Politică internaţională: actori şi vecinătăţi

Dezbateri recente cu impact asupra securităţii europene
(scutul-antirachetă şi tratatul CFE)
 

Liviu Tatu şi
Octavian Manea

This article provides some early assessments on key international security developments such as the euro-Atlantic missile defense debate and the impact of the suspension of the CFE Treaty. At the same time the article elaborates on the policy rationality behind these projects and on the consequences of these developments on the whole NATO-Russia relation. In the end the authors intend to articulate an explanation and develop a rationality for the latest Russian strategic policy, making a brief assessment on the core-believes of the Russian elite.

Keywords: missile defense, CFE Treaty,
Istanbul Agreements, NATO, Russia

 

La acest moment Alianţa Nord Atlantică se confruntă cu trei dosare internaţionale de maxim interes pentru securitatea europeană mai ales din perspectiva pe care un potenţial recul în aceste dosare interdependente îl poate genera asupra relaţiei instituţionalizate dintre NATO şi Rusia. Dintre acestea numai unul implică Alianţa ca întreg şi ne referim aici în primul rând la criza provocată prin anunţul Rusiei de suspendare şi eventual de retragere din regimul tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa. Celelalte două implică în mod direct Statele Unite şi anumiţi membrii NATO însă natura specifică a acestor acorduri bilaterale între SUA şi state suverane NATO, acorduri bilaterale încheiate în afara NATO, au fost interpretate ca afectând semnificativ securitatea Rusiei, fapt care în sine induce un recul de amploare asupra relaţiei globale dintre NATO şi Rusia (ne referim atât la iniţiativa SUA de a desfăşura elemente ale scutului antirachetă în Polonia şi Cehia şi în al doilea rând la desfăşurarea de baze militare americane în Bulgaria şi România). Articolul îşi propune să studieze aspecte semnificative ale fiecărui dosar cu accent pe dezbaterea legată de scutul antirachetă şi în egală măsură pe dezbaterea legată de Tratatul CFE modificat. Intenţionăm să analizăm în ce măsură poziţia Rusiei în fiecare dintre cele trei contexte poate proiecta un şablon sau un tipar în măsura să explice deciziile de politică externă asumate în ultimul timp de către Moscova. Induce dubla-iniţiativă a Statelor Unite atât cea privind desfăşurarea scutului anti-rachetă, cât şi cea a desfăşurării bazelor militare în zone extrem de senzitive pentru interesele de securitate ale Rusiei, o divizare a securităţii membrilor Alianţei negând astfel unul dintre principiile constitutive ale NATO ca organizaţie de aparăre colectivă acela al indivizibilităţii securităţii membrilor NATO?

În ultima parte ne propunem să functionăm pe coordonatele conceptuale ale abordării propuse de către Alexander George prin conturarea unui „cod operaţional” capabil să explice sistemele cognitive şi epistemice fundamentale ale elitelor politico-decizionale ruseşti implicate în fundamentarea politicilor de securitate cu efect asupra configurării raporturilor şi interacţiunilor Rusiei cu sistemul internaţional. Înţelegerea acestor sisteme coerente de asumpţii şi presupoziţii este imperativă în măsura în care vom putea astfel contura o schema logică de interpretare şi receptare a modului în care elitele politico-decizionale procesează informaţiile, dezvoltă o serie de raţionalizări strategice şi nu în ultimul rând acţionează în spaţiul politicii internaţionale. Codul operaţional ne ajută în sine să conexăm spaţiul elaborărilor, al calculelor şi radiografiilor strategice cu spaţiul pragmatic al acţiunii imediate¹. Paradigma codului operaţional ne este în mod special utilă pentru a întelege sistemele de reprezentări (acele „core beliefs” ale unui veritabil Weltanschauung) ale elitelor politice despre politica internaţională şi care în cele din urmă le predetermină să acţioneze într-un anumit mod: „A political leader’s beliefs about the nature of politics and political conflict, his views regarding the extent to which historical developments can be shaped, and his notions of correct strategy and tactics-whether these beliefs be referred to as operational code, weltanschauung, cognitive map, or an elite’s political culture, are among the factors influencing that actor’s decisions. The operational code is a particularly significant portion of the actor’s entire set of beliefs about political life.”² În consecinţă în partea a treia vom încerca să identificăm aceste sisteme de „core beliefs” legate de aspectele fundamentale ale relaţiilor internaţionale, perspectivele/paradigmele de conceptualizare a politicii internaţionale în general dar mai ales a securităţii europene în particular, fiind în primul rând interesaţi de imaginile, raţionamentele, categoriile şi tipul de limbaj pe care îl utilizează elitele politico-diplomatice în fundamentarea politicilor de securitate în Rusia lui Vladimir Putin.

1. Dezbaterea Privind Scutul Antirachetă

Evoluţiile de pe scena politică internaţională privind dosarul nord-coreean şi cel iranian, schimbul de declaraţii politice şi natura tot mai elastică a punctelor de vedere exprimate de liderii comunităţii internaţionale privind posibilitatea folosirii rachetelor balistice intercontinentale, încercările diplomatice de a pune sub un control strict desfăşurarea acestor forţe, au adus în centrul preocupărilor de securitate internaţională sistemele de apărare împotriva unui atac cu rachete balistice.

Spaţiul euro-atlantic nu a rămas indiferent la tipul de ameninţare balistică, declanşînd-se o serie de dezbateri atît la nivelul NATO, cît şi la nivel bilateral naţional în încercarea de a exista un sistem coerent complex de apărare împotriva unui atac cu rachetă, la acest moment doar cîteva state europene dispunînd de un astfel de sistem complex de protejare a teritoriului lor naţional.

În ceea ce priveşte SUA, administraţia de la Washington a anunţat extinderea sistemului său de scut antirachetă în Europa de Est, mai precis în Republica Cehă şi Polonia, prin amplasarea unui radar performant şi a unor elemente de interceptare în eventualitatea unui atac din partea regimului de la Teheran sau al celui de la Phenian.

Ultimul summit al NATO, desfăşurat la Riga, în noiembrie 2006, a confirmat la nivelul voinţei politice statelor membre, faptul că programul complex de apărare împotriva unui atac cu rachete este o prioritate în actualul context de transformare a organizaţiei şi de a face faţă cu brio ameninţărilor mediului de securitate aflat într-o continuă transformare.

Dezbaterea la nivelul statelor membre a cuprins paliere interesante, diferite aspecte necesitând un răspuns concret din partea tuturor statelor membre astfel încât procesul de transformare al Alianţei să continue nestingherit, iar relaţiile speciale de parteneriat cu statele nemembre să nu aibă de suferit, incluzând aici, în mod special relaţia cu Federaţia Rusă.

Poziţia exprimată la începutul anului 2007, de administraţia de la Washington de a plasa elemente ale sistemului de apărare antirachetă în Europa de Est, în două dintre statele membre NATO, Republica Cehă şi Polonia a atras imediat reacţia opiniei publice moscovite, publicaţia Ria Novosti, citând la 1 februarie 2007, punctul de vedere al analistului politic rus Alexander Pikayev de la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Economie Mondială, care atrage atenţia asupra faptului că „Este o ameninţare aici. Nu este imediată, nu astăzi sau mâine, dar este desigur o ameninţare serioasă”³.

Administraţia SUA urmăreşte proiectarea cât mai largă a intereselor de securizare cât mai eficientă a teritoriului său, prin amplasarea unui radar şi a unor sisteme de interceptare a rachetelor balistice intercontinentale în Polonia şi Republica Cehă, vizând în principal ameninţarea ce ar putea veni din partea regimurilor de la Teheran sau de la Phenian. Alianţa Nord-Atlantică se confruntă în această situaţie cu o dezbatere fără precedent, dacă sistemul american antirachetă acoperă doar flancul centru-estic al continentului european, ce se întâmplă cu celelalte state care desfăşoară în acest moment relaţii de securitate guvernate de Articolul 5 din Tratatul de la Washington, şi la care SUA sunt parte (Italia, Grecia, Turcia), există posibilitatea ca acest sistem să fie extins la întreg spaţiul euro-atlantic sau cât de viabilă este teza adoptării de către Alianţă la întreg spaţiul euro-atlantic a sistemului american antirachetă şi cum va afecta acest lucru viitoarele relaţii cu Federaţia Rusă?

Dezbaterea necesită aşa cum spunea secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer într-un interviu acordat Financial Times, la 11 martie 2007, o atenţie deosebită „pentru că sunt multe teme de rezolvat”⁴, iar „principiul după care trebuie să ne ghidăm este indivizibilitatea conceptului de securitate”⁵, încercând să mute dezbaterea de la nivel naţional privind securitatea propriu-zisă a statelor membre la nivel colectiv pentru a se evita deschiderea unei noi falii între statele membre pe de o parte, şi SUA şi statele europene membre NATO pe de altă parte. „Apărarea antirachetă este un subiect foarte important pentru Alianţă. Cum vom realiza acest lucru, este devreme de precizat. Dar avem un studiu de fezabilitate care precizează că teoretic este foarte posibil să putem folosi sistemul de apărare antirachetă pentru a proteja Europa întreagă. Însă este nevoie de dezbateri politice. Şi de asemenea este nevoie de o discuţie privind cine şi cât este dispus să plătească” a mai precizat Jaap de Hoop Scheffer⁶ motivând complexitatea procesului de desfăşurare a sistemului de apărare antirachetă, care necesită un şir de discuţii bilaterale cu toate statele membre în parte, în vederea obţinerii voinţei politice ferme pentru o astfel de cooperare la nivel euro-atlantic. Poziţiile exprimate deja la nivel naţional de către o parte a liderilor statelor membre NATO şi de către oficialii Alianţei îmbracă aspecte deosebit de sensibile, în sânul comunităţii euro-atlantice, fiind voci care avansează ideea ca planul american antirachetă să fie integrat Alianţei Nord Atlantice, dar şi lideri ai unor grupuri parlamentare europene care consideră că „sistemul de apărare antirachetă va trimite comunitatea internaţională într-o nouă cursă a înarmărilor”⁷, alimentând şi mai mult animozităţile la nivelul relaţiilor internaţionale. În acest sens la 2 martie 2007, ministrul german al apărării Franz Josef Jung a subliniat că „ar fi inteligent să se integreze acest întreg sistem în NATO”⁸, specificând totodată că statul federal german deocamdată nu este împotriva sau în favoarea acestei ipoteze, însă este clar faptul că Alianţa trebuie să facă mult mai mult pentru a răspunde îngrijorărilor Federaţiei Ruse privind planul american⁹.

Alexander Loszyukov, adjunctul ministrului rus de externe, a precizat într-un interviu la 15 martie 2007, „Chiar dacă aceste lucruri sunt făcute cu intenţii bune sau nu, nu contează, ci creşte ipotetic gradul de ameninţare. Vom reacţiona la acest lucru şi vom continua să reacţionăm luând toate măsurile militare necesare”¹⁰. E foarte important ca dialogul NATO-Rusia să nu aibă de suferit din cauza plasării în Cehia şi Polonia a elementelor sistemului american antirachetă, iar invitaţia la discuţii pe care Alianţa a lansat-o indirect privind viitorul sistem de apărare antirachetă al organizaţiei să fie discutat şi cu oficialii de la Moscova este o condiţie pentru a nu exista premisele declanşării vreunei dispute, chiar şi doar la nivel declarativ. Efortul depus de NATO din 1997 şi până în prezent de a construi şi dezvolta o relaţie de parteneriat solidă cu Federaţia Rusă obligă oficialii Alianţei şi pe cei ai administraţiei de la Moscova de a oferi credit larg dialogului pentru rezolvarea oricărei dispute privind sistemul NATO antirachetă.

Semnalele privind sistemul american antirachetă, sunt împărţite, îmbracă diferite aspecte fiind o chestiune deosebit de senzitivă, mai ales pentru opinia publică a statelor membre NATO, iar într-un sondaj de opinie realizat în Polonia, opinia publică nu era la momentul realizării chestionării de acord cu amplasarea elementelor sistemului antirachetă pe teritoriul naţional al statului polonez, fiind necesare la nivelul societăţii poloneze dezbateri serioase în acest sens¹¹.

La nivelul Alianţei Nord Atlantice există o diferenţiere în ceea ce priveşte apărarea antirachetă. Avem de-a face cu necesitatea apărării teatrului de operaţii în care NATO acţionează într-un moment de criză şi care se vrea a fi un sistem complex integrat de răspuns în cazul unui atac cu rachete balistice, cunoscut drept programul Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence (ALTBMD) şi de asemenea avem de-a face cu apărarea întregului teritoriu al Alianţei Nord-Atlantice, printr-un sistem bine pus la punct la nivelul întregului spaţiu euro-atlantic, orientat să facă faţă tuturor tipurilor de ameninţări balistice, dar care trebuie proiectat pe voinţa politică fermă a tuturor statelor membre şi pe sprijinul logistic necesar. Este foarte important ca la nivelul statelor membre să existe o percepţie corectă asupra necesităţii scutului antirachetă şi asupra contribuţiei naţionale a fiecărui stat în parte, astfel încât să nu se mai repete situaţia neplăcută de la episodul extinderii misiunii ISAF în sudul şi vestul capitalei Kabul, când decizia luată la nivelul Consiliul Nord Atlantic de sprijinire a extinderii mandatului misiunii prin suplimentarea fondurilor alocate de fiecare stat membru şi a trupelor dislocate a întârziat până la un moment atât de critic ce ar fi putut pune în pericol continuarea sa, şi încât l-a determinat pe secretarul general al NATO să declare că Alianţa stă cu sabia lui Damocles deasupra capului în ceea ce priveşte Afganistanul.

În interviul pe care l-a acordat publicaţiei Financial Times, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer sublinia de asemenea necesitatea ca scutul antirachetă să nu traseze falii la nivelul organizaţiei, transformând alianţa în două grupuri de state, cele protejate şi cele aflate în afara scutului, „Pentru mine indivizibilitatea conceptului de securitate este foarte importantă. Vorbind de apărarea antirachetă, nu trebuie să existe o Ligă A şi o Ligă B în cadrul NATO. Nu cred că vom ajunge acolo. Dar cred că până la urmă vom ajunge la un punct de vedere comun privind percepţia asupra ameninţării balistice”¹².

În cadrul conferinţei de presă care a urmat întâlnirii Consiliului NATO-Rusia desfăşurat la 19 aprilie 2007, la Bruxelles, secretarul general al NATO a fost supus unui tir de întrebări din partea jurnaliştilor, atingând pe alocuri aspecte sensibile ale celor două sisteme de apărare antirachetă, propunerea avansată de SUA şi proiectul Alianţei. Întrebat de Jonathan Marcus de la BBC, dacă nu cumva faptul că cele două sisteme de apărare antirachetă vor deveni operaţionale în momente de timp diferite, va determina acest lucru o falie temporală, şi care va afecta state membre care nu vor beneficia de scutul american antirachetă. Secretarul general a replicat „Părţi concrete din teritoriul european al Alianţei nu vor avea prea mult de câştigat …, pentru că sunt prea aproape din punct de vedere geographic. Aceste state au nevoie de protecţie în cazul ameninţării balistice de rază scurtă şi medie de acţiune. Acest lucru a discutat NATO. […] Singurul lucru cert este că faptul că există un sistem SUA care va avea urmări pentru NATO, pentru că NATO ca alianţă nu mai are nevoie să dezvolte un sistem NATO împotriva ameninţării cu rachete balistice”¹³. Conceptul de complementaritate enunţat de secretarul general NATO, în interviul acordat Financial Times şi în chiar debutul conferinţei de presă din 19 aprilie 2007¹⁴, se regăseşte doar în parte în răspunsurile oferite jurnaliştilor prezenţi la conferinţa de presă.

În prezent este clar că NATO va dezvolta un sistem antirachetă destinat ameninţărilor balistice cu rază scurtă şi medie de acţiune şi care va trebui să reprezinte o umbrelă reală de securitate împotriva ameninţărilor balistice în momentul desfăşurării trupelor în teatre de operaţii în afara teritoriului Alianţei, ceea ce împinge şi cu un pas înainte procesul de transformare al NATO, prin extinderea conceptului „deployable” (desfăşurabil), atît de mult enunţat în documentele finale ale reuniunilor la nivel înalt ale NATO de la Praga şi Riga. Sistemul antirachetă de tip ALTBMD va trebui să fie operaţional până în 2010-2015 şi va avea drept scop eliminarea ameninţării prin interceptarea rachetei balistice în orice fază a lansării sale, fie că este vorba de prima fază, după momentul lansării, de faza a doua cu interceptarea rachetei la mijlocul distanţei parcurse sau de faza finală, ultima parte a traseului de parcurs înainte de impactul cu ţinta¹⁵. Statele membre NATO trebuie să furnizeze senzorii şi sistemele de armament de interceptare, în timp ce Alianţa ar urma să se ocupe de dezvoltarea centrului de comandă şi control şi să faciliteze integrarea tuturor acestor elemente¹⁶. Raza de acţiune a acestui program a fost identificată la aproximativ 3000 de km, de către Peter C. W. Flory, Asistentul pentru Investiţii de Apărare al Secretarului general al NATO, la 16 mai 2007, în cadrul unui interviu, oferind totodată explicaţii suplimentare privind apărarea antirachetă¹⁷. Întrebat care este impactul iniţiativei SUA de dislocare a scutului antirachetă asupra proiectului actual al NATO privind apărarea antirachetă, oficialul Peter Flory a declarat: „Ei bine, acest lucru trebuie să aflăm. Studiul de fezabilitate nu a luat în considerare actualele sisteme americane de apărare antirachetă. Şi desigur nu le-a luat în considerare pentru că nu fusese anunţată iniţiativa SUA de a desfăşura un al treilea scut antirachetă. După cum vă puteţi imagina propunerea care ar putea oferi protecţie substanţială Europei, de către sistemele SUA şi sistemele americane care operează în afara Republicii Cehe şi Poloniei ar schimba substanţial ecuaţia privind proiectul NATO de apărare antirachetă. …] Este mai sigur să spunem că preluînd o mare parte din apărarea teritoriului Alianţei, acest lucru ar permite Alianţei să dezvolte în mod potenţial propriile sisteme care să apere zonele rămase”¹⁸, neprotejate de către scutul American antirachetă. Întâlnim încă odată la nivelul discursului oficialilor NATO, conceptul de complementaritate între sistemul american antirachetă şi proiectul NATO, dezbaterea rămâne deschisă şi deosebit de complexă, pentru că scutul American antirachetă are un scop bine stabilit, protejarea în cazul ameninţării balistice la adresa SUA, şi se construieşte pe discuţii bilaterale cu mai puţin actori statali implicaţi, însă proiectul NATO, pe lîngă necesitatea protejării întregului spaţiu euro-atlantic, va desfăşura misiuni de apărare „out-of-area” a trupelor dislocate sub comanda NATO în cadrul diferitelor operaţii, şi trebuie construit pe un sistem de discuţii şi negocieri comune cu toate statele membre, şi care trebuie la final să beneficieze de consensul tuturor celor 26 de aliaţi, inclusiv al SUA. Decizia adoptată trebuie discutată pe larg cu Federaţia Rusă sau pe măsură ce negocierile avansează între aliaţi, Consiliul NATO-Rusia să funcţioneze şi să contribuie la adoptarea unei decizii finale, care astfel să fie acceptată şi de Moscova, pentru a nu se risca afectarea relaţiilor cu Federaţia Rusă.

2. Dezbaterea privind Tratatul CFE Adaptat

La 26 aprilie 2007, în discursul anual adresat Parlamentului, preşedintele Vladimir Putin propune şi avertizează Occidentul cu retragerea Rusiei din Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale din Europa în caz de neratificare a Tratatului CFE Adaptat din 1999 de către toţi membrii NATO (ne referim la Tratatul Adaptat privind Forţele Armate Convenţionale din Europa încheiat cu ocazia summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999, tratat ratificat de către Rusia la 6 decembrie 2004): ”I believe that the right course of action is for Russia to declare a moratorium on its observance of this treaty until such time as all NATO members without exception ratify it and start strictly observing its provisions, as Russia has been doing so far on a unilateral basis…. If no progress can be made through negotiations, then I propose that we examine the possibility of suspending our commitments under the Conventional Forces in Europe Treaty (Applause). I was about to say that I call on the Federal Assembly to support this proposal, but I understand from your reaction that you do support it.”¹⁹

O primă întrebare care se ridică este de ce nu au ratificat membrii NATO acest Tratat? În conferinţa de presă susţinută de către Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer din 28 iunie 2004, de la Istanbul, după reuniunea Consiliului NATO-Rusia acesta a vorbit de importanţa deosebită pe care toate statele NATO o ataşează acestui tratat perceput ca fiind unul dintre fundamentele securităţii europene: ”The CFE Treaty is considered by allies, and I think there’s no difference of opinion between Russia and the NATO allies, as a very important treaty. Indeed, as a very important building block in European security.”²⁰ Importanţa deosebită pe care statele NATO o conferă acestui Tratat reiese şi din Comunicatul Summitului NATO din Istanbul ( 28 iunie 2004): ”We reiterate our commitment to the CFE Treaty as a cornerstone of European security, and reaffirm our attachment to the early entry into force of the Adapted Treaty.”²¹ Dar revenind, de ce nu au ratificat statele NATO acest Tratat din moment ce pe lectura lor importanţa sa este fundamentală? Pentru că între ratificarea Tratatului CFE Adaptat şi Angajamentele de la Istanbul există o legătură cauzală: ratificarea Tratatului CFE Adaptat se produce în momentul îndeplinirii Angajamentelor de la Istanbul. Iată ce declară secretarul general al NATO la 28 iunie 2004: „But now you know that there is this link between the ratification of the adapted CFE Treaty. It has to be of course... to come into force and have to be ratified by all relevant states. There’s a link between the adapted CFE Treaty and the so-called Istanbul Commitments, as I mentioned in my introduction. So the importance is very big, I should say, but it is adapted CFE and Istanbul Commitments linked. Not only political, I should add, but also legally. I mean, there’s also a legal link between the two.” ²² Această legătură de cauzalitate politico-juridică între ratificarea Tratatului CFE Adaptat numai după îndeplinirea Angajamentelor de la Istanbul este foarte clar formalizată în documente curente ale NATO. Iată spre exemplu Declaraţia Summit-ului NATO de la Istanbul din 28 iunie 2004: „We recall that fulfilment of the remaining Istanbul commitments on the Republic of Georgia and the Republic of Moldova will create the conditions for Allies and other States Parties to move forward on ratification of the Adapted CFE Treaty.”²³ Aceleaşi proiecţii legate de raportul de intercondiţionare politico-juridică între ratificarea Tratatului CFE Adaptat de către statele NATO şi îndeplinirea de către Rusia a angajamentelor asumate prin Angajamentele de la Istanbul apar şi la nivelul Declaraţiei Summit-ului NATO de la Riga din 29 noiembrie 2006: „We reaffirm our commitment to the CFE Treaty as a cornerstone of European security and to the early entry into force of the Adapted Treaty, which would permit accession by new States Parties. The 3rd Review Conference underscored the vital importance we attach to the CFE Treaty and we are determined to maintain our constructive approach to conventional arms control. Fulfilment of the remaining Istanbul commitments on the Republic of Georgia and the Republic of Moldova will create the conditions for Allies and other States Parties to move forward on ratification of the Adapted CFE Treaty.”24 Interesantă în această perspectivă este poziţia Statelor Unite care prin ambasadorul său Julie Finley la Consiliul Ministerial al OSCE din 5 decembrie 2006 a anunţat ca deşi SUA consideră Tratatul CFE Adaptat ca fiind extrem de important el nu va fi ratificat până la îndeplinirea integrală a Angajamentelor asumate la Istanbul: ”The United States places the highest value on the CFE regime but we will not ratify the Adapted CFE Treaty until remaining Istanbul commitments have been fulfilled.”25

Interesant este faptul ca preşedintele Vladimir Putin explicând motivul pentru care statele NATO nu au ratificat Tratatul CFE Adapat, nu recunoaşte intercondiţionarea politico-juridică dintre ratificare şi îndeplinirea Angajamentelor de la Istanbul: ”They have not even ratified the adapted treaty, citing the Istanbul Agreements providing for the withdrawal of Russian troops from Georgia and Trans-Dniester...More importantly, the Conventional Forces in Europe Treaty is not in any way legally bound to the Istanbul Agreements.”²⁶

Ca reacţie la mesajul preşedintelui Putin, secretarul general al NATO reafirmă în pe 26 aprilie 2007, la o conferinţă de presă în Oslo, Norvegia, condiţia esenţială pe care statele NATO o consideră ca imperativă pentru iniţierea procesului de ratificare a Tratatului CFE Adaptat (Modificat) – îndeplinirea angajamentelor asumate de către Rusia la Istanbul în noiembrie 1999: ”The allies attach great importance to ratification of the adapted CFE Treaty, but we have things like the Istanbul Commitments which have to be fulfilled, because as you know, all relevant nations have to agree on the ratification…We are in favour of ratification, but we have the Istanbul Commitments, and we do know, and I think our Russian partners do know what the Istanbul Commitments are. And before there(?) it will be fulfilled I’m afraid there will be no ratification of the adapted CFE Treaty.”²⁷ Secretarul General al NATO rezumă argumentele fiecărei părţi tot la 26 aprilie 2007 după o întâlnire cu partea rusă, reprezentată de Ministrul Afacerilor Externe, Sergey Lavrov: ”We want the Adapted CFE Treaty, we Russians want the Adapted CFE Treaty to be ratified. You don’t do that. The argument you use by not doing that we do not share, and one of the arguments, as you know, there is no legal relationship between the Istanbul Commitments and ratification of the Adapted CFE Treaty. We disagree, there is a clear legal relationship. It’s on paper. It’s written down. You can read it.”²⁸

Dar care este efectiv legătura politico-juridică dintre ratificarea Tratatului CFE Modificat şi Angajamentele de la Istanbul ?

Astfel Actul Final al Conferinţei Statelor Părţi la Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale din Europa încheiat la 19 noiembrie 1999 afirmă angajamentul Federaţiei Ruse de a-şi restrâge sau distruge armamentul convenţional până la sfârşitul anului 2001 în contextul angajamentului asumat prin paragraful 19 al Declaraţiei Summitului OSCE de la Istanbul: „Have taken note of the statement by the Republic of Moldova, which is attached to this Final Act, concerning its renunciation of the right to receive a temporary deployment on its territory and have welcomed the commitment of the Russian Federation to withdraw and/or destroy Russian conventional armaments and equipment limited by the Treaty by the end of 2001, in the context of its commitment referred to in paragraph 19 of the Istanbul Summit Declaration;”²⁹

Declaraţia Republicii Moldova la care se face referire în Actul Final este cuprinsă în Anexa 13 ataşată Actului Final şi în care se consacră neutralitatatea teritoriului Rep Moldova în raport cu prezenţa de trupe străine pe teritoriul său (de altfel prezenţa de trupe străine pe teritoriul său este ferm interzisă şi prin Constituţia sa): „The Republic of Moldova renounces the right to receive a temporary deployment on its territory due to its Constitutional provisions which control and prohibit any presence of foreign military forces on the territory of Moldova”.

Astfel Paragraful 19 al Declaraţiei Summit-ului OSCE de la Istanbul reafirmă angajamentul Federaţiei Ruse de a-şi retrânge complet forţele de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârşitul anului 2002:” We welcome the commitment by the Russian Federation to complete withdrawal of the Russian forces from the territory of Moldova by the end of 2002.”³⁰

Şi ajungem efectiv la textul Tratatului CFE Modificat ratificat de către Rusia, deci juridic obligatoriu, şi în care se afirmă textual că „am luat cunoştinţă de Actul Final al Conferinţei Statelor Părti la Tratatul CFE (17-19 Noimebrie 1999) ca şi de declaraţiile făcute de anumite state părti în legătură cu angajamentele politice asumate în aceste declaraţii”: „Having taken note of the Final Act of the Conference of the States Parties to the Treaty on Conventional Armed Forces in Europe held in Istanbul from 17 to 19 November 1999, as well as of the statements made by certain States Parties concerning their political commitments referred to therein.”³¹ Rusia a ratificat acest tratat, inclusiv prevederea din paragraful de mai sus care trebuie coroborat cu Actul Final şi cu paragraful 19 al Declaraţiei Summit-ului OSCE. Textul Tratatului CFE Modificat recunoaşte Actul Final al Conferinţei Statelor Părţi la Tratatul CFE deci inclusiv paragraful: have welcomed the commitment of the Russian Federation to withdraw and/or destroy Russian conventional armaments and equipment limited by the Treaty by the end of 2001, in the context of its commitment referred to in paragraph 19 of the Istanbul Summit Declaration.

Actul Final al Conferinţei Statelor Părţi la Tratatul CFE trimite şi recunoaşte angajamentul Federaţiei Ruse asumat prin paragraful 19 al Declaraţiei Summitului OSCE de la Istanbul („We welcome the commitment by the Russian Federation to complete withdrawal of the Russian forces from the territory of Moldova by the end of 2002”).

Deci rezultă ratificarea Tratatului CFE Modificat implică asumarea legală a paragrafului 19 al Declaraţiei Summit-ului OSCE prin care se recunoaşte angajamentul Federaţiei Ruse de a-şi retrage forţele de pe teritoriul Rep Moldova .

Observăm pe fond o abordare standardizată la nivelul întregii comunităţi euro-atlantice (folosim termenul exhaustiv incluzând statele NATO şi acele state UE părţi la Tratatul CFE) de abordare a problematicilor de securitate din imediata sa vecinătate, în speţă – Republica Moldova, prin prisma acestei platforme proiectată la momentul 1999 să plaseze Rusia în centrul unui sistem de angajamente şi intercondiţionări politico-juridice care ar permite soluţionarea conflictului Transnistrean.

Acest pachet multidimensional de intercondiţionări politico-juridice (textura sa logică) a fost gândit la momentul negocierii Tratatului CFE Modificat tocmai cu scopul obţinerii din partea Rusiei a unor angajamente ferme esenţiale în viziunea elitelor euro-atlantice şi care implementate, ar fi condus gradual la soluţionarea unor probleme reziduale aflate pe agenda de securitate europeană încă de la începutul anilor 90. Importanţa majoră a Angajamentelor de la Istanbul constă în faptul că a multilateralizat³² o problematică ce până atunci era tratată într-un format strict bilateral Rusia-Rep. Moldova aducând în scenă actori cu spaţii semnificative de manevră diplomatică precum statele NATO şi mai ales SUA. Ideea era aceea a unei platforme sprijinite de actori cu relevanţă pentru securitatea şi stabilitatea internaţională care să pună presiune pe Rusia. Astfel că elitele diplomatice euroatlantice implicate în designul politico-juridic al Angajamentelor de la Istanbul au condiţionat ratificarea Tratatului CFE Modificat ( tratat valorizat în cel mai înalt grad de Rusia) de retragerea trupelor ruse din Moldova şi Georgia. Fostul coordonator al misiunii OSCE în Moldova, William Hill consideră că intercondiţionarea obligă părţile să găsească soluţii la problematici de maxim interes pt fiecare dintre părţi (elitele euro atlantice valorizau în cel mai înalt grad retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Rep Moldova iar Rusia valoriza în cel mai înalt grad ratificarea de către statele NATO a Tratatului CFE Modificat): „With the CFE tied to the Istanbul decisions on Moldova and Georgia, it’s in the interests of all the parties to work to find a satisfactory resolution to these particular issues or problems so that the treaty can proceed towards entry into force.”³³

La 24 Mai 2007, Daniel Fried (Assistant Secretary for European and Euroasian Affairs) preciza la Washington DC în cadrul unei audieri în faţa Comisiei Helsinki că statele NATO continuă să valorizeze în sens maximal Tratatul CFE, vizualizat ca fiind „a cornerstone of the European security”, aliaţii fiind pregătiţi să ratifice tratatul numai după ce Rusia îşi va fi îndeplinit integral angajamentele de la Istanbul din 1999 vizând retragerea trupelor şi a bazelor sale de pe teritoriul Moldovei şi al Georgiei.³⁴ De asemenea în preziua Conferinţei extraordinare OSCE convocată de către Rusia pentru a discuta prezentul şi viitorul regimului juridic ce reglementează plafoanele de armamente convenţionale în spaţiul Europei, delegaţia Statelor Unite condusă de către Daniel Fried rezuma punctul de vedere al aliaţilor asupra relaţiei de interdependenţă şi intercondiţionare juridică între ratificarea Tratatului CFE Modificat şi angajamentele de la Istanbul din 1999, accentuând asupra necesităţii retragerii trupelor ruseşti (angajament asumat de către Rusia la Istanbul in 1999) desfăsurate pe teritoriul Georgiei şi Moldovei fără acordul guvernelor lor suverane. Pe fond însă, atât Statele Unite cât şi aliaţii săi din NATO sunt pregătiţi să imagineze formule creative de implementare a angajamentelor de la Istanbul şi totodată deschişi să discute rezervele ridicate de către Moscova faţă de anumite prevederi ale Tratatului CFE Adaptat³⁵.

Este foarte interesant însă modul în care la nivelul elitelor ruse cu impact în formalizarea proiecţiilor de politică externă persistă şi aplică un mindset specific epocii Războiului Rece, identificabil mai ales în poziţiile oficiale ce raţionalizează politicile de securitate dezvoltate de către Alianţa Nord Atlantică. Practic cât valorizează Rusia Tratatul CFE în proiectarea unor politici de securitate care să interacţioneze cu spaţiul NATO? Ministrul de externe al Rusiei, Sergei Lavrov răspunzând la o întrebare legată de consecinţele suspendării tratatului CFE asupra balanţei strategice în Europa, preciza că nu consideră că aceasta va fi afectată substanţial din moment ce echilibrul a fost în mod radical afectat în favoarea statelor NATO şi în defavoarea Rusiei: „I don’t think it will in any way, because the balance has long since been upset radically in favor of the NATO countries.”³⁶ Sergei Lavrov consideră că logica şi substanţa constitutivă a tratatului CFE a fost demult pierdută chiar până la a deveni inutilă. Extrem de semnificativ credem că este să evidenţiem modul în care aliaţii europeni valorizează Tratatul CFE perceput ca fiind un pilon esenţial al securităţii europene (formula standard rutinizată la nivelul discursului public european în raport cu valoarea ataşată Tratatului CFE modificat este aceea de „cornerstone of European security”) în timp ce Moscova consideră că tratatul a devenit inutil: „The very logic of CFE was devalued, and the treaty actually became pointless.” Mai mult Rusia consideră în argumentaţia sa că este singura care respectă tratatul în speranţa că şi celelalte state semnatare ale tratatului vor face la fel: „Russia is practically the only one who abides by this treaty in the hope that it will be adopted by all the countries”. Oare Rusia este singura ţară care dezvoltă politici de securitate în limitele şi în baza regimului CFE modificat? Un foarte important punct de vedere a fost precizat de către purtatorul de cuvant al NATO, James Appathurai în press-briefing-ul săptămânal din 18 Iulie 2007, care a declarat că deşi statele NATO nu au ratificat Tratatul CFE Modificat, deci nu a fost implementat formal din punct de vedere juridic totuşi plafoanele forţelor convenţionale ale aliaţilor respectă întru-totul prevederile acestuia: ”The NATO countries have, A, always been in compliance with the existing CFE treaty. They are in compliance with the adapted CFE treaty limits, even though those have not been ratified, have not yet entered into a force. They intend to continue to comply with those. They intend to continue to comply with requests for and the provisions surrounding inspection. So you will see NATO countries continue to meet their commitments under the treaty, even though they have not yet ratified it, even though it has not yet entered into force. And we would hope, certainly, that as quickly as possible, Russia would come back into the fold.”³⁷ Prin toată această retorică ce contestă instrumente esenţiale de transparentizare şi „restraining” în formalizarea unor politici de securitate esenţialmente cooperative, Rusia se transformă într-o putere eminamente revizionistă, cu interese în dislocarea unui status-quo care pe o logică tipică războiului rece îi maximizează vulnerabilitatea şi îi reduce la minim poziţia de putere. În discursul preşedintelui Putin se contestă raţionalitatea existenţei acestui Tratat care obligă Rusia să îşi limiteze forţele convenţioanle impunând totodată şi restricţii de mişcare asupra forţelor sale militare în partea europeană a ţării, mai ales în contextul în care este vizualizat ca un produs dintr-o altă epocă, fiind un rezultat al negocierii între pactul de la Varşovia şi Alianţa Nord Atlantică. Pe logica discursului preşedintelui Putin raţionalitatea acestui Tratat ar fi trebuit să înceteze în momentul disoluţiei Pactului de la Varşovia: „As you know, the Warsaw Pact countries and NATO signed the Conventional Forces in Europe Treaty in 1990. This treaty would have made sense if the Warsaw Pact had continued to exist…But today all that this treaty means is that we face restrictions on deploying conventional forces on our own territory. It is difficult to imagine a situation where the United States, for example, would accept restrictions on such a basis on the deployment of troops on its own territory”³⁸. Dimpotrivă raţionalitatea existenţei acestui tratat rămâne pentru europeni o premisă esenţială de lecturare şi un filtru major de interpretare a peisajului de securitate post ’90: „But the CFE Treaty is such an important document and represents years of extensive negotiations and discussions that there is every reason to strive – on all sides – for preserving this landmark Treaty and bringing the Adapted CFE Treaty into force. Don’t forget also that the Adapted Treaty reflect not the realities of the bygone, bloc to bloc era, but those of the new cooperative security situation in Europe”³⁹.

O serie de elemente fundamentale ale arhitecturii de securitate articulate în scopul gestiunii relaţiei Europa-Rusia în perioada post’90 sunt astăzi contestate de o Rusie anti-status-quo pe cale de emergenţă şi interpretate într-o logică de sumă zero. Lărgirea NATO şi plasarea Rusiei în interiorul unui sistem multidimensional de reguli care angajează deopotrivă Europa şi Rusia în limitarea forţelor convenţionale sunt astăzi percepute de elitele reponsabile cu elaborarea poziţiilor factuale de politică externă ca fiind produsele unei doctrine de containment a Rusiei. Rusia contestă Tratatul CFE modificat invocând dispariţia raţionalităţii sale constitutive. Dacă tratatul este fondat pe principiul echilibrului securităţii raţiunea tratatului dispare în momentul disoluţiei tratatului de la Varşovia fapt ce compromite iremediabil principiul fondator al Tratatului, mai ales prin perpetuarea intactă a NATO care optează pentru politici de extindere în mai multe valuri. Toate acestea sunt proiecţii ce aparţin chiar ministrului rus de externe, Sergei Lavrov: „The desire to contain Russia clearly manifests itself as well in the situation surrounding the 1990 Treaty on Conventional Armed Forces in Europe (or CFE Treaty). Russia complies with the treaty in good faith and insists only on the one thing that the treaty promises: equal security. However, the equal security principle was compromised with the dissolution of the Warsaw Pact; meanwhile, NATO was left intact and then enlarged.”⁴⁰ Mai mult, în poziţia oficială din 14 iulie 2007, a Ministerului Rus al Afacerilor externe şi care anunţă intenţia Rusiei de a suspenda aplicarea tratatului CFE modificat acesta era considerat ca fiind „hopelessly outdated”: „The CFE Treaty in its present form is hopelessly outdated. Suffice it to say that it was signed in 1990 and proceeds from the existence of two opposed military-political alliances – NATO and the Warsaw Treaty Organization. Since then the Warsaw Treaty Organization ceased to exist. Neither does the Soviet Union exist any more. And the former allies of the USSR have jointed NATO. The 1990 CFE Treaty does not take all those changes into account.”⁴¹ Poziţia Ministerului de Externe rus respinge în acelaşi comunicat orice fel de intercondiţionare juridică între implementarea angajamentelor de la Istanbul (ca o condiţie prealabilă ratificării) şi ratificarea tratatului CFE Adaptat, precizând foarte clar că în perioada de suspendare a aplicării tratatului, Rusia nu poate fi juridic constrânsă de nici o limită care fixează un anumit plafon al forţelor convenţionale (şi asta în ciuda faptului ca în mod transparent statele NATO au respectat în tot acest timp limitele prevăzute de tratatul CFE Modificat): „In practical terms, in particular, providing information and receiving and conducting inspections will be temporarily suspended. Russia during the suspension will not be bound by any limits on conventional arms”.

3. Concluzii

Într-o audiere în faţa Comisiei pentru Securitate si Cooperare în Europa, profesorul de Relaţii Internaţionale, Rajan Menon, propune o paralelă interesantă între Rusia anului 2007 şi Germania care succede Republicii de la Weimar: ambele au pierdut un razboi şi au fost umilite de status-quo-ul postbelic responsabil în mare măsură de o diminuare a prestigiului internaţional şi a statului de mare putere. Însă în ambele cazuri acest parcurs de slăbiciune structurală produce practic acelaşi rezultat: reemergenţa discursului naţionalist cuplată cu ascensiunea unui lider carismatic capabil să îşi consolideze legitimitatea pe o platformă politică care ambiţionează şi pledează pentru recâştigarea prestigiului internaţional şi a statutului de mare putere. Rusia anului 2007 este o „putere revizionistă” dar categoric nu în sensul „unui revizionism teritorial expansionist” (specific Germaniei anilor ‘30) ci în sensul revizuirii acelor instrumente negociate cu Vestul într-o perioada de maximă slăbiciune şi percepute astăzi de către noua elită ca limitând spaţiul de manevră şi de afirmare al unei mari puteri. Rusia anului 2007 este în mod esenţial o putere revizionistă ce contestă elemente constitutive ale relaţiei articulate pe parcursul anilor 90 între comunitatea euro-atlantică şi Rusia post’90, o Rusie aflată atunci în defensivă diplomatică şi într-o profundă situaţie de inechitate în raport cu Vestul: ”For the past several years, the Russia of Vladimir Putin has been sending very clear signals that it is no longer the weakened, troubled and Western-dependent state that it was following the collapse of the Soviet Union”⁴².

Toate acţiunile recente ale Rusiei de contestare a unor intrumente esenţiale şi care definesc interacţiunea Rusiei cu Occidentul trebuie lecturate din perspectiva logicii unei mari puteri aflate în căutarea recunoaşterii prestigiului de altă dată: „Frustrated with its place in the world, humiliated by its recent history of imperial collapse, and angry that it has not achieved acceptance by the West: Russia is all these things, but not immune to rational self interest and reasonable compromise. Russia today is undergoing the aftermath of loss of empire and of great power status”⁴³.

Rusia anului 2007 vizualizează ordinea internaţională articulată pe parcursul anilor 90 cu profundă suspiciune şi de cele mai multe ori dintr-o logica de suma 0. Pentru elita rusă ordinea europeană post 1990 este o ordine ilegitima şi nedreaptă impusă în contextul unei Rusii vulnerabilizate şi aflate într-o avansată stare de slăbiciune structurală. Dacă mandatele lui Boris Eltîn sunt associate cu o perioadă a statului rus considerat în derivă, cu o democraţie nefuncţională şi într-o stare de marasm economic, Vladimir Putin este un restaurator al ordinii şi al sentimentului de mândrie şi măreţie naţională, fiind perceput ca un veritabil „state builder: „In the view of many Russians, however, the European order that emerged in the 1990s was imposed on a weak, vulnerable Russia…This order was, in the view of many Russians, unjust; a function of a latter day „Time of Troubles” to be challenged and to some extent rolled back. We are witnessing a backlash…President Vladimir Putin is often seen as a restorer of order and a state builder, and on the international stage, as a leader who has halted national retreat and sought to reverse it. Russians attribute to Putin a return to national pride”⁴⁴. Extinderea NATO în zone extrem de sensibile pentru securitatea Rusiei precum Europa Centrală, statele baltice , Europa de Est dar şi încurajarea aspiraţiilor euro-atlantice ale unor state precum Ucraina si Georgia sunt percepute de către Moscova cu profundă suspiciune, întreaga arhitectură şi dinamică euro-atlantică post’90 fiind contestabilă tocmai din perspectiva faptului că angajează o Rusie a anilor’90, vulnerabilă, fragilă incapabilă să-şi articuleze potenţialul de mare putere. Ordinea internaţională articulată pe parcursul anilor’90 reflectă o logică exclusivă de maximizare a intereselor comunitătii euro-atlantice consecinţa fiind o diminuare considerabilă a sentimentului de securitate şi a capitalului de prestigiu internaţional asociat Moscovei. În acest sens şi în acest context de senzitivitate internaţională, cu o Europă dependentă energetic de Rusia, cu o Americă blocată într-o campanie de contra-insurgenţă şi dependentă de poziţia Rusiei în Consiliul de Securitate pe un set de dosare de o importanţă crucială pentru prestigiul comunităţii internaţionale precum Kosovo si Darfur, asistăm la emergenţa unei politici de putere revizionistă în măsura în care ţinta anti-status-quo este o structură de ordine depăşită incapabilă să integreze sau să mai reprezinte interesele Rusiei anului 2007: ”If all of this is unsettling, it is by no means unusual. Actually, Russia’s actions are rather predictable. They are the steps taken by a traditional power elite that, having suffered defeat and humiliation, is now bent upon the recovery of its assets, its authority and its capacity to intimidate.”⁴⁵ De aici interesul fundamental al Rusiei preşedintelui Putin de negare a raţionalităţii fondatoare a tratatului CFE (pivot fundamental al ordinii anilor 90) şi de opoziţie în raport cu orice iniţiativă care afectează securitatea sa prin desfăşurarea în imediată sa proximitate a scutului anti-rachetă şi a unor baze militare americane chiar pe teritoriul unor state foste membre ale Pactului de la Varşovia.

Problematica scutului american antirachetă trebuie privit mai mult decât doar o dezbatere serioasă care trebuie să producă răspunsuri concrete faţă de programul iranian de îmbunătăţire a arsenalului naţional, fie că este vorba de arsenalul nuclear sau de programul balistic al guvernului de la Teheran⁴⁶. E zguduitor de important impactul pe care acest program antirachetă îl poate avea asupra relaţiei transatlantice, serios afectată şi încă incomplet refăcută după criza irakiană, dar la fel de important şi asupra relaţiilor între statele membre NATO, într-un moment în care Afganistanul este piatra de încercare a organizaţiei şi totodată pe fondul agravării relaţiilor cu autorităţile de la Moscova ca urmare şi a anunţului şoc produs de Federaţia Rusă de retragere din Tratatul privind Forţele Convenţionale în Europa. Toate acest chestiuni conexate produc o instabilitate nedorită la nivelul arhitecturii europene de securitate. Federaţia Rusă este un actor care nu trebuie absolut deloc neglijat, este un actor care trebuie adus la masa discuţiilor când apar germenii unei tensiuni la nivelul relaţiei bilaterale sau multilaterale, „aşa numitele linii roşii care există pentru noi, cînd o ameninţare apare la adresa securităţii noastre naţionale sau la adresa ordinii legitime sau curente internaţionale” pomenea ministrul rus de externe Sergei Lavrov într-un discurs adresat studenţilor de la Institutul de Stat din Moscova pentru Afaceri Externe⁴⁷. Pe un ton hotărât Lavrov a punctat „Rusia nu se târguieşte şi partenerii noştri internaţionali trebuie să înţeleagă acest lucru”. Interpretarea anunţului făcut de administraţia de la Washington privind poziţionarea radarului şi a elementelor de interceptare în Republica Cehă şi Polonia este tradus de oficialii de la Moscova, mai mult ca pe o ameninţare şi ca pe o retrasare a vechiului sistem aparţinând războiului rece, cel al sferelor de influenţă. Opinie împărtăşită de fostul secretar al apărării de la Moscova, Sergei Ivanov, în prezent prim adjunct al premierului rus, şi care a transmis administraţiei Bush un mesaj direct fără prea multe valenţe diplomatice „Nu consideraţi securitatea voastră şi stabilitatea Europei Centrale ca pe un lucru indiscutabil şi să continuaţi să ne ignoraţi”⁴⁸. Federaţia Rusă este conştientă de rolul pe care îl poate juca şi de cât anume poate supralicita pentru a-şi conslida poziţia pe plan internaţional, protejându-şi interesele deopotrivă, mai ales că la acest moment deţine pârghii suficient de sensibile, mai ales în ceea ce priveşte securitatea energetică a continentului european pentru a-şi promova şi duce la îndeplinire cât mai bine interesele naţionale.

Rusia încearcă pe cât posibil să îşi reaşeze poziţia de actor european şi internaţional în aceeaşi măsură în care înţelege să fie un jucător puternic la aceeaşi masă şi joacă la maximum cartea reconfigurării securităţii europene. Alianţa Nord-Atlantică se află în situaţia inedită de a se confrunta cu o nouă criză sau cu o acţiune inversă de consolidare normală a relaţiilor interaliate datorita problematicii scutului antirachetă şi găsindu-se în situaţia de a reaşeza relaţia cu Federaţia Rusă pe un făgaş normal şi să aducă în discuţie argumente viabile care să delimiteze clar dezbaterea Moscova-Washington privind scutul american antirachetă de ceea ce va însemna cândva scutul antirachetă al NATO, şi o relaţie constantă solidă cu Moscova.

Arhitectura de securitate europeană se află într-o dezbatere deosebit de amplă, propunerea SUA privind scutul antirachetă grăbeşte dezbaterea în interiorul NATO şi obligă accelerarea procesului de transformare al Aliantei, de asemenea a zdruncinat serios relaţia cu Rusia aruncând organizaţia într-o poziţie destul de delicată, în ciuda colaborării constante din ultimii ani. Statutul provinciei Kosovo, Tratatul CFE şi scutul antirachetă aduc Rusia din nou pe o poziţie de forţă şi SUA de partea opusă acesteia, iar NATO plasată în imediata apropiere a acestei dezbateri cu misiunea de a menţine nealterat consensul euro-atlantic, de a continua procesul de transformare acceptat la Riga, care include drept componentă importantă apărarea antirachetă a tuturor statelor membre şi de păstrare a Federaţiei Ruse în coordonatele relaţiei de parteneriat special.

Liviu Tatu - Masterat în Relaţii Internaţionale – 2006 (Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti); Licenţiat în Istorie – 2004 (Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti).

Octavian Manea - Masterat în Relaţii Internaţionale – 2007 (Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti); Licenţiat în Stiinţe Politice – 2004 (Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti).

 sus