Politică internă: perspective

Paradoxuri sociale şi politice

 

Vasile Nazare

Social life, through its structural and functional perspective, highlights the interference between normality and the paradoxal aspects of the consecrated fields: political, economical, social, cultural, military and so on. Their knowledge has both a theoretical and great practical value, influencing the organizational act and the social leading, the individual and organizational action efficiency. From this point of view, knowing, preventing and solving particular paradoxes of the political domain are treated as concerns and priorities because of the and dysfunctions they could generate.

Keywords: political paradox, political ideal, progress, power,
rule of law, birocracy, political parties, political communication

Realitatea socială este mult mai diversă şi complexă decât cea surprinsă în teoriile şi conceptele sintetizate de cunoaşterea ştiinţifică de domeniu. Asta explică şi faptul că nu de puţine ori, soluţiile oferite unor provocări ale prezentului sau viitorului nu-şi arată eficienţa, nefiind cele adecvate. Pentru simplu motiv că realitatea existentă sau virtuală este contradictorie. Trăim într-o lume a paradoxurilor. Iar identificarea şi tratarea lor într-un mod specific reprezintă singura opţiune care poate fi luată în calcul.

1. Paradoxul idealului politic

Precizarea şi conturarea sa are o evoluţie contradictorie, pendulând între eucronie, utopie, distopie şi practopie. Itinerar ce relevă evoluţia ambivalentă a cunoaşterii umane, a expresiilor conştiinţei sociale. Dintotdeauna umanitatea şi-a evaluat prezentul şi şi-a configurat viitorul prin prisma unor modele de inspiraţie utopică, religioase, politice, tehnocratice, tehnologice, ecologice etc.

Ascensiunea industrialismului – întreţinută de forţa ştiinţei, tehnologiei şi a idealului de progres – se împleteşte cu recrudescenţa emoţionalului şi iraţionalului religios, care se manifestă potrivnic aspiraţiilor umaniste. Evadarea din real şi regăsirea în proiecte fantastice, mistice – alimentată de creşterea puterii de autodistrugere a noilor tehnici şi tehnologii şi posibila lor folosire fără discernământ în experienţe sociale nefaste (cele două conflagraţii de dimensiuni mondiale) – au determinat apariţia unor scenarii distopice (“antiutopii”), care avertizează asupra unui viitor sumbru, în cazul persistenţei manifestării acestor tendinţe. A. Huxley (în „Brave New World”), F. Kafka (în „Procesul”), E. Zamiatin (în „Noi”), F. Skiner (în „Walden Two”), G. Orwel(în „Ferma animalelor”; „1984”), R. Bradbury (în „Fahrenheit 451”), E. Canetti (în „Die Blendung”), Ira Levin(în „This Perfect Day”), S.M. Stirling (în „Dominaţia”), E. Callenbach (în „Ecotopia”), filmele „Metropolis”, „Timpuri noi” „oferă un portret al omenirii învinse de opresiunea tehnologică şi politică (...) un viitor bazat pe societăţi centralizate, birocratizate şi standardizate, în care au fost nivelate toate deosebirile individuale.”¹ Mai mult, au apărut şi concepţii noi privind sensul istoriei: „Declinul Occidentului” (Spengler) sau „Ciocnirea civilizaţiilor” (S. Huntington). De la preocuparea pentru schiţarea utopiilor (“reflexia umanităţii în faţa obsesiei sale cu perfecţiunea şi absolutul ... încarnarea visului său de a scăpa contingenţei”) şi eucroniilor (“lumea istoriilor posibile”)², sau a unor lumi aflate sub zodia idealului şi binelui, omul a făcut pasul spre scenarii opuse, distopiile (“antiutopiile”). Distincţia dintre utopie şi distopie este relativă. „Cea de a doua nu este decât o variantă perfecţionată a celei dintîi, fatalitatea ei, geamăna ei lipsită de artificii. Antiutopia ar putea fi considerată fără a greşi o expresie a maturizării genului, ca şi o modificare a perspectivei; acolo unde utopia promite, antiutopia radiografiază (...) e un fel de utopie pe înţelesul tuturor.”³ Dincolo de potenţialul lor cognitiv şi practic, rolul acestor scenarii imaginare este de netăgăduit. „O societate incapabilă să zămislească o utopie şi să i se dedice, nota E. Cioran(în „Istorie şi utopie”) este ameninţată de scleroză şi de ruină. (...) În timp, viaţa fără utopie devine irespirabilă, cel puţin pentru mulţime (...).” Utopia este de fapt „metautopie”, un mediu-cadru în care pot fi experimentate diverse proiecte particulare, un proces continuu de creare şi recreare a unor lumi alternative, dezirabile într-un moment istoric. Iar N. Berdiaev, cu aproape un deceniu înaintea sa, preciza: „Utopiile joacă un rol enorm în istorie. (...) Utopiile pot fi realizate şi chiar, în majoritatea cazurilor, au fost realizate (...) sub o formă alterată. (...) Cu toate acestea, din utopia, chiar deformată, rămâne ceva pozitiv (...) omul, în destinul său istoric, nu se poate lipsi de utopiile sociale, iar acestea constituie forţa motrice.”⁴ Pentru a convinge, autorul (în Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului”) aduce în discuţie destinul pradoxal al revoluţiilor, care sunt deopotrivă realizabile şi irealizabile; sunt posibile pentru că este foarte greu „să fie oprite” şi irealizabile deoarece nu ajung niciodată să realizeze aspiraţiile, idealurile generaţiei care le-a inspirat. Utopia oferă o paletă largă de soluţii, în care „oamenii sunt liberi să se asocieze în mod voluntar pentru a încerca să-şi realizeze propria viziune asupra vieţii bune într-o comunitate ideală, dar în care, remarca Hayek, nici unul nu poate să impună altora viziunea sa utopică.” Nozick distinge trei poziţii utopice: utopismul imperialist (care susţine că toţi indivizii trebuie să adere şi să se integreze în acceeaşi structură comunitară); utopismul misionar (care speră să convingă în opţiunea pentru o anumită comunitate) şi utopismul existenţial(care-şi manifestă încrederea în viabilitatea proiectului ales, deşi trăiesc credinţa că nu au are vocaţie universală).⁵

Sfârşitul mileniului se identifică cu reapariţia viziunilor distopice, cu realitatea sau iminenţa unor scenarii apocaliptice expresie simbolică a luptei dintre bine şi rău (dispariţia civilzaţiei prin accident nuclear, război chimic, cibernetic, efectul de seră, progresele biotehnologiei, prin revolta creaţiei împotriva creatorului, a roboţilor împotriva omului); ex. ciclul „Planeta maimuţelor”, „Malevil” (R. Merle) ş.a. „Renunţarea la religia tehnologiei şi reapariţia spiritualităţii, manifestate în renaşterea religioasă, concluzionau Naisbitt şi Aburdene, sunt semne care ne dau speranţe. Jurând să neutralizeze războiul şi armele de distrugere, omenirea renăscută încearcă acum să vindece rănile mediului înconjurător.” Deşi omenirea nu abandonează ştiinţa, prin renaşterea religioasă, îşi afirmă „spiritualitatea, într-o căutare mai echilibrată a unei vieţi mai bune, pentru noi şi pentru vecinii noştri.”⁶

G. Orwell, autor de distopii, proiecta modelul dictatorului viitorului, care, pentru a-şi menţine puterea, avea nevoie de controlul informaţiilor. Scenariul nu s-a adeverit. Numărul dictatorilor în loc să crească, dimpotrivă a scăzut, iar controlul informaţiilor nu mai este posibil. Prin utilizarea calculatorului, indivizii pot controla mai lesne guvernele decât pot acestea. „În loc să-l împingă pe Marele Frate spre vârful piramidei, aşa cum prevedeau învăţaţii, tehnologia, prin însăşi natura sa, scria G. Gilder, a redat puterea oamenilor. (…) Întreaga lume va benficia de creşterea incapacităţii imperialismului, mercantilismului şi statului autoputernic.” Personalitatea individuală a zilelor noastre „posedă o forţă de creaţie mult superioară celei regale din vremurile străvechi (...). Calculatoarele, telefoanele cu celulă fotoelectrică şi copiatoarele prin facsmil conferă mai multă forţă individului, fără a-l asupri, aşa cum se exprimau unele temeri.”⁷

Ceea ce la un moment dat părea un proiect utopic, astăzi, societatea informaţională, scria A. Toffler, a devenit o realitate, o practopie – o lume nici mai „bună, nici mai rea din toate lumile posbile (...) realizabilă şi totodată preferabilă celei de care ne despărţim.” Deşi nu este pândită de obsesia perfecţionismului utopic sau de spiritul malefic al antiutopiei, practopia nu este scutită de probleme şi de virtuale poticneli. Ea este realistă, democratică, antimilitaristă, încurajează diversitatea rasială, regională, religioasă, subculturală, inovaţia şi stabilitatea, creaţia artistică, se află în deplin acord cu biosfera şi mediul ambiant.⁸

Încurajată de performanţele ştinţifice şi tehnologice, comunitatea umană îşi proiectează deopotrivă viitorul pe cele două coordonate posibile dar contradictorii: idilică şi catastrofică

2. Paradoxul puterii

Puterea absolută corupe în mod absolut; dictatorul (narcisistul puterii sfârşeşte prin a fi prizonierul propriei puteri). Libertatea sa de acţiune se limitează la cadrul normativ impus în mod deliberat. Puterea devine o povară. Poate cel mai elocvent exemplu de paradox al puterii este ilustrat de Spinoza, care remarcase la timpul său: „tirania semnifică încercarea de a obţine imposibilul şi de a exercita puterea acolo unde nu poate fi exercitată.”⁹ Puterea „politică la scară mare, completa K. Popper, trebuie să fie instituţională şi nu personală… puterea de stat va rămâne întotdeauna un rău periculos, deşi necesar, iar intervenţia sa trebuie limitată strict la ceea ce este într-adevăr necesar pentru protejarea libertăţii.”¹⁰

M. Crozier (în „The Bureaucratic Phenomen”) sublinia că dominaţia implică libertatea de mişcare puterii dominante şi restrângerea libertăţii de decizie a puterii dominate. Puterea cea mai mare este deţinută de acei indivizi sau grupuri care reuşesc să rămână sursa nesiguranţei altor unităţi sociale. Manipularea nesiguranţei reprezentând miza primordială a luptei pentru putere şi influenţă în cadrul unei comunităţi structurate. În evoluţia istorică a luptei pentru dominaţie, introducerea puterii panoptice constituie trecerea de la situaţia în care cei mulţi îi păzesc pe cei puţini la situaţia în care cei puţini îi supraveghează pe cei mulţi. Dacă în perioada premodernă, puterea îşi impresiona poporul lăsăndu-l să-i privească temător, admirator şi evlavios grandoarea, bogăţia şi splendoarea, puterea modernă prefeă să fie discretă, să-şi urmărească supuşii fără să fie privită. Astfel, în orice colectivitate organizată, poziţia de conducere aparţine celor a căror poziţie este opacă şi ale căror acţiuni sunt inobservarbile din afară. Factorul care exercită controlul în modelul panoptic, conceput de M. Foucault (construcţie în formă de stea), îl reprezintă combinaţia dintre vizibilitatea totală şi constantă a prizonierilor şi invizibilitatea completă şi permanentă a gardienilor.¹¹

De asemenea, puterea politică relevă şi alt aspect paradoxal. Potrivit lui Ballandier, fenomenul este întreţinut de ambiguitatea sa; puterea, democratică sau nedemocratică, se dezvoltă ca raport de dominaţie, dar consimţământul care o legitimează tinde, paradoxal, să-i şi restrângă influenţa; nu putem vorbi de regimuri echilibrate; în acest sens, puterea este deopotrivă acceptată (ca garanţie a ordinii şi securităţii), respectată (datorită implicaţiilor sale sacre) şi contestată (deoarece întreţine şi justifică o anumită stare de inegalitate); realitate simbolizată de zeul Janus, care ilustrează coexistenţa celor două faţete: puterea ca formă de dominaţie şi puterea ca formă de ordine (integrare).¹²

3. Paradoxul democraţiei şi al libertăţii

Regimurile totalitare, observa Acton, sunt ameninţate de prea multă centralizare, iar cele democratice de prea multă libertate.¹³ Idealul dominaţiei totalitare îl reprezintă demonstrarea „inutilităţii omului”. „Totalitarismul, considera H. Arendt, nu tinde spre o dominaţie despotică asupra oamenilor, ci spre un sistem în care oamenii sunt în plus.” Probabil că acest lucru îl avea în vedere M. Waltzer când rostea sentenţios fraza memorabilă: „totalitarismul este un totalitarism ratat.” O formulare prea lapidară pentru un adevăr aşa de mare. Relaţia libertate-democraţie relevă o altă situaţie paradoxală semnalată de Platon şi reformulată ulterior de Kelsen şi Popper. Cunoscută drept „paradoxul libertăţii” (la Platon) sau „paradoxul libertăţii şi democraţiei” (la K. Popper şi Kelsen), gânditorii evocaţi dezvoltă o idee fundamentală: libertatea nelimitată se transformă în opusul său, se autodistruge. „Prea multă libertate este posibil să nu se preschimbe în nimic altceva decât în prea multă sclavie, atât în ceea ce priveşte individul, cât şi statul. Prin urmare, este rezonabil să presupunem că tirania nu este întronată de vreo altă formă de guvernământ decât de democraţie (...) din cel mai mare posibil exces de libertate izvorăşte cea mai grea şi mai sălbatică formă de sclavie (...) oricând apare un tiran, el apare dintr-un partid democratic.” Libertatea gândită, continua Popper, ca „absenţă a oricărui control restrictiv conduce cu necesitate la o foarte mare constrângere a ei, din moment ce tiranul este liber să-l înrobească pe cel blând”; democraţia bântuită de excese de libertate naşte monştri: tirani sau tirania majorităţii. „Omul liber, sugerează Platon, îşi poate exercita libertatea absolută, mai întâi sfidând legile, şi, în ultimă instanţă, sfidând libertatea însăşi şi revendicând zgomotos un tiran.”¹⁴

Lord Acton înlătură echivocul: nu de limitarea libertăţii este vorba, ci de cea a autorităţii publice, „pentru că libertatea este singurul obiectiv care aduce beneficii tuturor în mod egal, şi provoacă o rezistenţă nesinceră. (...) Libertatea nu este un mijloc către un scop politic mai înalt, ea este însăşi, cel mai înalt scop politic.”¹⁵ Dar amplificarea „libertăţii în stat poate promova mediocritatea şi conferi vigoare prejudecăţii (...) pentru a fi reală, ea trebuie circumscrisă şi limitele variază.”¹⁶

Democraţia reprezintă cadrul în care principiul statului de drept poate deveni o realitate. Dar astăzi democraţia nu se mai poate confunda cu sfera dimensionată de etimologia termenului. Paradoxal, puterea, în orce stat civilizat, aparţine poporului, dar el nu o poate gestiona. Poporul este incapabil de autoguvernare. Atunci el este nevoit să mandateze periodic nişte reprezentanţi aleşi, funcţie de anumite criterii, să organizeze şi conducă activitatea socială, să exercite puterea.

Democraţia reprezentativă este în esenţa sa elitistă, selectivă şi pragmatică; participarea presupune selecţia celor angajaţi în actul de deliberare şi decizie funcţie de nivelul, calitatea şi specializarea cunoaşterii. Nu trebuie să vorbim de democraţie ca realitate în sine, ci de democraţie care trebuie să aibă o singură finalitate: eficienţa. Clamăm necesitatea conducerii poporului de către şi pentru popor, dar, în condiţiile complexităţii conducerii societăţii contemporane, deopotrivă recurgem şi încurajăm competenţa, participarea în cunoştinţă de cauză, decizia expertă. Iar adevărul ştiinţific are veleităţi aristocrate, nu are nevoie de majoritate pentru a se impune şi valida. Chiar în perspectiva societăţii informaţionale, când noua tehnologie a comunicării informaţiei permite trecerea la democraţia directă, în problemele de interes comunitar vor rămâne în continuare anumite domenii apanajul tehnocraţilor. Guvernarea se va baza pe principiul minorităţii.¹⁷ Politica, anticipa J. Gerstlé, se „tehnicizează şi profesionalizează”. În aceste condiţii, „incompetenţa democratică, completa G. Sartori, trebuie să recurgă fără rezerve la competenţa tehnocratică.”¹⁸ Visul lui Brzezinski se va împlini odată cu debutul societăţii în era informaţională. Probabil că nu o să realizăm o societate ideală, ci doar una cu probleme mai puţine.

W. Churchill şi K. Popper, conştienţi de limitele democraţiei, nu văd în acest tip de organizare şi conducere socială decât un instrument de evitare a tiraniei, atât şi nimic mai mult. Contradictoriu în conţinutul său, principiul democratic, considera Popper, presupune „convingerea că (…) acceptarea unei politici proaste într-o democraţie (…) este preferabilă supunerii faţă de o tiranie, oricât de binevoitoare ar fi aceasta.”

O democraţie stabilă se confundă cu un monopol politic, deoarece nu există cerere populară de a schimba sistemul de guvernământ. Politicienii ar comite un suicid electoral dacă ar face campanie în acest sens.¹⁹ Opţiunea democratică este determinată exclusiv raţional, pentru un indice crescut de performanţă; o democraţie devine falimentară când este lipsită de eficienţă, neperformantă, realitate care determină reorientarea oamenilor spre regimuri nedemocratice.

G. Hermet (în „Poporul contra democraţiei”) sesiza şi formula pardoxul legitimităţii democratice – antinomia realităţii politice, contradicţia dintre „principiul fondator al suveranităţii populare şi teoria instrumentală a reprezentării poporului de către conducătorii aleşi la intervale de timp date” –, faptul că poporul suveran nu domneşte cu adevărat.²⁰ Sesizând această critică, pentru a se reduce marja întâmplării şi manipularea, Bernard Manin (în articolul „Volonté genérale ou déliberation”, 1985) consideră că voinţa majoritară devine legitimă numai dacă „este constituită la terminarea unui proces deliberativ pe care toţi cetăţenii sau cel puţin cei care o doreau, l-au arbitrat. (…) Procedura care a precedat decizia este o condiţie a legitimităţii la fel de necesară ca şi principiul majoritar.”²¹

4. Paradoxul statului de drept

Acest tip de stat este definit prin excelenţă de ideea de justiţie şi lege care-şi subordonează deciziile din toate domeniile de activitate. Însă totul trebuie privit în limitele rezonabilului, unei măsuri. Atunci când această normă se transformă într-o idee în sine există riscul ca statul de drept să degenereze într-un stat poliţienesc. Fără îngrădirea statului de către drept, în opinia lui Duguit, „nu este posibilă civilizaţia, nu există decît despotism.” Aflat sub controlul unei instanţe superioare, statul de drept se opune statului de poliţie, în care domneşte arbitrariul. A devenit anecdotică vizita lui Petru I în Prusia, când Frederich Wilhelm, Marele Elector, l-a refuzat pe ţar, neputând să-i satisfacă curiozitatea privind noua procedură de execuţie capitală, din lipsă de condamnaţi la moarte. Ceea ce arată că şi într-un despotism luminat există mai multe trepte de arbitrariu.²²

O guvernare a judecătorilor sau cine îi conrolează pe controlori rămâne o temă de reflecţie. Însă dincolo de soluţii, un lucru este clar: totul este preferabil haosului şi arbitrariului. Abordând această problemă, N. Bobbio (în „Liberalism şi democraţie”, 1998) enumeră variantele evolutive ale statului de drept: statul de drept în sens tare (propriu doctrinei liberale, implică acele mecanisme constituţionale care împiedică exerciţiul arbitrar, abuzul şi exerciţiul ilegal al puterii; politologul italian îi enumera şi mecanismele funcţionale cele mai semnificative: controlul puterii executive de către cea legislativă, controlul parlamentului de către o curte jurisdicţională care să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, o autonomie relativă a formelor de guvernare locală faţă de guvernarea centrală, o magistratură independentă de puterea politică); statul de drept în sens slab (statul nedespotic, condus de legi, nu de oameni); statul de drept în sens foarte slab (cel kelsenian, conform căruia, odată instituită ordinea juridică a statului, orice stat devine stat de drept).²³ Deci nu de drept ducem lipsă, ci de aplicarea sa adecvată, consecventă şi corectă. Dreptul fiind, constata lord Acton, superior autorităţii. Trebuie asigurată dominaţia legii, nu a celor care aplică legea. Altfel intenţia generoasă a statului de drept degenerează în stat poliţienesc care este statul bazat pe excesul de legalism. Creşterea volumului normativ juridic se află într-o relaţie de proporţionalitate inversă cu gradul de libertate individuală şi colectivă; creşte volumul normativ, se restrânge libertatea, se diminuează volumul, creşte gradul de libertate. „Permanenta elaborare de legi şi de reglementări restrictive, sesiza G. Le Bon, care încorsetează în formalităţi ultrasofisticate cele mai mărunte acte ale vieţii, are drept rezultat inevitabil restrângerea treptată a sferei în care cetăţenii se pot mişca liber. Victime ale iluziei potrivit căreia înmulţirea legilor garantează egalitatea şi libertatea, popoarele acceptă în fiecare zi restricţii tot mai grele.”²⁴

Substituirea dreptului, a legii cu instituţia care o aplică, lipsa de control asupra celei de a treia puteri în stat, a puterii judecătoreşti, poate aduce daune dintre cele mai mari societăţii. „Magistratura reprezintă, atrăgea atenţia G. Le Bon, unica autoritate ale cărei acte nu sunt supuse nici unui control. (...) Noi am izgonit tiranii; dar în fiecare oraş, un magistrat dispune după bunul plac de onoarea şi libertatea cetăţenilor. Un meînsemnat judecător de instrucţie, de-abia ieşit din Şcoala de drept, are puterea revoltătoare de a trimite la închisoare, pe baza unei simple prezumţii de vinovăţie pe care nu trebuie să o justifice în faţa nimănui, pe cetăţenii cei mai însemnaţi. El poate să-i ţină închişi şase luni sau chiar un an, sub pretextul cercetării judecătoreşti şi să-i elibereze apoi fără să le datoreze nici despăgubiri, nici scuze.”²⁵

Dincolo de distanţa în timp, asemănările cu veremurile noastre sunt de-a dreptul izbitoare. Deşi s-au gândit soluţii, au fost imaginate şi instituţionalizate instituţii (vezi CSM, la noi), societatea se confruntă cu situaţii problemă: arestări nejustificate, decizii eronate, arbitrarii, nemotivate logic şi temeinic, decizii infirmate de organisme internaţionale, despăgubiri plătite din banii contribuabilului nu ai judecătorului etc.

Datorită situaţiiei paradoxale evocate, în opinia teoreticienilor, statul de drept este ameninţat de reale pericole: instrumentalizarea dreptului (transformarea dreptului în instrument al politicii), înflaţia legislativă (exces de normativism juridic), explozia judiciară (creşterea spectaculosă a proceselor), juristocraţia (abuzul de independenţă a judecătorului), multiplicarea şi instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului (vezi drepturile colective)

5. Paradoxul birocraţiei

Birocraţia, descrisă şi concepută de M. Weber ca un instrument necesar organizării raţionale şi funcţionării eficiente a societăţii moderne, s-a transformat în timp într-un factor disfuncţional, perturbator al mecanismului social.

În condiţii de birocraţie, „volumul de muncă acordat unei activităţi va creşte astfel încât să ocupe timpul maxim alocat pentru finalizarea ei.” „Legea creşterii birocraţiei endemice”, formulată de englezul N. Parkinson (1957), este centrată pe două principii fundamentale: a) orice funcţionar va acţiona pentru creşterea numărului persoanelor din subordine (multiplicarea subordonaţilor); b) se generează artificial sarcini inutile, distribuite ierarhic pentru a ţine ocupate cât mai multe persoane asupra cărora şefii să işi satisfacă nevoia de „a controla” (multiplicarea activităţilor inutile). Ierarhizarea birocratică şi promovarea implică creşterea de personal administrativ fără a fi influenţată de volumul activităţilor în virtutea regulilor expansiunii birocratice.²⁶ Birocraţiile generează efectul pervers, exprimat sugestiv de „legea lui Parkinson”, conform căreia în orice instituţie administrativă personalul tinde să crească cu o medie de 5,75% pe an, ceea ce presupune ca periodic, la un număr de ani, societatea să efectueze reforme administrative²⁷; şi într-un caz şi în celălalt, atât creşterea cât şi reducerea efectivelor presupun eforturi financiare din partea statului (contribuabilului), sau fenomenul de „selecţie inversă” realizat la nivelul administraţiei publice.

La nivelul administraţiei, remarca G. Le Bon reprezentanţii acestei caste tind să „devină adevăraţii stăpânitori ai unei ţări. Puterea lor e cu atât mai mare cu cât, în cadrul permanentelor schimbări este singura care rămâne deopotrivă iresponsabilă, lipsită de individualitate şi perenă.”²⁸

Chiar şi scopurile generoase pot conduce la birocraţie; ea îşi afirmă caracterul său alienant. Creaţie umană, determinată obiectiv de idealul organizării sociale, birocraţia îşi domină toţi membrii, inclusiv liderii. Birocraţia este atotcuprinzătoare. „Orice stat care declară deschis că este preocupat de binele suprem al umanităţii, îl defineşte şi-şi îndreaptă toate eforturile în direcţia atingerii lui, tinde să devină o birocraţie.” Şeful depinde de ea, nu ea de şef, deoarece puterea birocraţiei rezidă nu într-o persoană ci în sistem; aunci când este puternică, birocraţia este revoluţionară; indiferent de cine joacă rolul de lider, el trebuie să se folsească de mecanismul existent, fără de care nu poate guverna. Drept urmare, şeful care manifestă „tendinţe reformatoare ostile trebuie să se teamă de birocraţie ca de cel mai nemilos şi revoluţionar duşman al său.”²⁹

Birocraţia a invadat societatea. Ea se poate dezvolta, remarca L. Acton, în orice tip de regim politic şi formă de guvernământ, „conferindu-le un caracter despotic.” Se manifestă, fără execepţie, în toate domeniile societăţii: în politică, în viaţa economică etc. Iar analizele oferă concluzii neaşteptate, surprinzătoare. Indiferent de numărul sau culoarea competitorilor, într-o campanie electorală, anticipa A. Toffler, „va obţine mai multe voturi”, va ieşi invariabil un singur câştigător: „o birocraţie de partid (partidul invizibil al birocraţiei).”

Dintotdeauna politicienii au fost şi rămân prizonierii sistemului lor; de fapt, birocraţii sunt cei care „conduc esenţialmente toate guvernele pe o bază de zi cu zi şi iau majoritatea covârşitoare a deciziilor atribuite preşedinţilor şi prim-miniştrilor” (partidelor şi oamenilor politici – s.n.). Conducătorii politici, comenta A. Toffler, se plâng mereu de greutăţile pe care le întâmpină din partea birocraţiei privind realizarea proiectelor lor. „Toţi politicienii japonezi, remarca Yoshi Tsurumi, au devenit total dependenţi de birocraţii centrali pentru a elabora un proiect de lege (…) conform unor scenarii create de elita birocraţilor fiecărui minister.”³⁰ Această situaţie se perpetuează, probabil, şi datorită unor analize lipsite de profunzime din secolul trecut de unii teoreticieni. Birocraţia, clamată de M. Weber ca necesară funcţionalităţii mecanismului social-politic modern, a fost oarecum justificată şi eternizată de aprecierile ulterioare ale altor gânditori. Aserţiunile formulate de R. Aron, valabile perioadei de avânt a sistemelor şi regimurilor politice, pot deveni o piedică în procesul conducerii ştiinţifice a fenomenului politic. Şi astăzi, am rămas tributarii unor prejudecăţi enunţate de teoreticianul francez: „funcţionarul este un profesionist, omul politic este un amator (…) omul politic nu se defineşte prin competenţă, ci prin legitimitate, el este investit cu autoritate legitimă, sarcina lui este de a fixa obiectivele legislaţiei în interiorul regimului şi chiar de a-i fixa obiectivele (…) regimurile democratice sunt regimuri de experţi conduse de amatori; pentru ei, oamenii politici nu este nevoie să înţeleagă domeniile de care se ocupă”, ei „reprezintă un aspect al ordinii politice.” Aceste realităţi, fără îndoială, se manifestă, le resimţim şi reprezintă un aspect definitoriu al unei societăţi alienate, aflată la limita manifestării simptomelor de patologie politică. Soluţia, paradoxal, ne-o oferă chiar Aron: o guvernare efectivă de către „oameni politici profesionişti.”³¹

În viaţa instituţională o regăsim prezentă în cunoscuta expresie devenită un destin: „există o tendinţă naturală a oamenilor de a încerca atingerea obiectivelor organizaţionale cu maximum de resurse care se alocă.” Birocraţia este ambivalentă, deopotrivă benefică (revoluţionară prin mecanisme funcţionale) şi despotică (conferă puteri despotice oricărui guvern sau lider pe care îi slujeşte).

Se vorbeşte chiar şi de un paradox al statelor birocratice. Formulat în urma analizei atente a blocadelor instituite de beligeranţi în timpul conflictelor de anvergură. Mancur Olson (în „The Economics of the Wartime Shortaje”), comparând blocadele practicate atât în timpul războaielor napoleoniene, cât şi pe durata celor două războaie mondiale, remarca că M. Britanie a înregistrat cea mai mare pierdere de alimente în cel de al Doilea Război Mondial, deficit situat pe locul al doilea în Primul Război Mondial şi de dimensiuni reduse în războaiele napoleoniene. Dependenţa M. Britanii de importurile de alimente fiind mai accentuată în secolul XX decât în perioada napoleoniană. Potrivit conjuncturii, firesc ar fi fost ca resimţirea lipsurilor alimentare să fie ridicată în timpul celei de a doua conflagraţii mondiale şi redusă în războaiele napoleoniene. Dar situaţia s-a derulat invers. Explicaţia, potrivit opiniilor sale, rezidă în următorul raţionament: „statele birocratice moderne sunt, mai mult decât cele din trecut, adeptele unei mari ajustări şi raţionalizări a economiilor pentru contracararea blocadelor din timp de război.” Iar „abilităţile administrative ale statului britanic au crescut semnificativ cu timpul, astfel încât capacitatea sa de a-şi reorganiza economia pe timp de război şi de a atenua efectele blocadei” a fost „cel mai puţin remarcabilă în perioada napoleoniană, apreciabilă în Primul Război Mondial şi de a dreptul lăudabilă în cel de al Doilea Război mondial” şi, un element deloc de neglijat, „populaţiile statelor moderne pot absorbi suferinţe mari fără a se ridica împotriva guvernelor lor.”³²

6. Paradoxul partidelor politice

Evoluţia acestui tip de organizaţie socială relevă contradicţia evidentă între sensul său etimologic şi tendinţa legică de extindere şi cuprindere a întreagii societăţi, sub forma partidelor de masă. Partidele apar ca partide de cadre şi sfârşesc prin a se consacra ca partide de masă. Este începutul sfârşitului. În orice societate vor exista organizaţii politice care-şi vor formula şi vor urmări constant realizarea idealului de partid-stat, apogeul eficienţei politice şi cucerirea puterii absolute. Ca apoi să intre în colaps, strivite de propriile lor dimensiuni. Viitorul acestui tip de organizaţie este incert. În contextul generalizării noilor tenhnologii de comunicare, analişitii „remarcă trecerea de la politica de partid la politica bazată pe iniţiativa individuală.”³³

7. Paradoxul societăţilor totalitare

Regimurile totalitare îşi revendică legitimitatea din legalitate, iar cele autoritare caută să-şi întemeieze legalitatea pe legitimitate, să afişeze o legalitate legitimă, mergând până la exagerare. H. Arendt intuieşte paradoxul: „guvernarea totalitară nu operează fără ghidul legii şi nu este nici arbitrară, căci ea pretinde supunere strictă şi fără echivoc faţă de acele legi ale naturii sau ale istoriei, din care se presupune că izvorăsc totdeauna toate legile pozitive.”³⁴ Iar Rose şi colaboratorii reiterează şi nuanţează problema: „Trebuie făcută deosebirea între regimurile care organizează alegeri pentru a da o faţă democratică exercitării dictatoriale a autorităţii şi oligarhiile care nu răspund în faţa maselor, dar care respectă supremaţia legii.”³⁵

Totalitarismul cultivă paradoxul. El devine sistemul regulilor răsturnate. În care partea îşi subordonează întregul, legea se personalizează, statul nu este responsabil în faţa electoratului, ci alegătorii devin răspunzători în faţa sa, tirania se instaurează în numele libertăţii, dominaţia cea mai eficientă este dublată de o vulnerabilitate sporită, individul îşi dedublează personalitatea – una vizibilă (conformistă, mimează adeziunea la sistem) şi o alta ascunsă (sceptică şi ostilă regimului) –, construcţia societăţii utopice recurge la mijloacele realităţii imediate, iraţionalitatea se originează în raţionalitatea presupusei inginerii sociale, teroarea este confundată cu forţa, societatea închisă îşi afirmă vocaţia globalizatoare. De fapt, prin ideea „revoluţiei mondiale”, formulată şi promovată de Troţki, comunismul ne propunea primul proiect al globalizării, extensia acestui sistem la scară planetară.

Paradoxul este pus în evidenţă şi comentat de Friedrich, Revel şi Sartori – un regim autoritar consolidat şi acceptat se bazează tot mai puţin pe coerciţia pură.³⁶ Sunt ilustrative exemplele Spaniei şi statului Chile care, în timpul guvernărilor lui Franco şi respectiv Pinochet, au impus analiştilor aceste particularităţi: o societate civilă cu o oarecare autonomie şi afirmare a sistemului de drepturi şi libertăţi individuale, o economie liberă, încurajarea tendinţelor de modernizare a societăţii; dictatura lui Franco, după 1939, a evoluat gradat spre o oligarhie în care competiţia de interese între biserică, armată, partid şi mediile de afaceri au favorizat apariţia şi dezvoltarea instituţiilor societăţii civile, şi, în consecinţă, supremaţia legii a fost treptat instaurată.³⁷

Paradoxul este subliniat şi de cunoscuta lege a lui Tocqueville: puterile autocrate, în condiţiile de astăzi, pentru a se menţine la putere se văd obligate să „deschidă vanele democraţiei şi libertăţii pe care cu greu le pot ţine închise.” Cei care-şi exercită puterea în spaţiile unei bariere de protecţie ideologică (comunism-anticomunism), religioasă (islam) sau culturală (confucianism), socotită a se opune imperialismului occidental, întâmpină din ce în ce mai multe greutăţi pentru întreţinerea unui grad suficient de legitimitate, chiar şi atunci când sunt capabili să genereze, fapt rar de altfel, o puternică creştere economică.³⁸

„Totalitarismul este un sistem politic extrem de logic, chiar dacă ţine de un delir logic”, afirma într-un interviu Stephane Courtois, cofondator al revistei „Communisme”, coordonator al lucrării „Democraţie şi totalitarism”. El nu este profund raţional în calitate de fenomen uman, ci în ipostaza de sistem ideologic şi politic. Comunismul, fascismul şi nazismul sunt logice, se întemeiază pe o viziune utopistă şi scientistă asupra lumii şi profesionalizării acţiunii revoluţionare, teoretizată de Leninîn „Ce-i de făcut”? (1902). El a transformat utopia în program politic. Comunismul implică monopolul politic (monopartidism), monopolul economic (suprimarea proprităţii private), monopolul cutural (ideologia partidului se impune ca adevăr ştiinţific) şi teroarea în masă (asigură funcţionarea sistemului). Reprezintă modelul cel mai împlinit, îndeosebi, în ceea ce priveşte producţia şi distribuţia. În comunism, proprietatea privată dispare, legile pieţei sunt negate, triumfă planificarea autoritară; fascismul şi nazismul au monopolizat politica şi cultura, dar nu s-au atins în mod radical de economic şi social.

8. Paradoxul comunicării poltice

Democraţiile moderne, atrăgea atenţia J. Keane (în „The Media and Democracy”), se confruntă cu o realitate contradictorie între accesul şi participarea publicului la comunicarea politică, între necesitatea formării unor instituţii care să permită cetăţenilor exprimarea colectivă a opiniilor şi crearea unor mecanisme care să permită exprimarea unor varietăţi de opinie. Logic, „varietatea opiniilor necesită restrângerea altor opinii”. În procesul comunicăriii „(…) este imposibil ca, în mod simultan, toţi cetăţenii să pună în circulaţie informaţii şi totodată să primească informaţii; în mod normal, în orice moment şi în orice loc, unii cetăţeni vor alege să tacă şi numai anumiţi indiviză şi anumite grupuri vor interveni în spaţiul public.” Paradoxal, spaţiul public se diminuează tocmai ca urmare a extinderii şi participării indivizilor la acesta prin noile tehnologii de comunicare. Fragmentarea excesivă, determinată de extinderea accesului la spaţiului public, face ca interesul public să devină tot mai greu de negociat.³⁹

9. Paradoxul acţiunii colective

Formulat de M. Olson (în „The Logic of Collective”), paradoxul acţiunii colective se bazează pe o realitate evidentă şi demonstrată de viaţă: logica acţiunii individuale pentru un bun particular diferă de logica individuală a acţiunii pentru un bun colectiv, pentru că beneficiul scontat al acestei acţiuni va fi în orice situaţie împărţit. De pildă, dacă analizăm atitudinea faţă de destinul unui partid politic sau participarea la o acţiune sindicală cu obiective punctuale, nişte ipotetici simpatizanti sau sindicalişti, deşi sunt convinşi că partidul preferat sau sindicatul ar fi bine ca să câştige competiţia electorală sau drepturile revendicate, totuşi nu participă deoarece sunt convinşi că formaţiunea preferată sau organizaţia sindicală pot câştiga şi fără susţinerea lor, iar beneficiile le sunt oricum rezervate. Este exemplul clasic al comportamentului „pasagerului clandestin”, care profită de acţiunile altora, fără ca vreodată el însuşi să se angajeze. Comparând costurile acţiunii comune intreprinse cu beneficiile colective din care speră să obţină un avantaj, actorul raţional este tentat să refuze orice angajare sau „cu cât grupul este mai mare, cu atât mai puţin va contribui la interesele sale comune.”⁴⁰ Pentru simplul motiv: la investiţii diferite beneficiile sunt identice.⁴¹ Dar K. Waltz analizează şi reciproca: „cu cât un grup este mai mic şi cu cât sunt mai puţin egale interesele membrilor săi, cu atât mai mare este probabilitatea ca unii membrii – cei mai insemnaţi – să acţioneze în interesul grupului (…) şi nu doar în vederea celui propriu.”

Indidivul – acţionând doar funcţie de interesul său personal, calculat raţional – nu se va mobiliza pentru promovarea sau apărarea unui interes colectiv, întrucât este suficient să stea în expectativă lăsându-i pe ceilalţi să acţioneze pentru a participa la distribuirea profitului fără nici un cost personal. El va fi convins să participe la acţiunea colectivă doar dacă a fost stimulat prin gratificaţii personale. D. Graxie, pornind de la această constatare, explică militantismul şi colectivismul prin stimulentele oferite de organizaţie funcţie de investiţiile personale ale fiecărui participant.⁴²

10. Paradoxul normelor

Normele permit funcţionalitatea socială, ele aduc mai multă organizare dar nu şi mai multă morală; regulile, principiile, măsurile „trebuie gândite pentru a combate un rău concret şi nu pentru a încetăţeni un bine ideal.” Nu mai departe, Heraclit, afirma: „legea poate pretinde ca voinţa unui singur om să fie ascultată.” Iar sofiştii mergeau mai departe, ei considerau că legile sunt invenţia oamenilor slabi pentru a-i deposeda pe cei mai buni decât ei de beneficiul cuvenit superiorităţii. Deci normele pot da deopotrivă coerenţă, moralitate, dar şi tiranie şi legalism, pot crea atât un stat de drept cât şi unul poliţienesc. „Normele transformă indivizii într-o comunitate guvernată de criteriul evaluării. (…) Regulile şi normele transformă contingenţa în determinism, hazardul în regularitate.”⁴³ Mai puţin contează cauzele care le-au generat, importante rămân finalitatea, aplicarea şi respectarea lor. Este preferabilă o ordine fundamentată pe nişte norme imperfecte, decât dezordinea, anarhia şi arbitrariul. Realitate ce l-a determinat pe Aristotel să exclame: „simptomul guvernărilor proaste este că lasă oamenii să trăiască cum le place.”

Vasile Nazare - Conferenţiar la Catedra de Ştiinţe Umane şi Comportamentale a Academiei Navale Mircea Cel Bătrân din Constanţa.

 sus