Politică internaţională: actori şi vecinătăţi

Serbia versus Kosovo: planuri pentru un viitor incert

 

GEORGE SURUGIU

The Kosovo issue has became one of the top isuees on international agenda. While the Albanian majority in the province hopes to establish an independent state by the end of 2007, Belgrade tries to assess its possible policy to confront such a possible outcome of the 120 days of negociations with Pristina. So far, Serbia’s ally, Russia, succeded to block the ‘Ahtisaari Plan’ for Kosovo in UN Security Council. The article analyses Belgrade’ situation and potential of compromise, taking into consideration Moscow’ ambitions in Balkans, the pro-independence pressures from United States and the hesitant approach of European Union.

Keywords: Kosovo, international negotiations,
national minorities, Ahtisaari Plan

„Atunci când cineva te atacă, trebuie să răspunzi cu aceeaşi măsură, în funcţie de situaţie şi circumstanţe, şi să provoci pagube similare”. Acestea sunt cuvintele primului ministru sârb, Vojislav Koštunica, rostite în cadrul unei conferinţe de presă la Belgrad, prilejuită de aniversarea a o sută de zile de guvernare, la 30 August 2007¹.

Afirmaţia vizează viitorul Kosovo-ului, provincie locuită în majoritate de albanezi şi care, de jure, este parte a Serbiei, dar de facto, este administrată de Naţiunile Unite de la sfârşitul bombardamentelor NATO asupra Serbiei. Avertismentul este adresat statelor care ar recunoaşte independenţa Kosovo-ului, dorită de majoritatea albaneză a provinciei dar respinsă cu vehemenţă de autorităţile sârbe. Premierul Koštunica a evitat să explice la ce fel de măsuri şi respectiv „pagube” se gândeşte. Pentru un atent observator al situaţiei din regiune, remarcile sale criptice capătă o rezonanţă aparte, deoarece intervin la doar o zi după cele ale liderului ultranaţionalist Tomislav Nikolić, vicepreşedintele Partidului Radical Sârb (SRS), aflat în opoziţie. Nikolić, cunoscut pentru excesele sale de limbaj, a ameninţat deja cu un nou conflict în Kosovo, declarând că „atunci când unei ţări i se ia o parte din teritoriu, întotdeauna există pericolul declanşării unui război”².

Deşi Partidul Radical Sârb nu face parte din cabinetul de la Belgrad, potenţialul negativ al retoricii reprezentanţilor săi nu trebuie neglijat, cum nu trebuie neglijată nici inflexibilitatea deschis asumată de liderii kosovari albanezi în ceea ce priveşte statutul final al provinciei. Şeful guvernului provizoriu de la Priştina, Agim Ceku, a afirmat răspicat că aşteaptă recunoaşterea independenţei Kosovo-ului la 10 decembrie anul acesta, când se vor fi scurs cele 120 de zile de negocieri suplimentare impuse de Naţiunile Unite. Supervizate de Grupul de Contact pentru Fosta Iugoslavie³, prin intermediul unei „troika” formată din reprezentanţi ai Statelor Unite, Uniunii Europene şi Rusiei, aceste negocieri intervin după blocarea „Planului Ahtisaari” în Consiliul de Securitate al ONU, la 20 iulie, ca urmare a opoziţiei Moscovei, membru cu drept de veto. Planul prezentat de mediatorul ONU Marrti Ahtisaari⁴, care propune un Kosovo independent sub supervizare internaţională, cu o substanţială autonomie pentru enclavele locuite de sârbi, este considerat de albanezi drept baza oricăror viitoare negocieri. Belgradul însă respinge vehement independenţa Kosovo-ului şi propune majorităţii albaneze din provincie o largă autonomie în cadrul Serbiei⁵.

Prăpastia dintre cele două părţi a devenit şi mai evidentă cu ocazia primei runde de negocieri purtate la Viena, la 30 august. Delegaţiile Priştinei şi Belgradului şi-au prezentat poziţiile, separat, în faţa diplomaţilor din „troika”, iar concluzia unanimă a comentatorilor a fost aceea că nu se întrevede nici-un progres în direcţia unei posibile soluţii de compromis⁶. La fel de pesimiste sunt şi previziunile pentru negocierile directe dintre cele două părţi, prevăzute să aibă loc la New York, în a doua parte a lunii septembrie.

La Priştina, cele 120 de zile de negocieri apar mai degrabă ca o amânare a independenţei Kosovo-ului, obţinută de Serbia ca urmare a presiunilor făcute de aliatul său, Rusia. Toţi liderii politici importanţi ai comunităţii albaneze se arată convinşi că, deşi este greu de precizat o dată clară, independenţa va veni cu siguranţă⁷ iar aceasta nu constituie un subiect ce poate fi negociat cu Serbia. Mai mult, poziţia oficială a Priştinei este aceea că minorităţile din Kosovo, în special cea sârbă, au primit suficiente garanţii în cadrul „Planului Ahtisaari”, iar majoritatea albaneză nu poate accepta nici-un fel de relaţii viitoare cu Serbia, alta decât cele obişnuite existente între „două state independente”⁸. Politicienii albanezi, împreună cu mulţi membri ai societăţii civile, sunt încredinţaţi că independenţa nu le mai poate fi refuzată, deoarece prin „Planul Ahtisaari” s-au oferit concesii majore minorităţilor, în special cea sârbă, care – susţin aceleaşi voci – „a căpătat privilegii pe care nici-o ţară vest-europeană le-ar accepta sau include în propria Constituţie”⁹. Există convingerea, la Priştina, că renegocierea pachetului de măsuri propuse de Ahtisaari ar putea afecta funcţionalitatea viitorul stat kosovar, deoarece ar limita serios suveranitatea acestuia asupra întregului teritoriu al provinciei, respectiv în municipalităţile controlate de sârbi.

Temerile albanezilor kosovari sunt legate însă, în mare măsură, de tot mai desele referiri, inclusiv la nivel internaţional, la posibila separare de Kosovo a zonei de nord a provinciei, delimitată de râul Ibar şi locuită în majoritate de sârbi. La începutul lui iulie 2007, fostul prim-ministru rus Evgheni Primakov era citat de presa sârbă ca propunând un astfel de compromis¹⁰. Ulterior, şeful diplomaţiei franceze, Bernard Kouchner, declara că ţara sa nu s-ar opune unei astfel de soluţii, dacă ea ar fi agreată de ambele părţi¹¹. Ministrul de externe al Olandei, Maxime Verhangen, a caracterizat ideea separării ca fiind una „creativă”, în timpul vizitei sale la Priştina, la 28 august¹², iar ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a afirmat recent că Rusia va susţine orice acord pentru Kosovo convenit de părţile implicate, inclusiv partiţia provinciei¹³.

Liderii kosovari se opun cu înverşunare aducerii în discuţie a unui astfel de scenariu, proclamând integritatea teritoriului provinciei ca fiind unul dintre principiile de bază pentru reglementarea conflictului, aşa cum au fost ele anunţate încă din 2003 de Grupul de Contact pentru Fosta Iugoslavie¹⁴. Premierul Agim Ceku nu a ezitat să avertizeze comunitatea internaţională: „Dacă începem să retrasăm frontierele în Balcani, cine ştie când şi unde ne vom opri”¹⁵.

Paradoxul expus de declaraţia premierului kosovar nu trebuie trecut cu vederea; aceleaşi cuvinte sunt permanent pe buzele tuturor politicienilor sârbi, dar ele vizează integritatea teritorială a Serbiei. La Belgrad, argumentele albanezilor kosovari sunt respinse fără drept de apel. Suveranitatea Serbiei asupra Kosovo-ului este considerată dincolo de orice negociere; în schimb, majorităţii albaneze din Kosovo i se oferă o maximă autonomie¹⁶, incluzând competenţe „în organizarea vieţii economice, sociale şi culturale, împreună cu elemente ce ţin de relaţiile internaţionale, care nu presupun neapărat existenţa unui stat independent”¹⁷. Aşa cum avea să detalieze ulterior ministrul de externe sârb Vuk Jeremic¹⁸, planul pentru reglementarea situaţiei Kosovo-ului ar urma să asigure păstrarea graniţelor Serbiei recunoscute la nivel internaţional, cea mai largă posibil autonomie pentru Kosovo, garanţii internaţionale privind drepturile omului şi ale minorităţilor pentru toţi locuitorii provinciei, precum şi revenirea la casele lor a tuturor celor siliţi de conflict să se refugieze în afara Kosovo-ului¹⁹. În acelaşi timp, surse oficiale de la Belgrad au confirmat că Serbia ar putea accepta prezenţa în Kosovo a unor misiuni internaţionale cu responsabilităţi în domeniul securităţii, susţinute de organizaţii precum NATO şi Uniunea Europeană, precum şi stabilirea de relaţii directe între Priştina şi Fondul Monetar Internaţional²⁰.

Argumentele Serbiei în dosarul Kosovo se bazează pe principiile dreptului internaţional, consfinţite de Carta Naţiunilor Unite. Liderii sârbi au subliniat în repetate rânduri că un stat democratic şi suveran nu poate fi deposedat de aproape 15% din teritoriul său, doar pentru ca populaţia majoritară în regiune, dar minoritară la nivelul ţării, doreşte să se separe²¹. Neîndoios, această poziţie poate fi apreciată ca fiind conformă cu normele acceptate în relaţiile internaţionale, ce stau la baza construcţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi, nu în ultimul rând, a relaţiilor bilaterale dintre state vecine şi nu numai, pe întregul mapamond.

Prin urmare, Belgradul respinge „Planul Ahtisaari” şi orice altă soluţie pentru Kosovo care ar contravine principiului suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Serbiei. Din acest punct de vedere, blocarea „Planului Ahtisaari” la ONU, sub ameninţarea veto-ului Rusiei, reprezintă o victorie pentru Belgrad, în războiul diplomatic asupra Kosovo-ului²². Desigur, este vorba doar de o bătălie, dar aceasta trebuie apreciată corect, deoarece implicaţiile sale sunt importante la nivelul politicii internaţionale.

Pentru Rusia, dosarul kosovar reprezintă în mod evident o ocazie de a-şi lua revanşa faţă de umilitorul moment 1999, când Moscova nu a reuşit să împiedice bombardamentele NATO asupra Serbiei. Astăzi însă, după ani de dificultăţi economice, creşterea preţului petrolului şi gazelor naturale pe piaţa internaţională permite Federaţiei Ruse să se repoziţioneze ca o super-putere, în Europa şi nu numai. Manifestându-se ca un apărător al dreptului internaţional²³, Moscova fructifică ocazia de a spăla din imaginea destul de şifonată căpătată în contextul conflictului din Cecenia. În acelaşi timp, Rusia nu are trupe în teren, prin urmare nu o privesc ameninţările cu eventuale violenţe din partea majorităţii albaneze, frustrată de mult-dorita independenţă. În fine, Rusia are o considerabilă marjă de mişcare în a interpreta în folosul propriu aproape orice posibilă soluţie impusă în Kosovo, inclusiv o eventuală independenţă a provinciei, caz în care mişcări separatiste pro-ruse din spaţiul ex-sovietic (Abkhazia, Transnistria etc.) ar beneficia de crearea unui precedent în Balcani.

Pentru Serbia, amiciţia cu Rusia, atrăgătoare în prezent, riscă să coste destul de scump, la propriu şi la figurat, pe termen mediu şi lung. Deja, penetrarea capitalului rusesc în economia sârbă, prin intermediul unui tratament favorabil în cadrul programului de privatizare al Belgradului, a atras atenţia Uniunii Europene. În iunie, comisarul european pentru extindere Ollie Rehn a ţinut să precizeze că „atunci când te îmbrăţişează un urs, fie el şi prietenos, e bine să te păzeşti să nu te sufoce în strânsoare”²⁴. Desigur, aşa cum sublinia premierul Koštunica, este în interesul legitim al Serbiei să atragă investitori importanţi din Rusia²⁵, însă la fel de legitim este şi interesul Uniunii Europene în a se opune intenţiilor Moscovei de a stabili un cap de pod în Balcani, cu un potenţial perturbator pentru integrarea europeană a regiunii.

La Belgrad se manifestă, pe de altă parte, o tot mai pronunţată retorică anti-NATO a partidelor sârbe din opoziţie, Radical şi Socialist, care pare a găsi ecou şi în opiniile unor reprezentanţi ai coaliţiei la putere. Ministrul sârb al Afacerilor Interne, Dragan Jočić, şi cel al Energiei, Aleksandar Popović, au acuzat recent Alianţa Atlanticului de Nord şi Statele Unite că intenţionează să facă din Kosovo „un stat militarizat”, în care NATO ar avea puteri nelimitate conferite de „Planul Ahtisaari”²⁶. La începutul lui septembrie, în cadrul DSS câştiga teren ideea de a cere Parlamentului de la Belgrad să legifereze refuzul Serbiei de a deveni membru NATO în cazul proclamării independenţei Kosovo-ului²⁷. Astfel de declaraţii se suprapun peste sugestiile liderilor Partidului Radical Sârb, potrivit cărora Serbia ar trebui să abandoneze orice plan de accedere în NATO şi să sporească, în schimb, cooperarea militară cu Rusia.
Refuzul Rusiei de a susţine la ONU „Planul Ahtisaari” a pus într-o situaţie dificilă Statele Unite dar mai ales Uniunea Europeană, care deja acceptase propunerea. Ecourile acestui eşec, reverberate de mass-media moscovite²⁸, nu au cum să treacă neobservate la Bruxelles, unde blocajul din Kosovo irită şi aminteşte stânjenitor de anii conflictului civil din Bosnia-Herţegovina, când statele europene s-au dovedit divizate. Nu trebuie uitat că, pentru UE, stabilitatea Balcanilor de Vest este mult mai importantă decât pentru SUA şi Rusia – acesta fiind şi motivul pentru care UE continuă să fie cel mai important susţinător economic al Kosovo-ului, fără a abandona eforturile de a menţine funcţională relaţia cu Belgradul. Interesul UE de a se extinde în Balcani, pe linia adoptată la Summit-ul de la Salonic din 2003, face din Kosovo un „dosar european”, a cărui rezolvare are nevoie de participarea activă şi constructivă atât a Rusiei cât şi a Statelor Unite şi, nu în ultimul rând, de o deschidere maximă către compromis din partea Serbiei.

La rândul lor, Statele Unite au fost şi rămân apropiate de promisiunile făcute albanezilor kosovari. Vizita preşedintelui George W. Bush la Tirana, în iunie, şi mesajul său pro-independenţă a creat senzaţie în Kosovo. Cu toate acestea, opoziţia Rusiei pare să fi temperat iniţiativele Washington-ului, mai ales după întâlnirea Bush-Putin de la Kennebunkport, în iunie, când Kosovo nu a fost unul dintre subiectele de discuţie pentru cei doi lideri. Secretarul de Stat Condoleeza Rice a dat asigurări că independenţa Kosovo-ului va veni dup cele 120 de zile de negocieri sub egida Grupului de Contact, însă s-a ferit să precizeze o dată clară. Ulterior, adjunctul Secretarului de Stat al SUA, Nicholas Burns, a confirmat că ţara sa este în continuare favorabilă acordării independenţei Kosovo-ului în 2007²⁹. La Belgrad, aceste declaraţii au fost dur criticate, fiind descrise ca periclitând rezultatul negocierilor deoarece sugerează o finalitate acceptată doar de una dintre părţi.

Rezistând presiunilor SUA şi încercărilor de persuasiune ale Bruxelles-ului, Serbia pare a-şi propune atât continuarea proiectului de aderare la Uniunea Europeană, cât şi fructificarea la maximum a parteneriatului cu Rusia în contextul dosarului Kosovo. Astfel, liderii sârbi au respins hotărât ideea că ar putea fi constrânşi, mai devreme sau mai târziu, să aleagă între integrarea europeană şi Kosovo, caracterizând drept „indecentă” o astfel de situaţie evocată de „unele cercurilor europene”³⁰.

Criticii Serbiei, care nu sunt în mod necesar pro-albanezi, văd acţiunile Belgradului ca motivate de dorinţa de a evita, prin amânare, o soluţie neplăcută în Kosovo. Astfel, potrivit International Crisis Group (think thank considerat a avea un discurs legat de agenda diplomaţiei americane), Belgradul trage de timp în speranţa că imposibilitatea de a rezolva statutul final al Kosovo-ului în viitorul apropiat va duce la o deteriorare a situaţiei din teren, ca urmare a unor acţiuni unilaterale ale politicienilor albanezi sau a unor violenţe de stradă îndreptate împotriva sârbilor din provincie, ceea ce ar întări poziţia Serbiei la nivel internaţional³¹. Analiştii americani susţin că, dacă guvernul provizoriu de la Priştina proclamă independenţa Kosovo-ului fără girul Consiliului de Securitate al ONU, Serbia va putea în continuare să reclame de jure suveranitatea asupra întregului său teritoriu, indiferent de recunoaşterea Kosovo-ului de către terţe state. Într-o astfel de situaţie, Belgradul îşi va permite, pe de o parte, să-şi întărească vizibil controlul asupra părţii nordice a provinciei, locuită în majoritate de sârbi, iar pe de altă parte, să acuze Priştina de secesionism şi să încerce să blocheze recunoaşterea noului stat ca subiect de drept internaţional, în diverse foruri şi organizaţii internaţionale³². Această situaţie va crea, practic, un „conflict îngheţat” în Balcanii de Vest, cu implicaţii negative asupra stabilităţii zonei (cele mai afectate state urmând a fi Macedonia şi Bosnia-Herţegovina).

O astfel de evoluţie ar amplifica probleme economice şi sociale ale Kosovo-ului, mai ales în eventualitate unui embargo comercial impus de Belgrad, combinat cu presiuni asupra statelor vecine şi asupra partenerilor economici ai provinciei³³ (de exemplu, Macedonia, Muntenegru, Slovenia). Trebuie subliniat că, faţă de cele două milioane de locuitori ai Kosovo-ului, Serbia reprezintă o piaţă de patru ori mai mare, nu în ultimul rând cea mai mare din spaţiul ex-iugoslav. Analişti economici vest-europeni³⁴ susţin că deja, companii din UE au învăţat să evite Kosovo în favoarea Serbiei.

Dincolo de presiunile economice, Belgradul nu este lipsit, cel puţin la nivel teoretic, de instrumente politice pentru a reacţiona vis-à-vis de posibila recunoaştere a independenţei Kosovo-ului de către terţe state. O posibilitate ar putea fi aplicarea „doctrinei Hallstein”³⁵ aplicată de Germania Federală între 1955 şi 1969. Practic, Germania Federală îşi rezerva la acea vreme dreptul exclusiv de a reprezenta întreaga naţiune germană, refuzând să stabilească relaţii diplomatice cu orice stat ce recunoştea Republica Democrată Germană. Doctrina Hallstein a fost abandonată în 1969, odată cu recunoaşterea reciprocă a celor două state germane. O altă posibilă reacţie a Serbiei, sugerată deja de Partidul Radical Sârb, este aceea a ruperii relaţiilor diplomatice cu statele care vor recunoaşte independenţa Kosovo-ului. O variantă „soft” ar consta în reducerea relaţiilor diplomatice la nivelul minim, fără întreruperea lor totală³⁶.

Indiferent de cursul evenimentelor din frământatul spaţiu al fostei Iugoslavii, un lucru este clar: viitorul Serbiei este direct legat de procesul de integrarea europeană. Balcanii aparţin, de fapt şi de drept, familiei europene, iar acest lucru, cu toate consecinţele sale pentru procesul de reglementare a „dosarului Kosovo”, trebuie conştientizat atât la Belgrad cât şi la Priştina, în interesul păcii, stabilităţii şi dezvoltării economice a regiunii.

Opiniile exprimate în acest articol aparţin exclusiv semnatarului textului şi surselor citate, neavând nicio legătură cu Misiunea OSCE în Kosovo – în cadrul căreia autorul activează ca funcţionar civil internaţional secondat de Guvernul României – şi nici cu poziţia oficială a autorităţilor române în legătură cu problema Kosovo.

George Surugiu - cadru didactic asociat, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Uni­ver­sitatea din Bucureşti; funcţionar civil internaţional, membru al Misiunii Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) în Kosovo.

 sus