Politică internă: perspective

Sistemul electoral românesc şi egalitatea de gen

ALEXANDRA PETRESCU

The article stresses the importance of gender equality in Romanian politics, analyzing the possibility of adopting in the near future the parity or the quotas. The author presents France and Belgium, two countries that were constitutional and electoral models for Romania in the past and where the parity and the quotas are applied in the present. The question is if these francophone countries can become again models for Romania.

Keywords: electoral system,
gender equality, parity, quotas

Sistem majoritar uninominal vs. Sistem proporţional

În România dezbaterea privind votul uninominal nu a luat niciodată în considerare, până acum, impactul pe care l-ar avea un sistem electoral majoritar asupra egalităţii de gen. S-a vorbit despre o mai mare reprezentativitate a aleşilor, despre „purificarea” clasei politice, dar nu şi despre influenţa pe care un sistem majoritar uninominal l-ar avea asupra numărului de femei alese. Aşa cum constată numeroşi autori, printre care Garcia Munoz, Carey sau Rule, în sistemul electoral proporţional (care este în prezent aplicat în România) numărul de mandate care revine femeilor e mai mare decât în sistemul majoritar¹ Petra Meier, în analiza sa asupra impactului sistemelor electorale asupra egalităţii de gen, observă că în 1999 19,8% din membrii parlamentelor din 53 de ţări erau femei acolo unde se aplicau sistemele proporţionale, 15,1% unde se aplicau sistemele mixte sau semi-proporţionale, pe când în ţările unde se aplicau sistemele majoritare doar 10,8% erau femei². Cel mai mic procentaj de femei reprezentate la nivel naţional există în ţările care au adoptat sistemul majoritar.

România, prin sistemul electoral actual, proporţional cu scrutin de listă, se înscrie în rândul ţărilor care promovează femeile în structurile naţionale de reprezentare. Numărul femeilor parlamentare s-a triplat după 2000 faţă de 1992, iar numărul femeilor ministre a crescut de la 3,5% în 1992 la 18% în 2000 (Ghebrea, Tătărâm, Creţoiu, 2005, p. 21). În urma alegerilor din 2004 din cei 332 de deputaţi, 37 sunt femei, ceea ce reprezintă 11,14%. Cu acest procentaj România se clasează pe locul 25 în clasamentul celor 27 de membri ai Uniunii Europene, fiind devansată de Bulgaria (unde se aplică tot sistemul electoral proporţional cu scrutin de listă blocată) care se situează pe locul 10 după alegerile din 2005 pentru Parlamentul unicameral, cu un număr de femei de 51 (dintr-un număr total de 189), ceea ce reprezintă 25%³. În ceea ce priveşte numărul femeilor senatoare în România, acesta e de 13 din 2004, procentajul atins fiind de 9,48%. În ceea ce priveşte numărul femeilor ministru în România anului 2004, acesta e de 3 dintr-un număr total de 16 miniştri, ţara noastră ocupând locul 16 din cele 27 de state membre UE, cu un procentaj al feminizării guvernului de 18,75%, Bulgaria ocupând locul 17 cu 16,67% şi tot cu 3 femei ministru în 2004, dar dintr-un total de 18 miniştri.

Aşa cum observă Petra Meier, scrutinul de listă în sistemul proporţional favorizează egalitatea între sexe. Autoarea dă şi câteva explicaţii: în sistemele proporţionale pot fi propuşi mai mulţi candidaţi, existând astfel o deschidere către candidaţi noi. Pe de altă parte, într-un sistem proporţional mai mulţi candidaţi reprezintă diferite secţiuni ale societăţii, pe când în sistemul majoritar există doar un candidat care trebuie să-i reprezinte pe toţi⁴. Acest candidat unic e mai întotdeauna un bărbat. Un alt element care diferenţiază sistemul electoral proporţional de cel majoritar e efectul de „contaminare”, ceea ce presupune că un partid care propune candidaţi femei va fi imitat de un alt partid care va adopta aceeaşi strategie, lucru care se întâmplă rar în sistemul majoritar. Un ultim element identificat de Petra Meier este centralizarea procedurilor de selectare a candidaţilor în sistemele proporţionale, ceea ce „facilitează apărarea intereselor care depăşesc circumscripţia individuală”⁵. Aceste diferenţieri între cele două sisteme electorale sunt şi tot atâtea explicaţii pentru a înţelege de ce femeile candidate sunt mai avantajate de sistemul proporţional de listă decât de cel majoritar.

În România pericolul pentru echilibrul între sexe stă în posibilitatea adoptării unui sistem majoritar uninominal. Există însă şi alte soluţii de sisteme electorale ce pot fi adoptate pentru ca femeile să fie promovate. Astfel de sisteme sunt aplicate în Franţa şi Belgia, două ţări care au constituit de-a lungul timpului modele pentru România din punct de vedere al influenţei pe care au avut-o în adoptarea unor legi electorale sau a unei structuri constituţionale. Analiza acelei epoci în care România îşi găsea modele în surorile francofone va constitui a doua parte a analizei noastre. Ne vom întreba apoi, în a treia parte a analizei, dacă Franţa şi Belgia nu pot redeveni modele pentru România în ceea ce priveşte sistemul electoral.

Modelul francez şi belgian: o privire asupra trecutului

Lucian Boia vorbeşte despre mitul francez şi cel belgian atunci când evocă mitul în conştiinţa românească, precizând că elita României din anii 1830-1848, „o dată lansată pe calea occidentalizării, se aruncă în braţele Franţei, marea soră latină din Apus. Când ne referim la modelul occidental, trebuie înţeles, în primul şi în primul rând, modelul francez, la mare distanţă de celelalte repere vestice”⁶. Boia mai vorbeşte de un al doilea model pentru România, şi anume Belgia, „ţară mică, parţial francofonă, monarhică, neutră, democratică şi prosperă, oferind micii Românii un model de factură franceză în unele privinţe mai bine adaptat propriei sale condiţii. Constituţia din 1866 a fost o imitaţie a Constituţiei belgiene din 1831, iar sintagma Belgia Orientului, frecvent utilizată, a ilustrat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un interesant mit politic: iluzia unei Românii destinate să devină, în toate privinţele, o replică a Belgiei la celălalt capăt al continentului”.⁷

Pentru a insista asupra modelului belgian, să spunem că această Constituţie din 1831 se inspiră, la rândul ei, din modelul francez, punând bazele unei organizări unitare şi centralizate. În ceea ce priveşte egalitatea politică între femei şi bărbaţi, suntem încă departe de realizarea acesteia fiindcă vorbim de un vot cenzitar, o cetăţenie limitată, la care au acces doar bărbaţii care pot plăti censul. Belgienele vor accede la dreptul de vot de-abia în 1921. Excluderea de la sufragiu e deci sexuată şi socială în secolul XIX, iar inegalitatea devine o componentă a organizării ierarhice a societăţii belgiene.⁸ Constituţia românească din 1866 va adopta şi ea votul cenzitar.

În Belgia censul e fixat între 20 şi 100 de florini, fiind diferit pentru sate şi oraşe. În aceste condiţii, doar 1% din populaţie are dreptul de vot. În 1848 guvernul belgian scade censul la 20 de florini temîndu-se de repercursiunile Revoluţiei franceze asupra micii burghezii care era privată de dreptul de vot. Ca urmare a acestei schimbări, procentajul alegătorilor va trece la 2%. În 1888 o lege recunoaşte votul capacitar masculin pentru alegerile provinciale şi comunale, iar în 1893 articolul 47 al Constituţiei e revizuit, sufragiul cenzitar e abolit şi înlocuit cu un sistem hibrid, votul plural. Conform acestei revizuiri, orice bărbat în vârstă de 25 de ani dispune de un vot, iar unul sau două voturi suplimentare sunt atribuite anumitor categorii de cetăţeni, în funcţie de statutul lor familial, de proprietatea lor imobiliară, de profesia lor⁹. În Belgia, dar şi în România, votul este o funcţie şi nu un dept, cetăţeanul fiind bărbatul care deţine o proprietate. În 1893 mai este introdusă o inovaţie în reforma electorală belgiană, şi anume votul obligatoriu, Belgia fiind prima democraţie care adoptă obligativitatea votului, care se menţine şi astăzi.

Sistemul electoral aplicat imediat după Primul Război Mondial în România era diferit în Vechiul Regat şi în celelalte teritorii româneşti, cum ar fi Transilvania şi Bucovina: dacă în Vechiul Regat se aplica sistemul proporţional, în Transilvania şi Bucovina era aplicat sistemul majoritar. „La fel ca în Transilvania, în Bucovina scrutinul majoritar produce domnia autoritară a unui partid”.¹⁰ Se impune deci extinderea sistemului proporţional pe tot teritoriul ţării, lucru care se întâmplă începând cu 1926.

Legea electorală din 1926 nu va institui însă egalitatea între femei şi bărbaţi: după 1926 votul este un drept rezervat bărbaţilor¹¹, deschiderea electorală spre femei fiind decisă prin legea electorală din 1929 care acordă anumitor categorii de femei dreptul de vot la comună. Trebuie însă să precizăm că în 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia hotăra că votul e direct, egal, secret, pentru ambele sexe, egalitate care nu se va aplica însă până în 1929. Între 1919-1922 se aplică un sistem al reformei care combină legislaţia electorală belgiană care folosea scrutinul majoritar, cu tradiţiile locale reprezentate de scrutinul proporţional. Acest sistem electoral, departe de a crea unitatea, produce regionalismul şi în 1926 va fi înlocuit cu sistemul revoluţiei¹², modelul fiind de această dată Italia lui Mussolini: România împrumută de la regimul mussolinian prima electorală care favorizează pe câştigătorii scrutinurilor, partidul care obţine cel puţin 40% din voturi fiind cel care câştigă alegerile. Această lege electorală din 1926 va fi aplicată până în 1937 şi va da naştere „dansului electoral”, cum îl numeşte Matei Dogan.¹³ Pentru că acest „dans electoral” putea facilita creşterea importanţei politice a Gărzii de Fier, Carol II va dizolva Parlamentul şi va pune bazele regimului autoritar.

O privire spre viitor: despre paritate şi cote

Pericolul sistemului majoritar constă deci şi în posibilitatea naşterii unui partid dominant. Propunerea Asociaţiei Pro Democraţia, de a menţine un sistem proporţional, adăugând compensarea şi derularea votului în circumscripţii uninominale, pare să ne ferească de perspectiva domniei autoritare a unui singur partid şi de instituirea inegalităţii de gen. Rămâne însă de văzut care va fi varianta finală adoptată de Parlament şi supusă referendumului.

Dacă Franţa şi Belgia au constituit două modele politice pentru România în secolul XIX, ele ar putea fi în continuare două surse de inspiraţie pentru sistemul electoral românesc, pentru că aplică legi care asigură reprezentarea femeilor în politică, atât la nivel local, cât şi la nivel parlamentar. Vom analiza în această ultimă parte alte variante electorale care ar putea fi adoptate în România.

Vom începe cu prezentarea cazului francez: pentru Senat se folosesc două sisteme, majoritar în departamentele mici, şi proporţional în celelalte, pe când pentru Adunarea Naţională se aplică sistemul majoritar uninominal în două tururi. Dacă ar exista doar sistemul majoritar, am putea vorbi despre dezavantajarea femeilor candidate, însă în Franţa se mai aplică o lege, cea a parităţii, promulgată în 2000 şi care se aplică pentru alegerile senatoriale în care se foloseşte scrutinul proporţional, pentru alegerile municipale (localităţi cu mai mult de 3500 de locuitori), regionale, şi pentru alegerile europarlamentare. Pentru alegerile legislative partidele sunt obligate să prezinte liste în care femeile reprezintă 50% din numărul total de candidaţi, iar partidele care nu respectă această condiţie sunt amendate. Aplicarea strictă a legii parităţii a dus la rezultate favorabile pentru femeile candidate, aşa cum rezultă din bilanţul făcut de Janine Mossuz-Lavau: după alegerile locale din 2001, 47,5% din consilierii locali sunt femei, iar după alegerile regionale din 2004, 47,6% din consilieri sunt femei, pentru ca la alegerile europarlamentare din 2004 43,6% din aleşi să fie femei.¹⁴

În ceea ce priveşte alegerile la care această lege a parităţii nu a fost aplicată, rezultatele pentru femeile candidate sunt negative. Cât despre alegerile pentru Senat unde se aplică scrutinul majoritar, numărul femeilor a rămas acelaşi: doar două senatoare. Aşa cum observă Mossuz-Lavau, problema cea mare e cea a alegerilor legislative: în 2002, deşi legea asupra parităţii era în vigoare, femeile membre ale Adunării naţionale au reprezentat doar 12,3% din totalul aleşilor¹⁵. Marile formaţiuni politice, ca UMP sau Partidul Socialist, au preferat să primească amenzi decât să respecte legea parităţii.

O primă concluzie ar fi că aplicarea parităţii aduce în prim planul vieţii politice femeile, pe când scrutinul majoritar are rolul de a „îngheţa” afirmarea politică a femeilor. O altă concluzie e că legea parităţii poate să propulseze femei în funcţii politice la nivel local, regional, etc, doar dacă această lege e obligatorie, având efect de constrângere asupra partidelor. Dacă această lege are efect incitativ, cum a fost cazul alegerilor legislative din 2002, rezultatul e că legea nu e respectată. Dacă o astfel de lege ar fi propusă şi adoptată în România, ea ar trebui să aibă efect de constrângere asupra partidelor pentru ca aplicarea ei să fie asigurată.

În Belgia afirmarea politică a femeilor e posibilă prin legea cotelor, votată în 2002 şi aplicată la alegerile locale din 2003 şi 2004. Această lege prevede un număr egal de femei şi bărbaţi pe liste, şi candidaţi de sex diferit pentru primele trei, ulterior două locuri de pe liste. La alegerile pentru Camera Reprezentanţilor se aplică sistemul proporţional de listă şi votul preferenţial opţional, pe când pentru Senat 40 de persoane sunt alese direct în circumscripţii plurinominale, printr-un sistem proporţional cu scrutin de listă. Repartizarea locurilor se face folosind metoda Imperiali la nivel local, care favorizează partidele mari, şi D’Hondt pentru restul. Aşa cum observă Petra Meier, numărul femeilor alese creşte dacă şi numărul de locuri eligibile pe listă creşte¹⁶.

Votul preferenţial joacă şi el un rol important: în 2003 15% dintre senatori au fost aleşi deşi ocupau pe liste locuri considerate neeligibile (Meier, 2005, p. 30). Din 1994 legea Smet-Tobback impune ca o listă să nu conţină mai mult de 2/3 candidaţi de acelaşi sex, iar din 2003 sunt aplicate noile cote care prevăd ca o femeie să ocupe al treilea loc de pe listă: în 2003 listele partidelor nu numai că respectau legea cotelor, dar chiar aduceau ceva în plus pentru a avantaja femeile: 63% dintre liste aveau pe primele două locuri un bărbat şi o femeie, şi doar 31% din liste aveau o femei candidată pe locul trei.

Petra Meier consideră că impactul cotelor asupra reprezentării femeilor în politica belgiană a fost foarte mare. Dovadă e rezultatul alegerilor din 2003 şi 2004 prin raportare la rezultatele alegerilor din 1999: dacă în 1999 doar o treime din numărul total de senatori erau femei, câţiva ani mai târziu femeile reprezintă 40% din numărul total de senatori. Dacă locurile eligibile sunt în număr mic, avantajaţi sunt însă bărbaţii, după cum observă Petra Meier. Atunci când un singur candidat de pe listă a fost ales în 2004, a fost vorba în 84% din cazuri de un bărbat, iar atunci când primii doi candidaţi de pe listă au fost aleşi, în 44% din cazuri a fost vorba de un bărbat şi o femeie, şi niciodată de două femei, iar atunci când primii trei candidaţi au fost aleşi, în 71% din cazuri a fost vorba de o femeie, pentru ca atunci când patru sau cinci candidaţi au fost aleşi, tot o singura femeie să se regăsească printre ei¹⁷. Şansa ca două femei să fie alese apare doar atunci când numărul aleşilor de pe o listă e de şase. Neajunsurile legii cotelor stă deci în numărul de locuri eligibile pe care le prezintă fiecare partid cu ocazia alegerilor. Pentru ca numărul femeilor alese să crească, numărul locurilor eligibile trebuie să fie mai mare de şase. De asemeni, pentru ca femeile candidate să aibă mai multe şanse de a fi alese, ar trebui anulat „impactul” votului preferenţial sau adoptată alternanţa strictă femei-bărbaţi pentru toată lista.¹⁸

Dacă în Belgia votul preferenţial este aplicat pentru alegerea membrilor Camerei Reprezentanţilor, în România acest tip de vot este propus de Asociaţia Pro Democraţia pentru alegerile europarlamentare.

Trebuie să precizăm că adoptarea cotelor în România ar corespunde unui tipar de gândire: ideea cotelor a apărut în România încă din 1932 când membrele Uniunii Femeilor Române şi ale Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor duc o propagandă susţinută pentru introducerea unei proporţii obligatorii a femeilor în consiliile locale. Această revendicare e votată atât la Congresul Uniunii din 1932, cât şi la cel din 1936, dar va rămâne fără răspuns din partea partidelor politice.

Concluzie

Atât paritatea, cât şi cotele, pot fi soluţii pentru ca egalitatea de gen să fie asigurată în sistemul electoral românesc. Dar populaţia nu pare încă pregătită pentru a fi de acord cu asemenea măsuri electorale, aşa cum dovedeşte Barometrul de opinie publică din octombrie 2005, realizat de Gallup: jumătate din populaţia României susţine că bărbaţii sunt lideri politici mai buni decât femeile, iar 40% dintre femei sunt de acord cu acest lucru¹⁹. Ar trebui însă să adăugăm la această perspectivă asupra participării femeilor în politică şi pe cea din iunie 2003: la întrebarea „Dacă partidul d-voastră preferat ar propune pentru alegerile prezidenţiale o femeie competentă, aţi vota-o?”, 73% au răspuns „da”, şi doar 26% „nu”, ceea ce dovedeşte că legătura dintre partid şi candidată, dar şi competenţa candidatei, sunt elemente esenţiale pentru mai mult de jumătate dintre români. Sondajul realizat de Gallup în 2003 ajunge la concluzia că „românii sprijină o mai mare participare a femeilor în politică”²⁰. Coroborând cele două perspective, din 2003 şi 2005, putem spune că succesul femeilor în politică depinde de competenţa acestora şi de statutul de membre ale unui partid „preferat”.

Pentru a acţiona pentru o mai mare reprezentare a femeilor în politică nu putem aştepta ca mentalităţile să se schimbe. Primul pas care trebuie făcut este „introducerea unor cote de reperezentare, precum şi a altor măsuri de discriminare pozitivă [...] mai întâi la un nivel scăzut-de exemplu o cotă de 30% pentru Parlament şi consiliile locale-înainte de a trece la sistemul paritar”.²¹

BIBLIOGRAFIE
BOIA, Lucian (2005), Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti: Humanitas, ediţia a 4-a.
DOGAN, Matei (1999), Sociologie politică. Opere alese, trad. Laura Lotreanu, Nicolae Lotreanu, Bucureşti: Alternative.
GHEBREA, Georgeta, TĂTĂRÂM, Marina Elena, CREŢOIU, Ioana (2005), Politici de gen în România. Două studii de caz, Bucureşti: Nemira.
GUBIN Éliane, VAN MOLLE, Leen (1998), Femmes et politique en Belgique, Bruxelles : Racine
MEIER, Petra (2005), „Le système électoral belge et les rapports de genre”, in Marques-Pereira, Bérengère, Meier, Petra (2005) (eds), Genre et politique en Belgique et en francophonie, Louvain-La-Neuve: Bruylant Academia.
MOSSUZ-LAVAU, Janine (2005), „Genre et science politique en France”, in Marques-Pereira, Bérengère, Meier, Petra (2005) (eds), Genre et politique en Belgique et en francophonie, Louvain-La-Neuve: Bruylant Academia.
PREDA, Cristian (2002), „Influenţa sistemelor electorale asupra sistemului de partide în România interbelică”, in Studia Politica: Romanian Political Science Review, vol. II, n° 1, 2002.
PREDA, Cristian (2002), România postcomunistă şi România interbelică, Bucureşti: Meridiane.

Alexandra Petrescu - Doctorandă în Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti, master în Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti, Diplomă de Studii Apro fundate în Ştiinţe Politice la Universitatea Liberă din Bruxelles. A publicat două articole: «Le féminisme rou main et le vote universel entre les deux guerres», în Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. III, n° 3, Bucureşti, Meridiane, 2003, pp. 781-805, «Pouvoir aux femmes ou femmes au pou-voir? Le mouvement des femmes roumaines en débat (1929-1944)», în Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. V, n° 3, Bucureşti, Nemira, 2005, pp. 665-694. A publicat de asemeni recenzii în Studia Politica. Romanian Political Science Review.

 sus