Politică internaţională: actori şi vecinătăţi

Diferiţi, dar uneori la fel!
Despre limitele clivajului stânga-dreapta la alegerile prezidenţiale franceze din 2007
 

Sergiu Mişcoiu

This article investigates the limitations of the left/right cleavage in the French Presidential elections of 2007. The main hypothesis is that, despite the appearances, the right/left cleavage was weakened by the relative convergence of the two main candidates, Nicolas Sarkozy and Ségolène Royal, over the nodal issues of national identity, citizenship and immigration.

Keywords: elections, presidential elections,
left/right cleavage, national identity, citizenship, immigration

Alegerile prezidenţiale din 2007 au fost considerate, din diferite motive, ca fiind alegerile care au reprezentat întoarcerea la „normalitate”, chiar şi numai dacă ne gândim la faptul că stânga şi dreapta au reuşit, spre deosebire de alegerile din 2002, să îşi menţină candidaţii în turul al doilea, făcând din acesta o confruntare clasică. În plus, această prezenţă în turul al doilea părea să se bazeze pe recuperarea de către cei doi candidaţi a temelor care furnizaseră conţinutul dezbaterilor dintre cele două tabere. Dacă Ségolène Royal (Partidul Socialist – PS) a privilegiat teme ca solidaritatea, echitatea socială, redistribuirea, protecţia socială şi descentralizarea, Nicolas Sarkozy (Uniunea pentru o Mişcare Populară – UMP) a preferat individul, munca, ordinea, respectul, defiscalizarea, apărarea naţională.

Este însă această întoarcere la clivajul clasic consistentă pe toate planurile? În ciuda impresiei iniţiale, conform căreia logica duelului îi determină pe candidaţi să prezinte idei şi programe care îi opun pe cât posibil, o analiză mai profundă demonstrează faptul că a existat cel puţin o temă centrală asupra căreia candidaţii au avut poziţii mai degrabă convergente – tema identităţii naţionale. Convergenţa poziţiilor candidaţilor în ceea ce priveşte tema identităţii naţionale, în ciuda caracterului discontunuu şi puţin evident, s-a datorat importanţei şi staturii prezidenţiale a acestei teme. Aceasta a reprezentat, grosso modo, nu doar un acord asupra ne-marginalizării naţiunii comparativ cu Uniunea Europeană, ci şi o revalorizare a identităţii nationale, pe de o parte, ca element central al edificiului republican, iar pe de altă parte, ca sursă de legitimitate morală şi politică.

Care a fost maniera de realizare a convergenţei poziţiilor candidaţilor? A fost aceasta un element de bună sau, mai degrabă, de proastă strategie pentru cei care au pus-o în practică? Consecinţele care au decurs din repoziţionarea centrală a identităţii naţionale şi a cetăţeniei în cadrul dezbaterilor prezidenţiale din Franţa din 2007 vor fi de lungă sau de scurtă durată?

Iată întrebările la care încercăm să răspundem în paginile următoare ale acestui articol. Ipoteza principală a analizei noastre este aceea că poziţia convergentă stânga-dreapta asupra problemelor pe care le implică identitatea naţională şi cetăţenia este rezultatul unui proces complex de combinare a efectelor mecanice ale lui 21 aprilie (2002) şi a elementelor strategice planificate sau improvizate de către candidaţi şi de către staff-urile acestora.

Context, mize şi strategii

Cu scopul de a demonstra ipoteza demersului nostru de cercetare, încercăm mai întâi să punem în evidenţă prezenţa spectrului lui 21 aprilie ca parte esenţială a contextului alegerilor prezidenţiale din 2007. Pe 21 aprilie 2002, Jean-Marie Le Pen, preşedintele Frontului National, a reuşit performanţa de a-l depăşi cu două sute de mii de voturi pe candidatul socialist, Lionel Jospin (16,86 % faţă de16,18 %) şi de a participa astfel la al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, unde va fi fost învins de către Jacques Chirac, în jurul căruia o largă coaliţie anti-lepenistă se crease între cele două tururi. Alegeri unice sub cea de-a V-a Republică, Prezidenţialele din 2002 au fost marcate, aşadar, de înlăturarea istorică a candidatuli socialist încă din primul tur de scrutin, de prezenţa extremei drepte în turul decisiv, de cea mai ridicată rată de absenteism sub cea de-a V-a Republică (28,4 %) şi prin alegerea din oficiu, în turul doi, a unui candidat pentru care mai puţin de 20 % dintre alegători optaseră în primul tur.

Percepute ca fiind un nou ecou al crizei structurale ce caracteriza viaţa politică franceză, criză care generase fenomenul politic al Frontului Naţional¹, alegerile prezidenţiale din 2002 au avut urmări profunde pentru conştiinţa publică. În 2005, Nu-ul larg exprimat de către francezi faţă de Tratatul Constituţional European (54,67 %) va adânci şi mai mult clivajul între clasa politică şi cetăţeni. Dacă temerile care îl propulsaseră pe candidatul frontist, Jean-Marie Le Pen, în al doilea tur al Prezidenţialelor din 2002 fuseseră mai degrabă legate de insecuritate şi de imigraţie², acelea care au produs respingerea Constituţiei Europene erau determinate de pericolul suprimării modelului social francez.³ Punctul de joncţiune între preocupările sociale şi cele legate de securitate părea a fi atins: majoritatea anchetelor şi analizelor descriau coerenţa, aparent pardoxală, între voturile celor care contestaseră Constituţia europeană, împărtăşind mai degrabă argumente şi opinii specifice stângii şi cele ale celor care se opuneau Tratatului european în cauză, împărtăşind argumente şi opinii specifice dreptei⁴. De fapt, sub stindardul condamnării „euro-mondializării liberale”, contestatarii care făceau parte din rândul stângii şi din cel al dreptei radicale, din rândul extremei stângi şi din cel al extremei drepte, ori adepţi ai „ninismului” şi-au reunit voturile, găsind astfel în Tratatul Constituţional ţapul ispăşitor ideal care trebuia să plătească pentru toate relele structurale sau conjuncturale ale societăţii franceze: şomajul, săracia, insecuritatea, pierderea valorilor; într-un cuvânt, un Nu împotriva punerii în discuţie a „felului de a fi francez”, din perspectiva modelului social (pentru electoratul de stânga şi pentru cel de extremă stânga), cât şi din perspectiva modului de viaţă (pentru electoratul de dreapta şi pentru cel de extremă dreapta).

Ca un efect incontestabil al acestui mecanism de coagulare trans-ideologică a polului contestatar, Prezidenţialele din 2007 au fost plasate, de la început, mai întâi sub spectrul alegerilor prezidenţiale precedente, si, mai apoi, sub amprenta respingerii Tratatului Constituţional. În mod mecanic, principalele partide care au propus candidaţi au căutat să evite erorile alegerilor din 2002:
– Pentru candidatul UMP, Nicolas Sarkozy, strategia era de a se plasa suficient de la dreapta eşichierului pentru a limita spaţiul politic al contra-candidatului de extremă dreaptă (Le Pen), cât şi pe cel a posibililor candidaţi de dreapta, de orientare suveranistă;
– candidata Partidului Socialist, Ségolène Royal, trebuia să împiedice cu orice preţ apariţia unui nou val de candidaţi de stânga (precum Jean-Pierre Chévènement⁵ sau Christine Taubira⁶) şi să obţină marginalizarea candidaţilor de extremă stânga; pentru aceasta, trebuia să se plaseze într-o logică a uniunii şi a votului util, realizând astfel un „curcubeu” care să curpindă toate tendinţele, de la cea social-democrată la cea socialistă de stânga;
– candidatul Uniunii pentru Democraţia Franceză (UDF), François Bayrou, trebuia să ocupe, în mod strategic, centrul, „preluând” alegătorii de centru-dreapta, care votaseră în 2002 cu Jacques Chirac sau cu Alain Madelin⁷ şi seducând alegătorii de centru-stânga (social-democraţi, radicali de stânga şi ecologişti);
– în fine, pentru candidatul Frontului Naţional, Jean-Marie Le Pen, strategia era aceea de a scăpa de eticheta de candidat extremist (care provocase respingerea sa în turul al doilea al alegerilor din 2002), moderându-şi, de această dată, discursul şi preluând astfel electoratul eurosceptic de dreapta, electorat care votase în 2002 cu Chirac, cu Saint-Josse⁸ sau cu Boutin⁹ şi care se presupunea că ar fi fost înclinat să voteze în 2007 cu Sarkozy sau cu de Villiers¹⁰.

Date fiind toate aceste mize, cei doi candidaţi ai principalelor partide au fost nevoiţi să elaboreze strategii de ocupare a spaţiului electoral – a celui de centru-stânga şi de stânga – Ségolène Royal – şi a celui de dreapta moderată şi de dreapta radicală – Nicolas Sarkozy. Însă urcarea vertiginoasă în sondaje a candidatului centrist, François Bayrou, a schimbat radical situaţia, determinând radicalizarea candidaţilor socialist şi popular pe teme care să le permită identificarea în opoziţie faţă de candidatul UDF. Această operaţiune nu s-a dovedit însă la fel de dificilă pentru ambii candidaţi: în vreme ce Sarkozy marşase încă de la început pe teme de dreapta, tocmai pentru a seduce alegătorii lui Jean-Marie Le Pen, Ségolène Royal trebuia să surmonteze handicapul tentativei de cucerire a zonei de centru, centru care avea de acum un candidat propriu, ce părea mai periculos pentu candidata socialistă decât pentru candidatul UMP.

Acesta este momentul în care candidata socialistă a început să accentueze cu precădere elementele care o diferenţiau de candidatul centrist. Şi cum punctul principal de diferenţiere a lui François Bayrou faţă de ceilalţi candidaţi era orientarea europenistă a candidatului centrist, Ségolène Royal (ea însăşi favorabilă lui Da în 2005), şi-a permis, în martie 2007, să efectueze un viraj în ceea ce priveşte tema identităţii naţionale. Se presupunea că această alegere strategică îi va fi asigurat voturile suveraniştilor de stânga, de dreapta sau chiar de extremă dreapta, care nu erau pregătiţi să voteze cu Sarkozy datorită liberalismului economic propăvăduit de acesta şi care i se opuneau lui François Bayrou datorită ataşamentului său faţă de Europa.

Astfel, în mod paradoxal, Ségolène Royal şi Nicolas Sarkozy s-au „întâlnit” pe tema identităţii naţionale şi pe cea a cetăţeniei, în sensul recuperării acesteia pentru a se face auziţi „peste” François Bayrou şi pentru a evita un nou puseu al lui Jean-Marie Le Pen, care avusese în 2002 un monopol asupra acestei teme. Dacă înainte de martie 2007, anumite semne lăsaseră să se întrevadă preferinţa lui Ségolène Royal faţă de acest tip de teme¹¹, ultimele două luni de campanie au fost marcate de o adevărată „mobilizare naţională”.

În fapt, tocmai tema identităţii naţionale şi, prin asociere, cea a obţinerii cetăţeniei franceze, este cea care a provocat apropierea celor doi principali candidaţi înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale. Reluarea temelor naţionale în discursurile lui Ségolène Royal a culminat cu afirmaţiile privind recucerirea simbolurilor naţionale (drapelul tricolor şi Marseieza), afirmaţii făcute în timpul deplasării în Provence, către sfârşitul lunii martie 2007 şi care au atras critici concertate din partea extremei stângi şi a centrului¹². Dar, din nou, „supra-licitarea identitară” s-a dovedit mult mai profitabilă pentru dreapta decât pentru stânga politică: conform sondajelor, poziţia lui Nicolas Sarkozy în materie identitară a fost percepută de către electorat ca fiind legitimă şi înscrisă în tradiţia dreptei de la valorile căreia acesta se revendica, în vreme ce „alunecarea” lui Royal către un discurs cu componente identitare sonore nu a făcut decât să susţină imaginea caricaturală a unei candidate cu un profil politic vag, aflată în căutarea unor teme de campanie pe teritoriul ideologic al adversarilor¹³.

Am putea, de asemenea, să explicăm schimbarea de macaz a candidatei socialiste în ceea ce priveşte cetăţenia şi identitatea prin evidenţierea unei strategii „anti-21 aprilie”, al cărei inspirator pare să fie ex-suveranistul Jean-Pierre Chévènement, devenit consilier personal al lui Ségolène Royal. Ca şi în 2002, se presupunea că dreapta şi extrema dreaptă îşi vor fi concentrat campania – îndeosebi pe ultima sută de metri – pe temele care le avantajează. Dat fiind profilul lui Nicolas Sarkozy, tema care ar fi avut cele mai multe şanse să devină calul de bătaie al sfârşitului de campanie ar fi fost cea a identităţii şi cetăţeniei. Dar, de data aceasta, stânga nu s-ar mai fi lăsat păcălită, ca în 2002, arătându-şi „naivitatea” în ceea ce priveşte această problematică¹⁴. Din contră, stânga ar fi trebuit să atace pe terenul adversarului pentru a-l deposeda pe acesta de temele „regaliene” şi pentru a-l neutraliza.

Cum s-a ajuns la punctul de convergenţă?

Cum s-au exprimat cei doi candidaţi pe aceste teme-cheie? Nicolas Sarkozy s-a poziţionat, încă de la început, în apărătorul ideii naţiunii identitare: naturalizarea trebuie condiţionată de învăţarea limbii franceze şi de respectarea „normelor şi obiceiurilor poporului francez”¹⁵. Imigraţia „suportată” trebuie să lase locul celei „alese”. Această din urmă propunere era consonantă cu acţiunea guvernamentală a lui Sarkozy în calitatea sa de Ministru de Interne, acţiune care a privilegiat selectarea noilor cetăţeni prin intermediul restricţiilor legale. Excepţiile de la această manieră de obţinere a cetăţeniei sunt legate exclusiv de misiunea universală a Franţei: cetăţenia va fi acordată totuşi persoanelor care trăiesc „sub regimuri în care drepturile elementare ale omului sunt violate”¹⁶. Dar, în afara acestei excepţii, care serveşte mai degrabă susţinerii proiectării puterii mondiale a Franţei, deschiderea faţă de imigranţi din anii 1960 nu va fi „în nici un caz reprodusă”¹⁷. Regularizarea persoanelor fără acte, care, în cea mai mare parte, sunt imigranţi, „nu va fi în nici un caz automată”, întrucât „Franţa nu are vocaţia de a-i adăposti pe toţi nefericiţii acestei lumi”¹⁸. Faţă de un Jacques Chirac mai degrabă preocupat de „fractura socială” şi de remedierea consensuală a acesteia, Nicolas Sarkouzy nu ezită să apese pedala pentru a câştiga cursa electorală cu Le Pen şi combină, într-o manieră explicită, mai ales către sfârşitul campaniei, tema acordării cetăţeniei cu temele imigraţiei, insecurităţii şi identităţii, abţinându-se totuşi, cu câteva mici excepţii, de la derapajele rasiste sau ultra-naţionaliste¹⁹ . În acest context, atacurile lui Jean-Marie Le Pen contra sa nu reuşesc decât să îi confere lui Sarkozy o legitimitate suplimentară, susţinută şi de originea ne-franceză a părinţilor, care îl pune la adăpost de contestări prea virulente pe tema rasismului.

Cu ce rezultate? Periferiile „sensibile” resping, în general, viziunea lui Sarkozy bazată, pe de o parte, pe respectarea tradiţiilor, şi, pe de altă parte, reînnoirea socială radicală. Oraşele din Vest şi, mai ales, din Sud-Vest, dominate de tradiţiile centristă, social-democrată sau radicală de stânga, votează mai ales cu Ségolène Royal sau cu François Bayrou. În schimb, restul ţării este dominat, în mod indubitabil, încă din primul tur, de candidatul dreptei moderate – mai ales Nord-Estul şi Sud-Estul, aflate odinioară sub influenţa lui Jean-Marie Le Pen.

Ségolène Royal a avut, în 2006, un start care trebuia să îi asigure, la vremea aceea, diferenţierea faţă de oferta politică a celorlalţi candidaţi socialişti la investitură. Ruptura cu „ortodoxia” i-a asigurat victoria în interiorul propriei tabere, însă cu preţul punerii în mişcare a platformelor concurente, ceea ce avea să alimenteze imaginea unei candidaturi relativ contestate şi slab susţinute de către curentele socialiste minoritare. Această ruptură a fost marcată mai ales de propunerile „non-doctrinare” privind „restabilirea ordinii prin încadrarea militară a tinerilor delincvenţi” şi a stagiilor de reeducare pentru „părinţii iresponsabili”²⁰. În ceea ce priveşte imigraţia, Royal respinge viziunea dreptei, denunţaţă ca fiind „neo-colonialistă”, dar pare că preferă, totuşi, soluţiile care se concentrează pe limitarea imigraţiei, precum sprijinirea dezvoltării ţărilor cu o emigraţie puternică, „pentru a asigura dreptul familiilor respective de a trăi demn în ţările lor de origine”. Dacă în ceea ce priveşte insecuritatea şi imigraţia, Ségolène Royal părea „oricum, numai laxistă nu”, ea s-a arătat mult mai moderată în privinţa regularizării copiilor fără acte, fiind favorabilă acesteia²¹.

Din contră, din noiembrie 2006 şi până februarie 2007, Ségolène Royal şi-a temperat tonul, dând impresia unei întoarceri la o viziune programatică, mai apropiată de „standardele” PS. Efectul combinat al presiunilor exercitate de către aparatul partidului, precum şi imperativul securizării flancului său stâng – pe care era ameninţată de cinci posibili candidaţi „anti-liberali” – au determinat o poziţionare mai tradiţională a lui Royal în această perioadă. Însă numeroasele momente tensionate, precum dezertarea trezorierului Eric Besson, au obligat-o pe Royal să efectueze o adevărată relansare a campaniei. Relansarea s-a produs tocmai prin recuperarea temelor naţionale, precum cetăţenia, identitatea şi imigraţia. Aşa cum am văzut mai sus, strategia candidatei socialiste era aceia de a bate dreapta şi extrema dreaptă pe propriul lor teren. Cum? Prin inserarea temelor legate de identitate şi de imigraţie în cele mai importante acţiuni de campanie: intonarea Marseiezei la meetingurile socialiste, revalorizarea discursurilor patriotice ale Părinţilor socialismului (Jean Jaurès, Léon Blum, „confiscaţi” de către Nicolas Sarkozy), recuperarea democraţiei naţionale în faţa „derivei liberale mondialiste”.

Pentru a-l contra deci pe un Sarkozy care se lansase într-o cursă de capacitare a electorilor lui Jean-Marie Le Pen, Ségolène Royal trebuia să cucerească spaţiul electoral şi tematic al acestuia. Rezultatul a fost că cei doi principali candidaţi s-au găsit pe aceiaşi lungime de undă, reublicană şi naţională – inedită, din punct de vedere ideologic, pentru un candidat de stânga şi nepracticată de vreun candidat de dreapta în ultimii treizeci de anii. Dar această recuperare a temelor naţionale, deşi susţinută de strategiile ambilor candidaţi, s-a dovedit profitabilă, în primul rând, pentru Nicolas Sarkozy. O parte a electoratului pentru care socialismul trecea, înainte de toate, prin internaţionalism, s-a regăsit cu greu într-o candidată socialistă care făcea apologia virtuţilor naţiunii, agitând drapelul tricolor; această parte a electoratului i-a preferat pe Olivier Besancenot şi, mai ales, pe François Bayrou, care se remarcaseră prin poziţiile lor faţă de „derapajul naţionalist” al discursului lui Royal²².

Şi deci, în ciuda diferenţelor care îi opuneau în privinţa unei palete largi de teme din sfera socialului şi din cea a economicului, discursurile despre naţiune ale celor doi candidaţi evidenţiau viziuni relativ congruente, în special în ceea ce priveşte conţinutul identităţii şi naţionalităţii franceze, rolul statului în menţinerea acestora, susţinerea mijloacelor de promovare a imaginii Franţei în lume şi legătura dintre identitate şi ordinea statală de drept. Cei doi candidaţi erau de acord în privinţa necesităţii de a nu lăsa discursul naţional pe mâna extremei drepte²³. Mai mult, ei împărtăşeau convingerea „patriotică” conform căreia naţiunea este valoarea esenţială care trebuie repusă în centrul oricărei construcţii politice²⁴. Simbolurile naţionale au misiunea de a-i face pe francezi mândri de identitatea lor: cei doi candidaţi „cad de acord” şi asupra acestui aspect, Ségolène Royal părând chiar mai puţin înclinată să renunţe la acestea decât contra-candidatul său²⁵. În fine, cei doi candidaţi considerau că una din misiunile cele mai importante ale noului preşedinte va fi aceea de a asigura strălucirea Franţei în lume: între 1 şi 18 aprilie 2007, cei doi candidaţi repetă în aceiaşi frază cuvintele „strălucire” (rayonnement) şi „Franţa” (France) aproximativ de tot atâtea ori²⁶.

Dacă revenirea la clivajul stânga-dreapta părea a fi trăsătura principală a acestor alegeri prezidenţiale, există cel puţin un domeniu în care acest clivaj a fost puţin irelevant. În ciuda diferenţelor dintre cei doi candidaţi în ceea ce priveşte, în primul rând, regularizarea persoanelor fără acte şi cadrul instituţional menit să asigure prezervarea identităţii naţionale, Ségolène Royal şi Nicolas Sarkozy s-au regăsit într-o viziune convergentă potrivit căreia naţiunea, republica şi democraţia sunt indisociabile. În consecinţă, orice decizie politică privind acordarea cetăţeniei şi schimbarea cadrului legislativ care reglementează integrarea şi imigraţia trebuie să fie luată ţinând seama de imperativul prezervării identităţii franceze, cu toate că aceasta poate fi percepută în mod diferit de stânga şi de dreapta – de către prima, mai degrabă sub forma unui model social şi politic, de către a doua, mai ales sub forma unui model cultural şi politic.

Pe termen foarte scurt, convergenţa celor două tabere a avut drept consecinţă adjudecarea voturilor claselor populare de către cei doi principali candidaţi. Pe termen mediu, a fost avantajat Nicolas Sarkozy, de vreme ce candidata socialistă a abandonat în favoarea lui François Bayrou un electorat înstărit şi ne-naţionalist, un electorat pe care Ségolène Royal nu îl va regăsi decât parţial în turul al doilea. Pe termen lung însă, consecinţele ar putea fi şi mai importante. Dreapta republicană pare să fi regăsit mijloacele care îi lipseau, încă de la sfârşitul anilor şaizeci, pentru a cuceri electoratul popular şi suveranist care îi preferase odinioară pe Jean-Marie Le Pen, pe Philippe de Villiers sau chiar pe Jean-Pierre Chévènement. Invers, stânga socialistă pare mai divizată ca niciodată în ceea ce priveşte realizarea unei strategii politice coerente, iar unul dintre motivele acestei derive este legată de „voluntarismul” candidatei socialiste, care a optat pentru o campanie personală, bazată pe teme „ne-ortodoxe”, aşa cum este tema naţiunii. Pe de altă parte însă, pe termen foarte lung – dar cu o anticipare constând în puseul socialist din turul al doilea al alegerilor legislative din iunie 2007²⁷ – stânga franceză pare în măsură să îşi aproprie temele naţionale. Precedentul creat de folosirea inedită a acestor teme în campania din 2007 ar putea să se dovedească profitabil: utilizarea de către socialişti a aceloraşi teme în 2012 sau chiar mai devreme va putea trece drept firească, ceea ce nu s-a întâmplat în 2007. Consecinţe complexe ale unei convergenţe neaşteptate...

Sergiu Mişcoiu - Doctor în ştiinţe politice (Franţa), doctor în istorie (România), Sergiu Mişcoiu predă cursuri de ştiinţă politică la Facultatea de Studii Europene a Universităţii «Babeş-Bolyai» din Cluj.

 sus