Politică internaţională: actori şi vecinătăţi

Secolul XXI şi responsabilitatea elitelor
în gestionarea problemelor planetei
 

VLAD FLONTA

The article deals with some of the major global problems of our times. On the one side, economic inequalities and poverty tend to grow continuously, which is due to the fact that world trade, while being free, can hardly be regarded as a „fair trade”. On the other side, the contemporary world faces an alarming climate crisis, caused by demographic explosion and the increasing consumerism. The author argues that a critical mass of members of the elites should take a real responsibility, as well as make a change in their lifestyle. Such positive exemples could trigger a global mentality change that would solve or at least mitigate those problems.

Keywords: economic inequality, extreme poverty,
excesses of the luxury industry, fair trade, climate crisis,
demographic explosion, consumerism, responsibility of the elites

 

Acum câţiva ani am publicat în nr. 101 din Sfera Politicii un text intitulat Globalizare economică şi polarizare ideologică. Mă refeream în acel articol la controversele şi radicalizările generate de globalizarea economiei mondiale. Am fost criticat pentru „gândire unică” şi „idei dogmatice” de C. Stroe într-o intervenţie din cadrul unei dezbateri pornite de la articolul „Ce nu e în regulă cu capitalismul?”, publicat de Cristian Câmpeanu în România Liberă din 29 iunie 2005. Îată ce scrie, între altele, C. Stroe în intervenţia sa intitulată „Gândirea unică”: „Comentariul din RL nu este un unicat: asemenea idei dogmatice apar de exemplu şi în Sfera Politicii nr Iunie/ 2003 www.sferapoliticii.ro sub semnătura d-lui Vlad Flonta. Pentru aceşti domni capitalismul a triumfat şi nu mai trebuie chestionat, nici de la dreapta, stânga sau alte „direcţii”, iar cei care o fac sunt duşmanii poporului. În România, mai ales, nu mai contează cine şi cum a obţinut capitalul atâta vreme cât oamenii găsesc la aceşti „capitalişti” un loc de muncă. Nemulţumiţilor li se ia darul!”¹.

Articolul meu nu a fost bine înţeles de C. Stroe. Faptul că sistemul economic capitalist s-a dovedit mult mai eficient decât cel comunist (şi a triumfat în această competiţie) nu înseamnă în nici un caz că sistemul capitalist nu mai trebuie chestionat. Nu am susţinut niciunde acest lucru. Şi chiar în cele ce urmează voi pune în discuţie cât se poate de serios capitalismul global al zilelor noastre.

Cei 6 ani scurşi de la scrierea precedentului text au adus modificări semnificative pe planetă; în consecinţă şi unele din evaluările şi opiniile mele s-au schimbat. Există pe de o parte un remarcabil progres ştiinţific şi tehnologic, dar pe de altă parte o accentuare a inegalităţilor economice şi a segregării sociale în lume, în condiţiile în care comerţul internaţional se desfăşoară într-o manieră profund inechitabilă (mă voi referi şi la dezbaterea free trade – comerţul liber versus fair trade – comerţul echitabil). De asemenea, o agravare dramatică a stării mediului înconjurător (una din consecinţe fiind deteriorarea deja vizibilă a climei) ca urmare a bombei demografice şi a accentuării consumismului.

Nu îmi propun în articolul de faţă dezvoltări teoretice, ci constatarea unor realităţi simple, unele însă insuficient scoase în evidenţă în cadrul diverselor tipuri de abordări şi discursuri şi rareori puse cap la cap pentru a crea o panoramă. Voi face apel la multe cifre, tocmai pentru a putea arăta anvergura şi dinamica îngrijorătoare a unor procese care, în mare, sunt cunoscute chiar de publicul larg.Dar nu şi adevărata lor dimensiune.

Voi începe cu problema accentuării inegalităţilor economice, tendinţă care durează de câteva decenii şi care a continuat şi în ultimii ani, accelerându-se chiar în unele zone geografice. O măsură foarte adesea folosită pentru a cuantifica anvergura inegalităţii de venituri este coeficientul sau indexul Gini (indexul Gini reprezintă coeficientul Gini exprimat sub formă procentuală şi este egal cu coeficientul Gini multiplicat cu 100). Mărimea coeficientului arată care este partea din venitul total care ar trebui redistribuită dacă s-ar dori obţinerea unei distribuţii egale a venitului. Astfel, un index egal cu zero reprezintă egalitatea perfectă, în timp ce un index de 100 înseamnă o „inegalitate perfectă”. Un alt indicator care măsoară caracterul polarizat sau egalitar al unei societăţi este raportul dintre veniturile pe care le obţin cei 20% cei mai înstăriţi membri ai unei societăţi (aşa-numita „quintilă superioară”) şi cei 20% cei mai săraci (“quintila inferioară”), notat S80/S20. Alţi indicatori mai rar folosiţi sunt curba Lorenz şi modelul matematic al lui Elteté şi Frigyes².

Toţi aceşti indicatori arată o tendinţă de creştere continuă a inegalităţilor economice în lume, care a apărut în anii ’60 ai secolului trecut şi nu dă semne de inversare sau măcar de stagnare. Mai mult, această tendinţă chiar s-a accelerat începând cu anii ’90. Conform Raportului asupra Dezvoltării Umane al Organizaţiei Naţiunilor Unite pe 2002, între 1995 şi 1999 inegalităţile (măsurate cu ajutorul indexului Gini) au crescut în toate regiunile globului. Cele mai mari creşteri ale inegalităţii s-au înregistrat în Africa (de la un index Gini de 43,7 la 50,2) şi în spaţiul Europa de Est + fosta URSS (de la 32,2 la 36,3). Este vorba aşadar de creşteri de peste 1,5 puncte anual în Africa şi de peste 1 punct anual în spaţiul Europa de Est + fosta URSS, care nu pot fi decât foarte îngrijorătoare. Creşteri mai puţin abrupte ale inegalităţii s-au înregistrat în Asia şi în spaţiul care include Europa Occidentală, America de Nord şi Oceania. Cel mai înalt grad de inegalitate s-a păstrat în acest interval de timp în zona America Latină + Caraibe, dar aici se observă o temporară plafonare, creşterea fiind de la 52,7 la 53,7³. Inegalităţile au continuat să crească şi după anul 2000 în multe ţări (şi mai ales în ţări în care gradul de inegalitate era deja foarte ridicat şi care par să se afunde tot mai mult în cercul vicios al subdezvoltării). Conform Raportului Dezvoltării Umane din 2003, Namibia este ţara în care polarizarea veniturilor este cea mai pronunţată (dintre ţările în care a putut fi calculat indexul Gini, care sunt peste 100). Indexul Namibiei era de 70,7 în Raportul din 2003 şi a urcat la 74,3 în Raportul din 2006⁴. Şi Lesotho a făcut un salt de la 56,0 la 63,2 în acest interval de numai 3 ani. În Columbia indicele a crescut de la 57,1 la 58,6. Inegalităţile au crescut în acest interval şi în China, ţară aflată, spre deosebire de cele trei pomenite mai sus, pe un cert curs al dezvoltării (indexul Gini a crescut de la 40,3 la 44,7). Aici este vorba despre faptul că în etapele relativ timpurii ale procesului de modernizare este necesară o concentrare a resurselor, redistribuirea urmând să se facă după ce saltul modernizator a fost făcut⁵.

Sărăcia extremă face în continuare ravagii în cele 122 de ţări care formează aşa-numita Lume a Treia şi care totalizează 4,8 miliarde din cele 6,6 miliarde de locuitori ai planetei. 1,8 miliarde de oameni trăiau în anul 2000 în sărăcie extremă (definită de Banca Mondială ca fiind starea unei persoane care trăieşte cu mai puţin de 1 dolar pe zi)⁶. În fiecare zi mor peste 100.000 de oameni din cauza foametei⁷. 57% din populaţia lumii câştigă cumulat cât cei 1% plasaţi la vârful piramidei⁸. Acum 40 de ani 400 de milioane de oameni sufereau de subnutriţie permanentă sau cronică. Astăzi în această situaţie sunt 854 de milioane de oameni. 850 de milioane de adulţi sunt analfabeţi şi 325 de milioane de copii de vârstă şcolară nu au nici o perspectivă de a urma o şcoală. Dar poate şi mai şocante sunt următoarele informaţii privind Etiopia, ţară care ocupă o poziţie codaşă (dar nu între ultimele 5, totuşi) în Rapoartele Dezvoltării Umane: speranţa de viaţă este de 45,7 ani şi doar 2,9% din populaţie atinge vârsta de 65 de ani. 40,3% dintre etiopieni în vârstă de peste 15 ani sunt analfabeţi şi doar 12% din populaţie are acces la asistenţă medicală⁹.

Să privim acum şi spre celălalt capăt al spectrului. În topul revistei Forbes care îi cuprinde pe cei mai bogaţi oameni ai lumii figurau la prima ediţie, în 1986, 140 de miliardari în dolari. Acest număr de miliardari a crescut constant iar creşterea s-a accelerat în mod semnificativ în ultimii ani: în 2003 erau 476, în 2004 erau 584, în 2005 erau 691, iar în 2006 erau 793¹⁰. Aşadar, după ce numărul de miliardari a crescut cu 366 în 17 ani (ceea ce înseamnă o medie de 19,7 miliardari adăugaţi în fiecare an) ritmul de creştere a ajuns în „a treia epocă a globalizării”¹¹, după depăşirea crizei economice globale dintre anii 2000 şi 2002 la peste 100 de miliardari pe an. În termenii progresiei geometrice, avem o creştere de 22,6% în 2004 faţă de 2003, de 18,3% în 2005 faţă de 2004 şi de 14,7% în 2006 faţă de 2005. Un demers de extrapolare (riscant, desigur, în condiţiile volatilităţii pieţelor financiare, dar care poate fi totuşi folosit în scop orientativ) ne duce la rezultate frapante. Nu doar numărul miliardarilor în dolari a crescut în lume ci şi cel al milionarilor. În 2003 acest număr a crescut cu 8% faţă de 2002, la un total de 7,7 milioane¹².

Este aici vorba de fenomenul „câştigătorul ia totul”, în care cel care câştigă competiţia într-un anumit domeniu poate realiza sume mult mai mari decât în urmă cu câţiva ani pentru că poate vinde pe o piaţă tot mai globalizată, deci tot mai mare. Chiar un autor preocupat să scoată în evidenţă aspectele pozitive ale globalizării, ca Thomas L. Friedman, admite că: „Prăpastia dintre locul întâi şi locul secund se deschide tot mai mult, iar prăpastia dintre locul întâi şi ultimul loc devine chiar înfricoşătoare. Desigur, în multe domenii există rareori un singur câştigător, dar cei plasaţi mai aproape de vârf primesc o porţie disproporţionată.”¹³

Dar nu faptul că bogaţii câştigă tot mai mult creează mari resentimente în lume, ci faptul că ei consumă tot mai mult şi că proliferează mass media preocupate să scoată în evidenţă acest consum de lux. Magnaţi cu un stil de viaţă cumpătat precum WarrenBuffet sau Ingvar Kamprad sunt priviţi cu mult mai multă apreciere şi simpatie de majoritatea publicului decât exhibiţioniştii consumului de superlux. Warren Buffet, deţinătorul unei averi de 42 de miliarde de dolari conform evaluării revistei Forbes din 2006, declară că cheltuie mai puţin de 100.000 de dolari pe an şi că ar fi o prostie să devină sclavul banilor. El circulă cu o maşină obişnuită, veche de aproape 10 ani. Şi Ingvar Kamprad, a cărui avere este evaluată la 28 de miliarde de dolari, este cunoscut pentru faptul că zboară la clasa economic şi frecventează restaurante ieftine. Acestea reprezintă însă contraexemple izolate.

Ultimii ani arată o creştere masivă a vânzărilor de produse de lux în special pe fondul scumpirii acestora. Astfel, Bernard Arnault, deţinătorul imperiului de produse de lux LVMH¹⁴, a urcat până pe locul 9 în topul celor mai bogaţi oameni din lume ca urmare a recordului de vânzări înregistrat în 2006 (16,6 miliarde de dolari) şi a creşterii cu 35% a preţului acţiunilor LVMH în decurs de 12 luni¹⁵.

Să aruncăm o privire asupra lumii luxului. Voi începe cu ceasurile, unde pe segmentul „Premium Haute Horlogerie” preţurile au atins cote ameţitoare. Într-un catalog foarte recent¹⁶ sunt prezentate circa 200 de mărci. Renumita marcă Patek Philippe ne propune ceasul cu cel mai mare preţ din acest catalog (în care există şi ceasuri al căror preţ se comunică doar în urma unei cereri): modelul „Sky Moon Tourbillon”, de 703.000 de euro. Dar şi un alt ceas de 565.000 de euro. Audemars Piguet vinde un model de 545.000 de euro. În 2007, la salonul de ceasuri de la Basel, firma Hublot a lansat un ceas de 1 milion de dolari. Ceasul ascunde o construcţie monobloc din aur alb, care este însă complet invizibilă, fiind acoperită de cele 493 de diamante de 36 de carate. Până la încheierea salonului de la Basel fuseseră deja comandate 10 exemplare. Ceasuri de sute de mii de euro mai produc peste 10 alte firme. Ca urmare a scumpirii modelelor (şi în mai mică măsură ca urmare a măririi numărului de cumpărători) a crescut considerabil şi cifra de afaceri generală a industriei elveţiene de ceasuri. În 2006 exporturile de ceasuri elveţiene au atins 13,7 miliarde de franci elveţieni (8,3 miliarde euro), în creştere cu 10,9% faţă de 2005. Iar în 2005 crescuseră cu 11,5% faţă de 2004¹⁷.

De ce îşi cumpără unii oameni ceasuri de sute de mii de euro? Un răspuns semnificativ ne este oferit de o istorisire anecdotică a fostului mare tenisman Ilie Năstase (care declară că nu este un mare colecţionar de ceasuri, posedând cam 20 de modele): „Reporter: Există pe piaţă modele de ceasuri cu preţuri exorbitante. Cât de mult este prea mult, atunci când vine vorba de preţul unui ceas? Ilie Năstase: Atunci când îmi place foarte mult un model, nu mă mai gândesc la preţ. Recent, am cumpărat câte un Richard Mille, pentru mine şi soţie. Sunt nişte ceasuri foarte reuşite şi diferite faţă de cele de pe piaţă. Am avut chiar şi o întâmplare amuzantă legată de acest ceas. Acum o lună m-am întâlnit la Paris cu Jean Todt (n.r. – fostul director tehnic al echipei de formula 1 Ferrari) şi aveam ceasul la mână. M-a întrebat ce ceas am la mână. I-am spus că e un Richard Mille şi mi l-a aruncat în glumă pe jos. Voia să-mi arate de fapt că poartă unul de 250.000 de euro, când al meu costă „doar” 60.000)”¹⁸. Această decuplare completă a unor grupuri foarte bine situate social de preocupările, modul de viaţă şi problemele a miliarde de oameni este ilustrată şi de cartea lui Stéphane Marchand, Războaiele luxului (Editura Corint, Bucureşti, 2002). Din această carte care prezintă competiţia între cele două mari conglomerate din industria luxului (LVMH şi Pinault-Printemps-Redoute) se degajă o „certitudine”: cine nu cumpără produse de lux nu există.

Mă voi referi, pe scurt, şi la industria automobilelor de lux. Mai pe scurt pentru că în raport cu industria ceasurilor preţurile sunt mai puţin exorbitante. O maşină de lux „obişnuită” (cum ar fi Mercedes S Klasse, BMW 7er Klasse sau Audi A8) costă între 50 şi 100.000 de euro. La un etaj superior se plasează limuzine precum Rolls-Royce, Bentley sau Maybach şi maşini sport precum Ferrari, Lamborghini sau Maserati, cu preţuri între 100-500.000 de euro. Totuşi Rolls-Royce nu este vârful în materie de preţ. Cele mai scumpe maşini din lume sunt modele sport puţin cunoscute publicului larg, dintre care pe primul loc se plasează acum Bugatti Veyron, cu un preţ de 1,67 milioane de dolari. Ca orice record de preţ al zilelor noastre, şi acesta este destinat unei depăşiri iminente.

Evident că în aceste condiţii automobilele nu mai reprezintă un status symbol suficient de consistent pentru cei foarte bogaţi. Bătălia se mută în privinţa mijloacelor de transport la nivelul avioanelor şi iachturilor. Conform unei ştiri recente, se pare că Roman Abramovici a început să se simtă claustrat la bordul iachtului său cu o lungime de 115 m. Drept urmare, el a făcut comandă pentru o navă de 147 m care va deveni astfel cel mai mare iaht aflat în proprietate personală din lume, depăşind recordul lui Larry Ellison (proprietarul Oracle), de 138 m. Abramovici va scoate din conturi 250 de milioane de euro; concurenţa e din nou la mutare¹⁹.

Nu pot încheia acest periplu din lumea luxului fără a mă referi la domeniul imobiliar. Evident că aici sunt cheltuielile cele mai mari. Cea mai scumpă reşedinţă din lume este în acest moment Updown Court, situată în apropiere de Londra, care costă 130 milioane de dolari. Să vedem ce cuprinde această reşedinţă şi să ne îngăduim să privim lucrurile şi prin prisma criteriului utilităţii: 103 camere, 22 de băi, 5 piscine, sală de bal, sală de bowling, cinematograf, terenuri de tenis şi squash. Numai cheltuielile cu încălzirea se ridică la 450.000 de dolari pe an²⁰. Aflată în proprietatea lui Leslie Allen-Vercoe, această reşedinţă îşi caută de doi ani un cumpărător. Reşedinţe de circa 100 milioane de dolari, de un format asemănător, mai au şi Lakshmi Mittal şi sultanul Bruneiului la Londra sau Bill Gates la Seattle.

În multe ţări avansate din punct de vedere economic, comportamentele economice ale generaţiilor mature de astăzi sunt criticate de generaţia părinţilor lor. Nu este vorba doar de eterna deplângere a decăderii moravurilor. Chiar în cadrul comunităţilor protestante, pe care Max Weber le remarca pentru un comportament dominant economicos, orientat spre reinvestirea profitului şi neostentativ, se constată mutaţii semnificative²¹.

Această tendinţa de creştere continuă a inegalităţilor economice în lume este, evident, o problemă în sine. Ea este însă agravată de faptul că activităţile de comerţ internaţional se desfăşoară într-un mod profund inechitabil²². Acest lucru este scos în evidenţă de Klaus Werner şi Hans Weiss în investigaţiile lor din Noua carte neagră a firmelor de marcă. Intrigile concernelor internaţionale. Autorii arată că marile concerne internaţionale îşi extrag profiturile fabuloase din exploatarea forţei de muncă din ţările Lumii a Treia. Adesea ele nu plătesc în aceste ţări salarii capabile să asigure existenţa muncitorilor (aşa-numitele „living wages” – salarii din care să se poată trăi).

Spre exemplu, muncitorii din Indonezia care lucrează la producerea pantofilor sport Nike câştigă numai 2 dolari pe zi. Costurile cu forţa de muncă pentru o pereche de pantofi care costă între 100 şi 180 de dolari sunt de numai 5 dolari²³. Ceea ce este însă şi mai grav este faptul că adesea este exploatată şi munca copiilor, care muncesc pentru sume încă şi mai derizorii. Astfel, în Brazilia, salariul mediu pe plantaţiile de cacao este de circa 43 de euro pe lună. „Şi pentru că nu se poate hrăni o familie cu aceşti bani, toţi trebuie să ajute, şi bătrâni şi copii, care lucrează pentru 30 de euro”²⁴. Într-o fabrică de jucării din Vietnam care produce pentru Mc Donald’s , unele muncitoare adolescente primeau ca salariu pentru o săptămână de muncă de 70 de ore numai 4,32 euro²⁵.

O realitate absolut revoltătoare a zilelor noastre este sclavia a milioane de copii. Conform organizaţiei pentru protecţia drepturile omului „Terre des hommes”, 20.000 de copii din Mali au fost duşi cu forţa pe marile plantaţii din Coasta de Fildeş. „Ce se petrece acolo este în definitiv sclavie”, spune Pierre Poupard, conducătorul organizaţiei de protecţia copiilor UNICEF din Mali, aflată sub patronajul ONU. „Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu de unde provin, cu atât mai puţin unde se află. Cine încearcă să fugă de teroare, riscă să fie bătut, chiar omorât de proprietarul său”²⁶ . La sclavagismul zilelor noastre se referă şi multe alte articole şi cărţi²⁷.

În opinia lui Werner şi Weiss, în nici o branşă nu sunt încălcate drepturile omului atât de mult ca în afacerile cu petrol: „Pentru a-şi obţine profiturile din exploatarea aurului negru, firmele petroliere finanţează războaie, plătesc trupe de mercenari şi transformă regiuni întregi în locuri de nelocuit”.²⁸ Cei doi autori argumentează în mod convingător această afirmaţie, investigând în special practicile concernului olandezo-britanic Royal Dutch Shell în Nigeria.

Într-o altă carte foarte influentă dedicată acestei problematici (denumită într-o recenzie din The New York Times „o biblie a mişcărilor contestatare”), Naomi Klein ne oferă şi o explicaţie: „Singurul mod de a înţelege cum pot multinaţionalele bogate, despre care se presupune că respectă legea, să regreseze către nivele de exploatare de secol XIX (şi să fie prinse în flagrant în mod repetat) este tocmai prin intermediul sistemului subcontractărilor: la fiecare nivel de contractare, subcontractare şi muncă la domiciliu, producătorii licitează unul împotriva celuilalt pentru a scădea preţul, iar la fiecare nivel contractorul şi subcontractorul au un mic profit. La capătul acestui lanţ de licitaţii şi contracte se află muncitorul – adesea respins de trei sau patru ori de către compania care a plasat comanda iniţială  –, care primeşte un salariu redus la fiecare mutare”.²⁹

În ultimii ani a început să se coaguleze o mişcare tot mai semnificativă în sprijinul comerţului echitabil³⁰. Au apărut produsele care poartă sigla Transfair (care garantează, în urma unui sistem de control destul de riguros şi credibil, că produsul respectiv nu este realizat prin exploatarea muncii copiilor şi că sunt plătite salarii cât de cât decente). Aceste produse sunt însă aproape întotdeauna mai scumpe şi nu toţi consumatorii sunt capabili sau dispuşi să plătească acest preţ corect. Lupta împotriva practicilor dubioase ale unora din marile concerne multinaţionale este dificilă în condiţiile în care cele mai mari 500 astfel de concerne controlează 52,8% din Produsul Social Brut al planetei şi mai mult de jumătate dintre ele se concentrează în Statele Unite. Împreună, aceste concerne dau de lucru doar la 1,8% din forţa de muncă angajată în lume³¹

O altă problemă majoră a omenirii este agravarea dramatică a stării mediului înconjurător. Una din consecinţe este deteriorarea deja vizibilă a climei (nu este vorba aici doar de o „încălzire globală”, ci şi de deşertificarea unor arii întinse, de creşterea nivelului oceanelor care va provoca inundaţii, de amplificarea frecvenţei şi intensităţii furtunilor violente, uraganelor, cicloanelor etc.). Această deteriorare a stării mediului înconjurător are drept principale cauze bomba demografică şi accentuarea consumismului. Creşterea demografică explozivă este evident şi una din cauzele amplificării sărăciei.

Populaţia lumii, care se cifra la 1 ianuarie 2007 la 6,6 miliarde, va ajunge la 9,07 miliarde în 2050. Dinamica este însă complet diferită în ţările dezvoltate şi în ţările „în curs de dezvoltare”³². În timp ce populaţia lumii dezvoltate va rămâne între 2005 şi 2050 aproape constantă (circa 1,2 milliarde), populaţia celor mai puţin dezvoltate 50 de ţări se va dubla, ajungând de la 0,8 miliade în 2005 la l,7 miliarde în 2050. În acelaşi interval, restul ţărilor în curs de dezvoltare va cunoaşte o creştere de la 4,5 la 6,1 miliarde. În unele ţări, populaţia se va multiplica în acest interval cu un factor cel puţin egal cu 3. Printre acestea se numără Mali, Niger, Liberia, Uganda, Ciad, Burkina Faso, Burundi, Guinea-Bissau şi Afganistan. Aceste creşteri se vor înregistra în ciuda faptului că rata fertilităţii în lume va scădea de la 2,65 copii/femeie în intervalul 2000-2005 la 2,05 copii/femeie în 2045-2050. Chiar şi în grupul celor mai puţin dezvolate 50 de ţări fertilitatea va scădea de la 5 copii/femeie în 2000-2005 la 2,57 copii/femeie în 2045-2050³³. Aşadar, deşi semnificative, aceste scăderi ale fertilităţii nu sunt suficiente pentru a păstra populaţia lumii la un nivel sustenabil din punct de vedere economic şi ecologic. Este nevoie de o scădere mai abruptă a natalităţii în condiţiile în care speranţa de viaţă va creşte. O performeră a lumii în curs de dezvoltare va fi în această privinţă în continuare China, a cărei populaţie va cunoaştere o creştere moderată, de la 1,315 miliarde în 2005 la 1,392 miliarde în 2050 (5,8%). În China programele de limitare a natalităţii au deja tradiţie. India va depăşi în 2030 China³⁴, ajungând în 2050 la 1,592 miliarde (faţă de 1,103 miliarde în 2005, creştere de 44,3%). Faptul că într-o ţară cu un regim autoritar programele de limitare a natalităţii sunt mai uşor de implementat nu poate să nu ne pună pe gânduri.

În paralel va continua şi procesul de urbanizare. În special componenta acestui proces prin care cele mai populate oraşe ale lumii îşi vor mări şi mai mult dimensiunile este foarte îngrijorătoare din punct de vedere ecologic. Aici prognozele ONU merg doar până în 2015 însă rezultatul comparaţiei dintre situaţia din anul 2000 şi cea prognozată pentru 2015 este frapant. Dacă în 2000 existau în lume 42 de aglomerări urbane cu peste 5 milioane de locuitori, totalizând 417 milioane, până în 2015 numărul acestora va creşte la 61, totalizând 627 de milioane. Numărul oraşelor cu peste 19 milioane de locuitori va creşte de la l la 6 în decurs de numai 15 ani (Tokio cu 36,2 milioane, Bombay cu 22,6, New Delhi cu 20,9, Mexico City cu 20,6, Sao Paulo cu 19,9 şi New York cu 19,7). Atrage atenţia ascensiunea vertiginoasă a unor mari oraşe din Lumea a Treia: Dacca (capitala Bangladesh-ului) urcă de pe locul 16 pe locul 7 cu 17,9 milioane, Jakarta de pe 12 pe 8 cu 17,4 milioane, Lagos de pe 24 pe 9 cu 17,0 milioane şi Karachi de pe 18 pe 11 cu 16,1 milioane³⁵. Evident că impactul unei asemenea creşteri în dimensiuni a marilor oraşe din Lumea a Treia va fi considerabil ( având în vedere că aici standardele de protecţie a mediului sunt foarte puţin exigente, când nu sunt cvasi-inexistente). Să ne imaginăm ce înseamnă 17,9 milioane pentru capitala Bangladeshului, formată în cea mai mare parte din cartiere de tip bidonville.

A doua cauză principală a deteriorării climei este accentuarea consumismului. În condiţiile apariţiei unor noi tehnologii (în special a celor digitale) şi a uriaşei capacităţi de persuasiune şi manipulare a industriei publicitare, intervalul de timp după care un produs este considerat uzat moral scade continuu. Extrem de relevant în acest sens este nou-apăruta industrie a telefoanelor mobile. După cum observa deja Jean Baudrillard într-o carte a cărei ediţie originală a apărut în 1970, societătile industriale moderne nu sunt societăţi de abundenţă: „Pentru că sunt satisfăcute într-o societate de creştere – tot mai mult, pe măsură ce creşte productivitatea – tocmai nevoile ordinii de producţie, şi nu „nevoile” omului, pe necunoaşterea cărora se sprijină întregul sistem, şi din acest motiv este clar că abundenţa devine un ideal tot mai îndepărtat; mai mult, ea este negată în mod iremediabil în favoarea domniei organizate a rarităţii (sărăcia structurală).”³⁶

Nevoile reale ale omului fiind necunoscute, ele pot fi multiplicate şi „rafinate” la nesfârşit prin publicitate³⁷. Un produs care ieri nici nu exista poate deveni în curând indispensabil. În faţa cantităţii uriaşe de bunuri care ar putea fi potenţial deţinute, se acutizează în cazul multor consumatori o frustrare care era mai palidă în vremurile în care termenul shopaholic nu exista încă: aceea de a nu avea o locuinţă mai încăpătoare, care să poată deveni un veritabil depozit. De aici tendinţa unei categorii de consumatori de a părăsi locuinţe relativ mici din cartierele centrale ale oraşelor pentru locuinţe mai spaţioase construite mai recent la periferie.

Este evident că această spirală a consumului numit pretenţios „de replacement” (adică înlocuirea produselor de dragul înlocuirii lor de către marea majoritate a celor care îşi pot permite acest lucru) are consecinţe foarte grave în plan ecologic. În cuvintele lui H.-R. Patapievici : „Exercitată ca substanţă, modernitatea va sfârşi – ea, care nu poate vreodată sfârşi – prin a transforma întregul univers într-un enorm depozit – coş de gunoi. Universul se va fi umplut de toate obiectele imaginabil tehnologic şi confecţionabile tehnic – într-un delir nihilist al aglomerării materiale a tuturor obiectelor überhaupt cu putinţă.”³⁸

După ce am constatat toate aceste lucruri rămâne să ne întrebăm, precum Lenin, ce-i de făcut.

Aş dori să subliniez din capul locului că articolul de faţă nu este nici antiglobalizare şi nici anticapitalist. Simplificând puţin, nu este antiglobalizare pentru că globalizarea este inevitabilă şi nu este anticapitalist pentru că sistemul comunist nu s-a dovedit o alternativă viabilă. Dar atât globalizarea cât şi capitalismul pot fi direcţionate în aşa fel încât să fie fructificate şansele pe care aceasta le oferă şi să fie reduse costurile.

Există multe definiţii ale globalizării, dar puţini contestă faptul că globalizarea este un proces care are drept cauză principală noile tehnologii informatice şi de comunicaţie (Internetul care face posibil e-mail-ul, e-commerce, e-signature, online-banking), accelerând enorm tranzacţiile internaţionale de capital şi de mărfuri. Poşta rapidă DHL şi telefonia mobilă contribuie de asemenea la acest proces. De asemenea, pe Internet există ediţii online ale tuturor marilor ziare şi, în general, ştiri de orice fel. Apoi, televiziunea prin satelit, în special posturi informative precum CNN, Euronews, CNBC, Bloomberg. Este însă bine să nu cădem în capcana unui determinism tehnologic. Faptul că progresul tehnologic va continua (deşi cu variaţii de ritm) este un lucru indubitabil. Dar de aici nu rezultă o evoluţie liniară a proceselor din economia mondială într-o anume direcţie³⁹. Complexitatea fenomenelor sociale este considerabilă şi istoria a arătat mereu că evenimente şi tendinţe majore nu au putut fi prevăzute de nimeni. Spre exemplu, căderea regimurilor comuniste din Europa de Est nu a fost prezisă de nici un gânditor politic important ⁴⁰. Este însă demn de remarcat faptul că un autor reputat precum Thomas L. Friedman se declară cu seninătate adeptul determinismului tehnologic în cartea sa despre aplatizarea lumii (reducţionistă şi chiar puţin naivă în hiperentuziasmul cu care întâmpină noile tehnologii)⁴¹. Fără a fi aşadar adeptul determinismului tehnologic, cred totuşi că globalizarea are drept cauză principală noile tehnologii informatice şi de comunicaţie şi că ea este un proces inexorabil. A fi pentru sau împotriva globalizării este în consecinţă un mod inadecvat de a pune problema. Întrebarea este cum trebuie gestionat procesul de globalizare de către guvernele lumii şi instituţiile financiare internaţionale pentru ca tendinţa de creştere a inegalităţilor economice în lume să fie stopată. O lume în care 1,8 miliarde de oameni (adică circa o treime din populaţia lumii) trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi şi 100.000 de oameni mor din cauza foametei, în timp ce industria luxului a atins cotele inventariate mai sus arată eşecul clar al instituţiilor financiare internaţionale.

Marile concerne trebuie în cele din urmă obligate, ca urmare a presiunii opiniei publice şi a reglementărilor elaborate de instituţiile financiare internaţionale, să practice comerţul echitabil. Aşa cum am văzut mai sus , sunt necesare în primul rând reglementări care să reformeze sistemul actual de subcontractări. De asemenea, trebuie întărite reglementări prin care să fie limitate pe cât posibil abuzul de poziţie dominantă şi alte practici anticoncurenţiale. Această chestiune este esenţială având în vedere anvergura concentrărilor de capital care rezultă din fuziunile dintre marile concerne dar si creşterea organică a unor concerne care aleg să nu fuzioneze cu altele.

Explozia demografică din Lumea a Treia (cauză atât a sărăciei cât şi a deteriorării climei) este, în opinia mea, prea puţin prezentă în dezbaterea publică din ultimii ani. În locul unei atitudini combative mulţi factori de decizie importanţi dau dovada unei resemnări vecine cu iresponsabilitatea. Dacă privim lista ţărilor în care populaţia lumii se va tripla în intervalul 2005-2050 sau chiar se va multiplica cu un factor mai mare decât 3 (ea cuprinde ţări precum Mali, Niger, Liberia, Uganda, Ciad, Burkina Faso etc.) devine evident că omenirea nu se poate baza pe responsabilitatea guvernelor acestor ţări, formate de obicei preponderent din cleptocraţi. Guverne ale unor ţări dezvoltate care s-au arătat profund îngrijorate de situaţia din Irak şi au găsit de cuviinţă să intervină, ONU, instituţiile financiare internaţionale şi alte organisme îşi rezumă demersurile de combatere a bombei demografice la o retorică nici măcar prea vehementă.

Pentru atenuarea consumismului este necesar un apel la întreaga populaţie cu suficientă putere de cumpărare din ţările dezvoltate. Problema este însă că, pentru a fi credibili, liderii care fac un asemenea apel trebuie să fie ei înşişi un exemplu în această privinţă. „Un exemplu bun face cât o mie de teorii”, remarca Stanley Fischer, fost director adjunct la FMI.

Presa a semnalat în repetate rânduri că activistul ecologist Al Gore, realizator al remarcabilului film documentar An Inconvenient Truth, (Paramount Pictures, 2006) deţine mai multe reşedinţe somptuoase cu facturi energetice uriaşe. Politicianul Silvio Berlusconi este, conform unui inventar realizat de Corriere della Serra, proprietarul unei colecţii de avioane, elicoptere şi iahturi care valoarează peste 100 de milioane de euro⁴². Madonna, care a participat pe 7 iulie 2007 la concertul londonez din cadrul „Live Earth”, organizat pentru salvarea Pământului, are un singur avion particular, dar 9 reşedinţe şi 22 de maşini⁴³. Exemplele ar putea desigur continua.

Ipocrizia este aşadar în floare. Din fericire însă presa şi alţi autori atrag atenţia asupra acestor prăpastii între predicile şi comportamentul unor membri ai diverselor elite. Proprietarii, editorii şi managerii de presă, şi ei bine situaţi social, trebuie la rândul lor chestionaţi asupra modului lor de viaţă. Expresia la gauche caviare nu şi-a pierdut actualitatea. Astfel, încetul cu încetul, printr-un asemenea mecanism de control reciproc, acei membri ai elitelor care înţeleg să trăiască mai înţelept, mai decent, mai cumpătat şi mai responsabil ar putea atinge o masă critică. Odată atinsă această masă critică ei ar putea avea un rol de exemplu şi pentru restul societăţii. Responsabilitatea socială ar putea deveni trendy. S-ar putea intra astfel într-un cerc virtuos.

Parafrazându-l pe André Malraux, am putea spune că secolul XXII va fi al responsabilităţii sociale şi al cumpătării sau nu va fi deloc.

VLAD FLONTA - a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii Bucureşti. Din 1997, consultant şi intermediar de afaceri independent. În prezent, doctorand la SNSPA şi Goethe-Universität Frankfurt am Main, cu o teză despre elitele economice postcomuniste.

 sus