Kosovo care într-un mod cu totul contrar tendinţelor Uniunii Europene ridică o chestiune care se doreşte uitată: formularea unui stat plecând de la existenţa unei naţiuni definită pe criterii etnice. Temerile că soluţionarea problemei Kosovo s-ar putea transforma din nou într-un butoi cu pulbere nu doar al Balcanilor, ci al întregii lumi nu sunt deloc lipsite de substanţă. Provincia Kosovo ar putea crea precedent pentru celelalte teritorii europene (deci spaţii geografice) care-şi aşteaptă recunoaşterea naţionalităţii: Catalonia, Ţara Bască, Scoţia. Dintre acestea, Scoţia este la un pas de obţinerea independenţei de Anglia şi deci ieşirea din Marea Britanie la exact trei veacuri de la semnarea actului de uniune. În faţa acestor tendinţe, discursul actual al Uniunii Europene este erodat de sentimentul inadecvării la problemele timpului. Când s-a constituit ca idee în 1950 şi ca instituţie în 1957, Comunitatea Economică Europeană reflecta înţelegerea spiritului timpului (Saeculum) de către generaţia părinţilor fondatori. CEE reprezenta soluţia Europei la războiul clasic aşa cum a fost în cele două versiuni mondiale. Mimarea ideii de cetăţenie europeană plecând de la criteriul adeziunii la valori care face dificil de stabilit limitele teritoriului ocupat şi forma politică de organizare a acestuia este un prim pas către inadecvare. În această cheie de lectură a procesului de integrare europeană, respingerea constituţiei europene este un semnal de maturitate nu doar pentru că temporizează elanul desfiinţării naţiunii ca singura formă de comuniune, ci şi pentru că restituie solemnitatea discursului filosofic înaintea acţiunii politice propriu-zise. Aşa cum a fost subliniat mai sus, pentru naşterea a ceea ce astăzi avem ca state independente şi suverane a fost nevoie de două veacuri de gândire politică. Asumarea succesului ideii europene pentru o etapă de evoluţie care s-a încheiat cu prăbuşirea comunismului, adică a pericolului care a impus un nou mod de relaţionare a statelor-naţiune, şi grăbirea impunerii unei forme care nu-şi poate crea fondul s-a făcut în absenţa discuţiei filosofice de tipul celei pe care Pierre Manent o propune. Adecvarea la evoluţia actuală presupune deci un efort de filosofie politică a gânditorilor dezangajaţi politic (deocamdata Uniunea Europeană poartă amprenta oamenilor de acţiune şi prea puţin a oamenilor de reflecţie). O dată ce modelul adeziunii la valori comune universale dar foarte abstracte devine lipsit de sens, nu rămâne decât fie reîntoarcerea la sursele iniţiale de creare a statului-naţiune (religie, istorie şi limbă comună), fie regândirea unui nou contract social. Altfel spus, reinventarea lui Hobbes, Locke sau Rousseau în secolul XXI. Faptul că reflecţia lui Manent se opreşte nu doar asupra conceptelor de democraţie şi naţiune, ci ia în calcul şi religia este de natură să sugereze perspectiva reîntoarcerii la sursele iniţiale. Citarea lui Voltaire ca motto („Cel care nu îndrăzneşte să privească în mod direct polii vieţii umane, religia şi guvernarea, nu este altceva decât un laş”) sugerează defecţiunea esenţială de gândire a Uniunii Europene: desconsiderarea religiei. Sugestiv sau nu, sesizarea unui produs care poartă marca Franţei se face chiar de către un francez. Nespecificarea originilor iudeo-creştine ale Europei în preambulul tratatului constituţional a fost argumentată prin faptul că Europa după ce secole a fost divizată de religie, sugerarea unei laicităţi ar readuce unitatea. Într-adevăr, secolele XVI-XVIII reprezintă istoria unui îndelung conflict religios sau având surse religioase, fie că a fost în interiorul corpului creştin, fie între creştini şi pâgâni (cum erau numiţi în epocă musulmanii). Invocarea unei realităţi istorice care se bucură de o altă interpretare în prezent creează dificultatea stabilirii unei posibile limite a extinderii. A vorbi de religie ca „fapt politic” înseamnă a recunoaşte că, deşi religia şi politica reprezintă forme de comuniune (p. 70), ele se află într-un raport de intercondiţionare. Altfel spus, tipul de religie influenţează o anumită formă politică. În anii 30, Carl Schimtt în tratatul său de „Teologie politică” dezvolta teza potrivit căreia construcţia politică reprezintă o variantă secularizată a modelelor teologice. În această optică, diferenţele nu dogmatice, ci de viziune privind organizarea socială ale religiilor devin esenţiale în organizarea unei construcţii politice. În condiţiile în care Turcia reclamă dreptul de a adera la Uniunea Europeană, identitatea acestei organizaţii care înainte de toate înseamnă delimitarea sa, cere receptarea naturii politice a creştinismului şi a islamismului. Acceptând faptul că există, dincolo de anumite asemănări, percepţii diferite, întrebarea care se pune este în ce măsură poate fi impus unui teritoriu o formă politică care prin natura sa se bazează pe înţelesuri diferite? Rezumarea Europei la dimensiunea creştină ar putea uşura, în optica lui Pierre Manent, construirea unei identităţi care să dea sens unei comunităţi umane. Ipoteza avansată în mod filosofic de Manent este întărită de cercetările socio-politice care confirm că una din premisele instaurării şi aprofundării democraţiei reprezintă omogenitatea. Un teritoriu marcat de clivaje face dificil de receptat în mod egal mecanismul democratic.
Spre deosebire de discursul britanic, Manent în lucrarea sa aduce un argument politic în favoarea dimensiunii exclusiv economice a Uniunii Europene care în mod fatal se află cuprinsă între două construcţii politice care cunosc un reviriment al naţionalismului. Pe de o parte, este vorba de SUA care prin curentul neoconservator îşi fortifică naţiunea (Anatol Lieven), iar pe de alta parte este China unde creşterea economică se îmbină cu accese naţionaliste (Barthélémy Courmont).
Cu toate acestea, euroscepticismul lui Pierre Manent nu este organic. El apare mai curând ca urmare a imposibilităţii Uniunii Europene de a propune un model viabil de comuniune. În lumina filosofiei politice care de la Platon se află în căutarea celei mai bune forme de guvernare, individul care prin natura sa este social (zoon politikon), adică are nevoie de comunitate, se află în pericol câtă vreme denunţarea formei politice tradiţionale în care-şi consumă existenţa se conjugă cu incapacitatea articulării unei forme politice care să-l aducă într-un alt tip de comuniune. În acord cu viziunea lui Tocqueville, individul are nevoie de democraţie nu doar că-i este psihologic indispensabilă, ci şi pentru că este unica sursă de egalitate a condiţiilor care umple cu sens politic ideea de cetăţenie, ci şi pentru că libertatea sa înseamnă egalitatea în drepturi civile. În afara formelor politice care pot institui tipul de democraţie cel mai aproape de natura psiho-socială a individului (care deocamdată până în acest moment sunt statul suveran şi naţiunea), acesta se regăseşte într-un real pericol care poate explica răbufnirile violente aşa cum a fost revolta periferiilor pariziene. Pentru acest tip de reflecţie, decât să meargă împotriva propriei idei, Europa ar trebui să rămână la stadiul care a consacrat-o în primă etapă, adică cooperarea economică prin păstrarea intactă a formei politice tradiţionale (statul suveran şi naţiunea); cel puţin până când gânditorii politici vor propune un nou model intelectual de organizare socială care să filtreze efectele pe care globalizarea le are asupra indivizilor.
Nicolae Drăguşin
