Politică internă: perspective

Restituţia imobilelor naţionalizate: preliminarii ale unei evaluări morale
 

Emanuel-Mihail Socaciu

This paper has two main objectives. First, starting from the assumption that an argument in applied ethics is an effort to deploy moral reasoning in the evaluation of a specified set of facts (a „case”), the article tries to illuminate the relevant facts for the assessment of property restitution. The conclusion will be that the case to be considered is the legal history of restitution in Romania. Secondly, it tries to identify some of the questions to which a moral assessment of a rectificatory policy should answer.

Keywords: property, property rights, property restitution,
rectificatory policy, moral evaluation

Ideea „îndreptării nedreptăţilor” comise în perioada comunistă este una dintre cele mai dezbătute în societăţile est-europene după 1989. Sub acest titlu au fost propuse, aplicate şi vehement contestate politici extrem de diferite în natura lor. Singurul lucru care uneşte legile de restituire a proprietăţilor naţionalizate, legile lustraţiei, procedurile de deconspirare a poliţiei politice sau tehnicile de privatizare „sindicală” ori prin distribuirea de „cupoane” (acţiuni) este asumpţia, uneori explicită, că astfel de măsuri sunt generate de efortul de a respecta o cerinţă specială a dreptăţii: aceea de rectificare a unor nedreptăţi trecute sau de „înlăturare” a efectelor unor astfel de nedreptăţi¹.

Discuţia din acest articol se va concentra asupra unei categorii restrânse de măsuri rectificative, şi anume politicile de restituire a proprietăţilor imobiliare aplicate în România după 1989. Primul obiectiv este acela de a evidenţia succint efectele juridice şi economice ale diferitelor proceduri² restitutive aplicate în perioada post-decembristă. Una dintre asumpţiile analizei pe care o propun este aceea că succesul ei este dependent de o bună înţelegere a istoriei juridice a naţionalizărilor şi a politicilor restitutive. Prin urmare, „studiul de caz” va fi construit, în bună măsură, ca o încercare de elucidare a acestei istorii juridice. Al doilea obiectiv al lucrării este de a identifica principalele întrebări cărora trebuie să le răspundă o încercare de evaluare morală a politicilor discutate. Abordarea va fi aici mai curând formală. Problema avută în vedere nu este aceea a corectitudinii sau incorectitudinii morale a cutărei ori cutărei proceduri restitutive, ci aceea a condiţiilor pe care trebuie să le satisfacă un argument moral despre, să spunem, justificabilitatea restituţiei in integrum.

1. Proceduri de restituire a imobilelor naţionalizate

De ce studiul de caz ca „istorie juridică”?
Maniera obişnuită de argumentare în etica aplicată este una „ascendentă”. În mod uzual, se pleacă de la un caz concret (real sau imaginar), văzut ca o instanţiere sau ca o ilustrare a unei probleme morale, efortul principal fiind acela de a identifica şi justifica mai apoi o regulă morală (sau un set de reguli) a cărei aplicare să ne conducă înspre o soluţie moralmente corectă în cazul analizat. Altfel spus, întrebarea de pornire este de tipul „ce ar trebui să facă agentul (individul, instituţia etc.) X în situaţia Y, astfel încât acţiunea sa să fie corectă din punct de vedere moral?” sau „este corectă din punct de vedere moral acţiunea A întreprinsă de agentul X în situaţia Y?”. Forma argumentativă uzuală a răspunsurilor la tipurile de întrebări proprii eticii aplicate ar putea fi reconstruită astfel: „acţiunea A întreprinsă de agentul X în situaţia Y este moralmente corectă deoarece reprezintă o aplicare a regulii morale R, care este menită să guverneze situaţiile de tipul lui Y şi este justificată în teoria morală mai generală T”³ sau „acţiunea A întreprinsă de agentul X în situaţia Y nu este moralmente corectă deoarece reprezintă o aplicare a regulii morale R1, aflată în contradicţie cu regula R (justificată prin teoria morală mai generală T)”.

Construcţia cazului reprezintă un efort preliminar argumentării morale propriu-zise. Rolul său principal este cel de a specifica detaliile relevante ale situaţiei care generează dilema morală. Faptele contează. Nu pentru că ele ar ghida în mod direct alegerea morală, ci pentru că de descrierea lor depinde argumentul privitor la aplicabilitatea unei reguli (cel puţin în măsura în care admitem că regulile morale „guvernează” clase de cazuri)⁴. Dacă descrierea cazului nu este suficient de clară, există riscul de a-l „rezolva” propunând o regulă al cărei domeniu de aplicabilitate să fie clasa „vecină” de cazuri. De exemplu, putem adera la o regulă morală care prohibeşte sinuciderea, dar nu şi o acţiune prin care agentul doar îşi primejduieşte viaţa. Pentru a decide, pe baza acestei reguli, dacă un agent a procedat sau nu moralmente corect într-o situaţie dată, este necesar ca din descrierea situaţiei să reiasă cu suficientă claritate căreia dintre cele două clase îi aparţine cazul.

După cum am sugerat în exemplul anterior, construcţia cazului nu presupune doar specificarea contrângerilor cărora le este supus agentul. Este important, de asemenea, ca descrierea să dea suficiente indicii pentru a înţelege „ce înseamnă” că agentul X face acţiunea Y. Intenţia, efectele scontate şi cele reale, precum şi mijloacele „tehnice” necesare acţiunii pot fi relevante în lumina unei teorii sau a alteia.

„Obiectul” evaluării morale, aici, îl constituie procedurile restitutive aplicate în România după 1989, în materie de imobile. „Acţiunile” pe care trebuie să le înţelegem sunt legile şi jurisprudenţa în materie de restituiri, iar constrângerile de fundal sunt date de istoria naţionalizărilor din perioada comunistă şi de situaţia persoanelor afectate, în mod negativ sau pozitiv, de acestea (cu precizarea că fiecare politică restitutivă a însemnat şi o acumulare de constrângeri situaţionale pentru cele care i-au succedat: de exemplu, legea 112/1995 trebuie înţeleasă prin apel la complexul format din constrângerile de fundal plus cele generate prin jurisprudenţa din perioada 1990-1995). Prin urmare, opţiunea pentru construcţia cazului ca o analiză a unei istorii juridice pare să fie cea „naturală”.

În acest punct, este necesară o precizare. Va fi insuficient reprezentată, în descrierea cazului, o clasă importantă de fapte: cele referitoare la efectele reale, de ordin economic, sociologic, urbanistic etc., ale restituirilor. Statul român nu a făcut publice nici un fel de statistici cu privire la numărul imobilelor restituite în natură, ponderea celor care aveau destinaţie de locuinţe înaintea restituirii, suprafaţa locuibilă, numărul de chiriaşi care le locuiau⁵ etc. Mai mult, nu am găsit studii economice sau de sociologie ori geografie urbană care să analizeze impactul politicilor restitutive asupra evoluţiei pieţei imobiliare din oraşele din România, asupra situaţiei locative a populaţiei ori asupra dezvoltării urbane.
Strategia adoptată a fost aceea de a încerca fie coroborarea altor date (cum ar fi cele rezultate din recensămintele efectuate după 1989), fie menţionarea, cu titlu ilustrativ, a cercetărilor privind efectele restituţiei în alte ţări post-comuniste (realizate mai ales de specialişti în geografie urbană şi, cele mai multe, asupra evoluţiilor din fosta Germanie Democrată şi din Cehia). Chiar dacă volumul de date rezultat astfel este insuficient, iar acurateţea lor adesea nesatisfăcătoare (pentru că este extrem de dificil de realizat controlul variabilelor), cred că încercarea este utilă pentru a contura, cel puţin în linii extrem de generale, tipurile de efecte observabile ale restituţiei.

2. România după 1989: a cui este casa mea? (scurtă istorie juridică)

2.1. Avalanşa jurisprudenţei
Jurisprudenţa internă
După unele estimări⁶, în ianuarie 1990 între două şi trei milioane de persoane se aflau, în România, în postura de chiriaşi în imobilele naţionalizate. Împreună cu familiile lor şi cu alte persoane care împărtăşeau o predispoziţie negativă (de natură morală sau ideologică) faţă de restituirea în natură a acestor clădiri, aceştia au reprezentat un bazin electoral uriaş, pe care nici un partid din România nu şi-a putut permite să-l ignore. Pe de altă parte, un număr semnificativ mai mic de foşti proprietari sau de moştenitori ai acestora, împreună cu o parte extrem de activă a societăţii civile şi cu partidele „istorice” reînfiinţate după căderea regimului comunist au încercat în mod constant să promoveze pe agenda legislativului adoptarea de politici restitutive. Ciocnirea celor două tabere a avut ca rezultat, în spaţiul public, o dezbatere îndelungată, aprinsă şi adesea confuză, purtată uneori sub forma unei lupte „de uzură”. Pe de o parte, suporterii restituţiei au invocat principiul moral al rectificării nedreptăţilor (privit ca de la sine înţeles) şi argumentul juridic potrivit căruia, datorită specificităţii procesului de naţionalizare din România, cele mai multe dintre vechile titluri de proprietate asupra clădirilor nu au încetat vreodată să fie valabile de jure; prin urmare, restituţia nu ar înseamna decât restabilirea concordanţei între starea de fapt şi starea de drept. În replică, purtătorii de opinie ai chiriaşilor au argumentat că orice încercare de a repara o nedreptate prin alta este profund imorală, iar aplicarea unei politici de restituire în natură ar avea ca efect o situaţie în care milioane de nevinovaţi s-ar trezi aruncaţi în stradă, ceea ce ar fi, fără îndoială, o acţiune moralmente incorectă. Mai mult, care este orizontul temporal în care o rectificare este legitimă (orice răspuns pare vulnerabil la un contraargument al pantei alunecoase)? În măsura în care actualii chiriaşi nu sunt, din perspectivă morală şi/sau juridică, responsabili de decizia naţionalizării, de ce ar trebui să suporte costurile restituţiei⁷? Problema morală este dublată şi de o serie de dificultăţi tehnice: unele clădiri au fost demolate, altele uşor modificate, iar altele modificate masiv. Există, în consecinţă, o problemă de „identitate” a obiectului restituţiei. Dacă adăugăm la acest tablou şi informaţia contextuală că statul nu avea resursele necesare demarării unui program de amploare pentru construcţia de locuinţe pentru chiriaşi (cine ar fi urmat să suporte costurile unui astfel de program?), tabloul motivelor pentru care procesul legislativ în materie de restituţii imobiliare a fost blocat vreme de cinci ani devine suficient de clar.

Cum rezultatul dezbaterilor asupra legii restituţiei era, la începutul anilor 90, încă impredictibil, mulţi dintre foştii proprietari au apelat la justiţie, înaintând acţiuni în revendicare pentru a redobândi posesia. Procedura conţinea două etape: întâi, petentul trebuia să deschidă un proces împotriva statului, prin care tribunalul să stabilească dacă titlul său de proprietate este în continuare valid (cazurile, în cvasi-totalitatea lor, căzând în categoria naţionalizărilor „fără titlu”). În cazul unei decizii favorabile a curţii, după epuizarea tuturor căilor de recurs şi apel, petentul trebuia să deschidă un proces împotriva chiriaşilor, pentru a redobândi controlul de facto. În majoritatea acestor cazuri, „reclamanţii au avut câştig de cauză, instanţele judecătoreşti constatând că, întrucât statul nu poate opune în apărare un titlu real sau valabil în temeiul căruia posedă bunurile revendicate, reclamanţii nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra acestora, astfel încât revendicarea este admisibilă şi pe fond întemeiată.”⁸ În schimb, în cazurile naţionalizărilor „cu titlu valabil”, curţile au respins acţiunile în revendicare ca nefondate şi admisibile doar în situaţia apariţiei unei legi speciale.

Pe acest fundal, Curtea Supremă de Justiţie în Secţii Unite (reunită la sesizarea Secţiei Civile) a emis Hotărârea Nr. 1/2 februarie 1995⁹, prin care a stabilit, cu o majoritate de voturi de 25 la 20, că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a dispune restituirea proprietăţilor naţionalizate prin Decretul 92/1950¹⁰. În practică, hotărârea a echivalat cu răsturnarea de către Curte a propriei jurisprudenţe, răsturnare solicitată prin recursurile în anulare declarate de procurorul general. Opinia majoritară a invocat două argumente principale. În primul rând, hotărârea susţine că neconstituţionalitatea decretului 92 în raport cu constituţia din 1991 este irelevantă (datorită principiului neretroactivităţii legii), dar actul naţionalizării este constituţional prin raportare la legea fundamentală în vigoare la momentul emiterii (deşi temeiul decisiv este oferit prin invocarea constituţiei din 1952 !?!?!¹¹). Din perspectiva constituţionalităţii decretului, prin urmare, curtea a constatat că, deşi el este abrogat prin noua constituţie, „constituirea dreptului de proprietate al statului a avut loc anterior, sub un alt regim constituţional, iar abrogarea invocată nu poate avea ca efect desfiinţarea drepturilor constituite în baza unor legi anterioare”. Al doilea argument formulat în opinia majoritară s-a bazat pe interpretarea decretului 92 ca „act de guvernământ” care, potrivit doctrinei juridice în vigoare atât în perioada interbelică, cât şi în cea comunistă, nu poate fi cenzurat de puterea judecătorească¹². Astfel, expunerea de motive de la începutul decretului a fost reconstruită ca invocare a „stării de necesitate şi de urgenţă”, ceea ce ar constitui o marcă specifică a actelor de guvernământ.

Hotărârii i-a fost anexată şi opinia separată a celor 20 de judecători ai Curţii Supreme care au votat împotrivă, prin care au fost exprimate trei categorii de obiecţii. Dacă primul tip de contraargumente este procedural (răsturnarea jurisprudenţei nu a urmat procedura stabilită prin lege şi prin regulamentul de funcţionare al Curţii Supreme), celelalte încearcă să contureze un răspuns la argumentele majoritare. Strategia argumentativă se bazează pe preeminenţa prevederilor constituţionale care garantează liberul acces în justiţie (art. 21, alin. 1 şi 2 în Constituţia din 1991 şi art. 34 în cea din 1948). Actele de guvernământ, susţin autorii opiniei separate, nu sunt exceptate de la cerinţa constituţionalităţii, iar decretul 92 încalcă flagrant Constituţia din 1948 şi este abrogat de jure prin cea din 1991. Mai mult, este sugerat faptul că hotărârea Curţii Supreme îi forţează pe judecători să nesocotească prevederile Codului Civil, al cărui articol 3 statuează că „Judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.

Disputa juridică din interiorul Curţii Supreme a dat naştere unei serii neunitare de reacţii ale instanţelor inferioare. Deşi hotărârea se referea doar la competenţa tribunalelor în privinţa efectelor decretului 92, în practică unele instanţe au suspendat procedura de judecare pentru toate cererile de restituire. Alte instanţe au considerat că deciziile Curţii Supreme nu pot invalida prevederile Codului Civil citate în opinia separată şi, în consecinţă, au continuat să judece şi să admită acţiuni în revendicare, ignorând hotărârea Curţii Supreme. În haosul jurisprudenţial rezultat, unii foşti proprietari au acţionat în judecată statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru negarea dreptului constituţional al accesului în justiţie. După primele două decizii ale CEDO în favoarea petenţilor (cazurile Vasilescu v. România şi Brumărescu v. România, vezi mai jos), Curtea Supremă de Justiţie îşi răstoarnă din nou jurisprudenţa şi, prin Hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998, adoptată cu unanimitate de voturi (?!)¹³, decide că hotărârea anterioară rămâne fără aplicare şi că „instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, în condiţiile legii, litigiile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, intervenită în perioada 1944-1989).”¹⁴

Tot în zona jurisprudenţei interne, merită menţionată decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995, care stabileşte că imobilele naţionalizate fără titlu nu pot fi considerate ca fiind de jure în proprietatea statului, deoarece a admite acest lucru ar însemna a admite fie retroactivitatea legilor, fie legitimitatea unei proceduri ad-hoc de constituire a drepturilor. Această decizie este extrem de importantă, deoarece consacră ideea că, în cazul acestor imobile, îndreptăţirea legitimă continuă să fie cea a foştilor (şi, dintr-un punct de vedere riguros legal, a actualilor) proprietari.

Jurisprudenţa CEDO
În anul 1930, părinţii domnului Dan Brumărescu au construit o casă în Bucureşti, iar în 1939 au închiriat parterul casei fraţilor Mirescu. În 1950, imobilul a fost naţionalizat pe baza Decretului 92, iar părinţilor domnului Brumărescu, în acel moment salariaţi, le-a fost permis să utilizeze totuşi un apartament al imobilului, în calitate de chiriaşi ai statului. În anul 1974, statul român vinde fraţilor Mirescu apartamentul pe care îl locuiau şi pe care îl moşteneşte în 1988 nepotul acestora, domnul Mircea Dan Mirescu. În 1993, în calitate de moştenitor, domnul Dan Brumărescu sesizează Judecătoria Sectorului V, solicitând constatarea nulităţii naţionalizării. Prin sentinţa dată pe 9 decembrie 1993, judecătoria decide că naţionalizarea este lovită de nulitate, deoarece părinţii domnului Brumărescu făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare. Cum nici o cale de atac nu este exercitată, decizia judecătorească devine definitivă şi irevocabilă, iar primarul municipiului Bucureşti dispune, pe 31 martie 1994, restituirea imobilului. Din 1994 până în 1996 domnul Dan Brumărescu plăteşte toate taxele aferente clădirii. În 1995, în urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Mirescu, procurorul general al României atacă hotărârea judecătorească din 1993 cu recurs în anulare, arătând că judecătorii au depăşit limitele puterii judecătoreşti. Prin decizia din 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie dă curs acţiunii procurorului general şi anulează hotărârea iniţială a judecătoriei. Domnul Dan Brumărescu sesizează CEDO şi Comisia Europeană a Drepturilor Omului, iar pe data de 30 septembrie 1999 Curtea Europeană, în secţii reunite, pronunţă prima hotărâre¹⁵ în cazul Brumărescu v. România, prin care decide că domnul Brumărescu nu a avut parte de un proces echitabil şi că i s-a refuzat dreptul de acces în justiţie, garantat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte semnatară şi că, de asemenea, a avut loc o violare a Articolului 1 din primul protocol adiţional la Convenţie, prin aceea că domnul Brumărescu nu a putut să-şi exercite un drept de proprietate pe care continua să-l deţină de jure (naţionalizarea fiind una „fără titlu”). Pe baza acestei constatări, CEDO pronunţă, pe 23 ianuarie 2001, o a doua decizie, prin care obligă statul român la restituirea integrală a imobilului sau la plata unei despăgubiri de 136.205 USD şi, în plus, la plata unei compensaţii suplimentare către domnul Brumărescu în valoare totală de 15.000 USD, pentru faptul că i-a fost negat dreptul de a se bucura în mod paşnic de proprietatea sa.

Această poveste este doar una dintre miile care au ajuns sau încă mai urmează să ajungă pe rolul CEDO. În mod predictibil, procesul va căpăta dimensiuni noi prin adoptarea Protocolului Adiţional 12 la Convenţie¹⁶, care va deschide calea revendicărilor restitutive ale cetăţenilor străini. Dar, deşi rolul CEDO este unul foarte important pentru forma pe care a luat-o în cele din urmă legislaţia restituţiei în multe ţări est-europene (mai ales, probabil, în România), modul de funcţionare al Curţii este cel mai adesea greşit înţeles, atât în diferitele relatări de presă cât şi în dezbaterea politică din România. CEDO nu este nici pe departe sperietoarea pe care o vedem zugrăvită în presă; în realitate, spectrul cazurilor admisibile este mai curând unul restrâns. Ceea ce face însă din România una dintre vedetele incontestabile la Strasbourg (ca număr de procese) este răspândirea largă a naţionalizărilor fără titlu (sau fără titlu valabil) şi încălcările continue ale din anii ’90 ale dreptului la un proces echitabil. Pentru a înţelege cu mai multă acurateţe deciziile CEDO, sunt necesare câteva precizări succinte cu privire la principiile jurisprudenţei acestei Curţi.

Două sunt articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a căror încălcare a fost reclamată Curţii în majoritatea proceselor în care a fost implicată România. Primul este articolul 6 din textul iniţial al convenţiei, care stabileşte dreptul la un proces echitabil. Alineatul 1 defineşte acest drept, în liniile sale generale: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va decide fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii de natură penală îndreptată împotriva sa (…).”¹⁷ A doua prevedere importantă pentru procesele în care statul român a fost parte în materie de restituiri este Articolul 1 al primului protocol adiţional la Convenţie: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a se bucura în mod paşnic (peaceful enjoyment) de proprietatea sa. Nimeni nu poate fi deposedat de aceasta, decât în cauze de interes public, în conformitate cu condiţiile prevăzute prin lege şi cu principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră nacesare pentru a reglementa folosinţa proprietăţii în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

Jurisprudenţa Curţii nu impune statelor semnatare o interpretare prea rigidă a drepturilor garantate prin convenţie. Dimpotrivă, principiul teoretic fundamental după care se ghidează CEDO este cel al „marjei de apreciere”. Această marjă, destul de largă, este spaţiul lăsat la latitudinea fiecărui stat (e adevărat, sub supervizare europeană) în privinţa măsurilor administrative ori a acţiunilor judiciare în aria drepturilor protejate prin Convenţie. În practică, este foarte greu ca un petent să câştige la Strasbourg o cauză pe temeiul incompatibilităţii unei legi naţionale cu textul Convenţiei (aceasta, probabil, şi pentru că statele semnatare tind să evite adoptarea unor prevederi legale care să o contrazică flagrant). CEDO nu încearcă să se substituie organelor legislative naţionale sau Curţilor Constituţionale ori Curţilor Supreme; simplu spus, ceea ce verifică în mod tipic Curtea este măsura în care statele semnatare ale Convenţiei îşi respectă propriile legi.

Un alt mit de presă recurent este cel potrivit căruia ceea ce condamnă CEDO este nerestituirea de către statele est-europene a proprietăţilor naţionalizate de regimul comunist, pe temeiul încălcării dreptului de proprietate (art. 1 din primul protocol adiţional). În fapt, discuţia este mult mai complicată. La fel cum doctrina „marjei de apreciere” face ca CEDO să se abţină în mod tipic de la a se pronunţa asupra respectării Convenţiei de legile naţionale, principiul juridic general al neretroactivităţii o împiedică să se pronunţe cu privire la naţionalizările din perioada comunistă. Astfel, în decizia dată în 11 mai 1994 într-un caz devenit un important precedent pentru jurisprudenţa ulterioară a Curţii (Geblusek v. Hungary, cazul nr. 23318/1994) este formulat următorul argument: „Comisia (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, n.m. – E.M.S.) reaminteşte faptul că proprietatea petentei a fost expropriată în 1952, adică petenta a încetat a fi proprietar cu patruzeci de ani înainte ca Ungaria să ratifice Convenţia pe 5 noiembrie 1992. Rezultă că, în măsura în care plăngerea priveşte deposedarea de proprietate, Comisia nu este, ratione temporis, competentă să o examineze.”¹⁸ Dreptul la restituţie nu este recunoscut prin Convenţie şi, prin urmare, nu este protejat de Curte. Există doar două situaţii speciale în care violarea Art.1 al primului protocol poate fi invocată în faţa CEDO ca temei pentru o revendicare restitutivă. Astfel, „persoanele îndreptăţite la restituţie pot primi protecţie din partea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului atunci când există o ‘stare perpetuată’ de intruziune a statului în dreptul de proprietate privată în cazurile confiscărilor nelegale (deoarece fostul deţinător a rămas de jure proprietarul bunurilor expropriate) şi, în al doilea rând, în cazurile care implică ‘aşteptări legitime’ (…)”¹⁹ din partea foştilor proprietari.

Cazul Brumărescu, ale cărui linii principale au fost redate mai sus, este un caz „clasic” pentru prima categorie. Datorită faptului că naţionalizarea a fost una „fără titlu”, d-nul Brumărescu a rămas de jure proprietarul imobilului şi, ca atare, nerestituirea clădirii echivala cu violarea de către România a Convenţiei europene, după momentul ratificării ei interne. Prin comparaţie, decizia Curţii a fost diferită, spre exemplu, în Smoleanu v. România (cazul nr. 30324/1996, hotărâre pronunţată în 3 decembrie 2002), caz aparent foarte asemănător cu Brumărescu. Astfel, d-na Smoleanu a trecut prin toate etapele interne prin care trecuse domnul Brumărescu (câştig de cauză în prima instanţă, pierde în următoarele etc.) înainte de a ajunge la CEDO, dar diferenţa importantă este aceea că naţionalizarea din Smoleanu a fost una „cu titlu”. Prin urmare, Curtea a considerat că revendicarea nu se referă la un drept existent de proprietate (existing possession), deoarece d-na Smoleanu nu a reuşit să invalideze în vreun fel titlul statului asupra imobilului în tribunalele româneşti. Astfel, cum nu s-a constatat nici o violare a Art.1 (Prot. 1), cererea de restituţie a doamnei Smoleanu a fost respinsă (Curtea a constatat doar o violare a a Art. 6 din textul originar al Convenţiei, privind dreptul la un proces echitabil, pentru care a condamnat statul român la plata unei despăgubiri de 5000 USD).

Doctrina „aşteptării legitime” din partea fostului proprietar pare la o primă vedere ceva mai confuză. Unul dintre precedentele importante pentru aplicarea ei este un alt caz foarte mediatizat pe plan intern, Vasilescu v. România²⁰. Distincţia importantă pe care o operează Curtea în această privinţă²¹ este cea între „aşteptări legitime” şi „simpla speranţă la restituţie” (mere hope of restitution). Aşteptarea legitimă trebuie dovedită prin apelul la o prevedere legală sau la o decizie judiciară. Astfel, in Vasilescu, faptul că ancheta s-a soluţionat cu neînceperea urmăririi penale (adică prin constatarea că deţinerea bunurilor confiscate nu era ilegală) a creat premisele unei „aşteptări legitime” de restituţie, care a fost întărită prin hotărârile succesive ale tribunalelor interne. Recursul în anulare înaintat de procurorul general, pe lângă încălcarea dreptului la un proces echitabil, a venit în contradicţie cu dreptul stabilit judiciar al părţii reclamante.

Dacă spectrul cazurilor în care CEDO va da câştig de cauză reclamantului în materie de restituţie, pentru violarea Art.1 (Prot.1) este limitat la cele două categorii discutate anterior, nu la fel stau lucrurile cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Practica recursului în anulare, unul dintre hobby-urile procurorilor generali din anii ’90 a fost denunţată în mod explicit şi repetat de Curte ca o încălcare a acestui drept, protejat prin Art.6 din textul iniţial al Convenţiei. De asemenea, prima hotărâre a Curţii Supreme de răsturnare a propriei jurisprudenţe (vezi secţiunea anterioară) a fost văzută ca o limitare inacceptabilă a liberului acces în justiţie (parte a dreptului la un proces echitabil). În mod sistematic, statul român este găsit vinovat de încălcarea Art. 6, în special din aceste două motive (care însă nu sunt singurele). Nu întotdeauna însă condamnarea atrage şi obligaţia de a plăti despăgubiri. În multe situaţii, practica CEDO este de a considera că „stabilirea unei încălcări [a Art. 6] (…) constituie în sine o compensaţie suficientă (…).”

Prima concluzie importantă a acestei secţiuni este aceea că, cel puţin după cunoştinţa mea, nici una dintre deciziile CEDO pronunţate în defavoarea statului român până la data redactării acestei lucrări nu îi impută nerespectarea dreptului de proprietate ca atare, ci doar nerespectarea propriilor legi (inclusiv a celor privind regimul proprietăţii). O a doua morală este aceea că valul de dosare ajunse pe rolul CEDO a fost generat în bună măsură de practica recursului în anulare şi de Hotărârea Curţii Supreme din 1995, prin care aceasta îşi schimbă jurisprudenţa. Dacă procurorul general nu ar fi înaintat recursul în anulare, probabil că domnul Brumărescu s-ar fi mulţumit cu imobilul, fără a mai solicita şi compensaţii financiare (plătibile din bugetul de stat, adică inclusiv de domnul Mirescu, cel care a rămas şi fără apartamentul cumpărat de unchii săi în 1974!).

În paralel, însă, cu aceste alambicate tribulaţii jurisprudenţiale, au loc alte evoluţii importante.

2.2. Cele două legi ale restituţiei
Nu voi insista foarte mult aici asupra celor două legi privind restituţia proprietăţilor imobiliare, în parte din raţiuni de spaţiu, iar în parte deoarece prevederile lor sunt îndeobşte cunoscute. În schimb, voi încerca să sintetizez prescripţiile lor principale şi să conturez cadrul în care au fost ele adoptate.
Două tipuri de presiuni au dus, în septembrie 1995, la votarea în Parlamentul României a primei legi privind restituirea imobilelor naţionalizate, Legea Nr. 112/1995²². În primul rând, presiunile internaţionale venite atât dinspre SUA, cât şi dinspre UE. Cel puţin la fel de importante au fost, însă, presiunile interne generate, în primul rând, de avalanşa jurisprudenţei, pe care nici Curtea Supremă de Justiţie şi nici Ministerul Justiţiei nu au fost reuşit, în ciuda eforturilor, să o stăvilească²³. Textul legii este, din păcate, rodul unui compromis nefericit, care a avut ca efect perpetuarea ambiguităţii, încurcând lucrurile mai curând decât descurcându-le. Astfel, legea prevedea restituţia în natură doar pentru acele clădiri naţionalizate cu respectarea decretului 92/1950 („cu titlu”), şi doar în acele cazuri în care foştilor proprietari le fusese permis de către autorităţi să continue a locui, în postura de chiriaşi ai statului, în respectivele clădiri. Chiriaşilor care ocupau celelalte imobile naţionalizate le-a fost permis să le cumpere, la valoarea contabilă (ceea ce, în condiţiile hiper-inflaţiei anilor 90, nu însemna prea mult). Foştii proprietari urmau să primească despăgubiri pecuniare din partea statului, în virtutea unei viitoare legi speciale care ar fi urmat să stabilească procedura (şi care nu a mai fost votată vreodată). Legea 112 a confirmat decizia Curţii Supreme din 1995 de suspendare a competenţei puterii judecătoreşti în judecarea cererilor de restituire a clădirilor naţionalizate cu nerespectarea decretului 92 („fără titlu”)²⁴, reglementarea situaţiei fiind lăsată în seama unei legi viitoare (care, de asemenea, nu a mai fost adoptată).

A doua lege a restituţiei imobiliare, Legea Nr. 10/2001²⁵, a avut menirea de a acoperi golurile din legislaţia anterioară, mai ales în condiţiile în care evoluţia predictibilă a deciziilor CEDO ar fi rezultat într-o situaţie extrem de costisitoare pentru România. Strategia adoptată a fost aceea de a încerca o reglementare globală a situaţiei, cu referire atât la imobilele preluate cu titlu, cât şi la cele preluate fără titlu, pe care le tratează ca fiind similare. Principiul general al legii este cel al restituţiei integrale în natură, deşi este admis şi un număr semnificativ de excepţii. Probabil cea mai disputată dintre acestea este cea referitoare la chiriaşii care au cumpărat imobilele în care locuiau, în baza legii anterioare. Aceştia păstrează statutul de proprietar dacă au cumpărat imobilul „cu bună credinţă” (adică fără a fi conştienţi de existenţa unui fost proprietar identificabil sau a unui proces între acesta din urmă şi statul român cu referire la respectiva clădire). Această formulare este menită a asigura o doză de protecţie a chiriaşilor, deoarece în doctrina juridică românească buna credinţă se prezumă (povara argumentaţiei în instanţă „cade” pe partea care o contestă). În condiţiile în care procedura de restituire consacrată prin lege este administrativă (o realizează primăriile) şi nu judiciară, s-a reuşit într-o oarecare măsură limitarea numărului de acţiuni în revendicare. Rămân însă pe rolul instanţelor o serie de procese între foştii şi actualii proprietari, care au ca obiect „buna credinţă” a cumpărătorilor.²⁶

În acest punct, ar putea fi util un mic comentariu. Problema procedurilor de rezolvare a conflictelor dintre un proprietar şi un cumpărător de bună credinţă este una dintre cele mai vechi cu care s-au confruntat sistemele juridice, iar căile adoptate pentru rezolvarea acestui tip de tensiuni nu sunt deloc unitare²⁷. Saul Levmore argumentează că varietatea tratamentelor este rezultatul dificultăţii intrinseci a problemei, dificultate generată de două surse principale. Pe de-o parte, răspunsul la întrebarea dacă un sistem juridic ar trebui să promoveze mai degrabă interesele proprietarului sau ale cumpărătorului (ambele persoane fiind, deşi poate în sensuri diferite, „victime inocente” ale unui proces de transfer al unor drepturi de proprietate) poate stârni dezacorduri între persoane rezonabile, informate şi nepărtinitoare (opţiunea nu este una tehnic-juridică, ci până la urmă este una de natură filosofică). Astfel, „unele persoane rezonabile s-ar putea pronunţa în favoarea proprietarului nevinovat, altele ar putea favoriza cumpărătorul, pe când altele ar putea ajunge la o poziţie intermediară, ţinând cont de durata trecută [de la momentul deposedării iniţiale, n.m, E.M.S.], de contextul cumpărării, sau de ambele”.²⁸ În al doilea rând, „dovezile empirice se pot dovedi greu de adunat, astfel încât ne putem aştepta ca regulile să varieze în funcţiile de judecăţile unor oameni diferiţi, în perioade istorice diferite”.²⁹ Discuţia lui Levmore este utilă tocmai prin aceea că, extinzând-o la problema restituţiei imobilelor vândute de stat unor terţi, ilustrează convingător ideea că nu există o regulă „de-a gata” în dreptul privat, care să poată fi preluată pur şi simplu de legea restituţiei imobiliare. Importante pentru evaluarea soluţiei date de legea 10 nu sunt atât argumentele stricto sensu juridice, cât mai curând considerentele de ordin politic sau moral care pot fi invocate împotriva (sau în favoarea) acesteia.

Revenind la textul legii, să notăm că, printre alte excepţii prevăzute de la principiul restituirii în natură, se numără cazurile în care imobilele nu mai există sau au devenit sedii ale unor instituţii publice, misiuni diplomatice, partide politice etc. Pentru toate aceste excepţii, legea prevede că foştilor proprietari li se vor acorda compensaţii financiare, în bani sau acţiuni din portofoliul statului, în conformitate cu o procedură prevăzută într-o lege specială, care urma să fie adoptată până pe data de 14 august 2002.³⁰

Mă voi opri aici, deocamdată, cu reconstituirea istoriei juridice a procedurilor restitutive aplicate în România, în domeniul imobiliar, după 1989. Voi încerca în continuare să completez „cazul” restituţiei imobiliare romăneşti prin precizarea câtorva efecte observabile (sau predictibile) ale acestei istorii.

3. Efecte ale restituţiei

Unele dintre consecinţe (mai ales cele provenite din instabilitatea sistemului legislativ) sunt destul de intuitive. Înainte de a le menţiona, însă, cred că merită să observăm că, din acest punct de vedere, cazul României este unul special, prin aceea că majoritatea fostelor ţări comuniste din zonă au abordat problema într-o manieră mult mai decisă şi au făcut-o mult mai devreme. Astfel, în Albania, Bulgaria, Ungaria, Republica Cehă şi în fosta Germanie de Est, legile de restituire a imobilelor naţionalizate au fost adoptate înainte de sfârşitul anului 1993, în Croaţia în 1996, iar în Macedonia în 1998³¹. Polonia este singura ţară est-europeană care nu are o lege a restituţiei; pe de altă parte, este destul de plauzibil un argument care ar susţine că este preferabilă o astfel de situaţie uneia de instabilitate cronică. Un alt element care singularizează România este dat de aplicarea decretelor de naţionalizare, care a generat distincţia între exproprierile „cu titlu” şi cele „fără titlu”, cu implicaţiile juridice discutate mai sus.³²

Unul dintre primele domenii care a avut probabil de suferit de pe urma instabilităţii legislative a fost piaţa imobiliară internă, mai ales în Bucureşti şi în celelalte oraşe mari. Incertitudinea cu privire la prevederile legislative de mâine şi specificarea ambiguă a drepturilor de proprietate, în orice zonă de activitate economică, duce la creşterea costurilor de risc, care la rândul ei provoacă sub-optimalitatea ratei investiţiilor. Pe piaţa imobiliară, o rată mică de investire duce la un volum mic de construcţii şi, în paralel, la creşterea chiriilor şi a preţurilor de piaţă ale imobilelor (deoarece casele naţionalizate sunt excluse de la tranzacţionare, până la specificarea dreptului de proprietate, oferta este în mod natural mai mică decât în situaţia în care şi această categorie de imobile ar fi tranzacţionabile). Toate aceste efecte au fost relativ uşor observabile pe piaţa imobiliară a Bucureştiului anilor 90, preţurile imobiliare înregistrând un punct de maxim în 1997³³, iar volumul construcţiilor realizate în deceniul trecut fiind infim³⁴. Este dificil, sau chiar imposibil să stabilim ponderea exactă a instabilităţii legislative şi a ambiguităţii privind specificarea drepturilor de proprietate în determinarea acestor evoluţii nedorite ale pieţei imobiliare. Dar, în măsura în care acceptăm cel puţin locurile comune ale teoriilor economice post-marginaliste, vom accepta că influenţa negativă există, chiar dacă nu este, poate, măsurabilă cu exactitate.

Un efect mult mai bine documentat prin cercetări empirice (cel puţin pentru anumite oraşe est-europene) priveşte impactul aplicării politicilor restitutive asupra dezoltării urbanistice şi, în general, asupra datelor geografiei urbane. Autori precum Martin Blacksell, Karl Born sau Bertina Reiman pentru cazul Germaniei sau Richard Sendi şi Lynn Fisher pentru Cehia³⁵ au oferit evidenţe empirice convingătoare pentru teza că rata de reparaţie a clădirilor, după specificarea drepturilor de proprietate prin restituţie, a crescut într-un ritm extrem de accelerat. Vechile clădiri dărăpănate şi-au redobândit rapid marca arhitecturală. Din nou, dintr-o perspectivă economică, rezultatul nu este o surpriză. Un proprietar este motivat să maximizeze şi valoarea de capital a bunului, nu doar uzufructul său. O scurtă plimbare prin centrul istoric al Bucureştiului ne poate sugera că şi clădirile acestei zone au mare nevoie de un proprietar.

S-ar putea argumenta, de asemenea, că instabilitatea şi incertitudinea legislativă a contribuit serios la adâncirea diviziunilor sociale şi la diminuarea încrederii. De multe ori, dezbaterea dintre proprietari şi chiriaşi a fost extrem de aprinsă, mergând până la „argumentul” violenţei fizice. Procentul fundamentaliştilor partinici în masa electoratului a fost, în anii 90, neobişnuit de mare chiar şi pentru o ţară post-comunistă, iar una dintre principalele linii ale „frontului” politic a reprezentat-o problema restituţiei imobilelor naţionalizate.

Consecinţele enumerate mai sus sunt mai curând triviale. Am ajuns la concluzia că, în orizontul unor considerente economice şi de estetică urbană, e preferabil ca imobilele să aibă un proprietar clar decât să fie perpetuu „suspendate” în litigii şi că, din perspectiva ideii de capital social, e preferabilă stabilitatea legislativă incertitudinii. Aceste efecte nu ne spun însă mai nimic despre rezultatele aplicării cutărei sau cutărei politici de de-socializare a clădirilor naţionalizate. Aceleaşi rezultate de ordin economic şi urbanistic le-ar fi avut, probabil, şi specificarea drepturilor de proprietate prin vinderea imobilelor la licitaţie, vinderea lor către chiriaşi sau, pur şi simplu, donarea lor acestora din urmă. Caeteris paribus, însă, considerentele morale sunt importante (desigur, pentru lucrarea de faţă sunt cele mai importante, dar opţiunea în favoarea unei anumite politici nu este întotdeauna ghidată doar de argumente morale). Provocarea principală este aceea a identificării unor reguli moralmente justificabile de specificare a drepturilor de proprietate pentru imobilele naţionalizate.

4. În ce constă evaluarea morală?

Răspunsul la întrebarea „sunt moralmente justificabile procedurile restitutive? Dacă da, în ce condiţii?” nu este, din păcate, unul simplu, de tipul da/nu. Dacă spunem doar că problema este una complicată, însă, nu avansăm prea mult; trebuie, în plus, să arătăm prin ce anume e complicată. O dificultate „imediată” este aceea a selectării instrumentelor conceptuale adecvate pentru evaluarea morală a restituţiei. Dar, în plus, ceea ce complică cu adevărat lucrurile este faptul că problema este una „compusă”: răspunsul la întrebarea generală de mai sus depinde în mod decisiv de modul în care alegem să răspundem la câteva întrebări preliminare, a căror formulare este mult mai precisă. Am selectat, cu titlu de propunere, cinci astfel de probleme preliminare. Nu am pretenţia că aceste întrebări sunt „toate”, sau măcar „toate cele importante”. Cred însă că sunt relevante, rezonabile şi, într-un anumit sens, „suficiente” din perspectiva obiectivului cercetării. Iată-le:

A. Dacă actul naţionalizării iniţiale a fost unul nedrept
În măsura în care argumentele de tip moral în favoarea unei proceduri restitutive fac apel, într-un fel sau altul, la ideea „îndreptării nedreptăţilor”, primul obiectiv al evaluării morale a acestor proceduri este, în mod firesc, să stabilească dacă există o nedreptate care să fie îndreptată. Evident, cineva care ar adera la o teorie juridică pozitivistă, considerând legile ca acte nechestionabile izvorâte din voinţa puterii suverane, ar răspunde că o astfel de întrebare este dintru început lipsită de sens. Exceptând însă cazul adeziunii la un astfel de pozitivism mai curând rudimentar, gama răspunsurilor posibile rămâne destul de largă, ele putând să varieze într-un spectru care, la o extremă, ar putea fi mărginit de diversele teorii de sorginte marxistă care proclamă superioritatea morală absolută a proprietăţii sociale în raport cu cea privată, iar la cealaltă de variantele libertariene radicale, promotoare ale ideii că orice tip de naţionalizare este o formă de agresiune fiind, prin urmare, inadmisibilă din punct de vedere moral. Să observăm că răspunsul la această primă problemă limitează în mod semnificativ spectrul răspunsurilor viitoare disponibile (de exemplu, dacă răspundem că doar naţionalizările din categoria X sunt nedrepte, nu vom putea susţine în mod consistent moralitatea unor proceduri restitutive care se aplică la efectele naţionalizării de tip Y).

B. Dacă diversele proceduri restitutive echivalează, la rândul lor, cu înfăptuirea unor nedreptăţi
O procedură restitutivă este întotdeauna moralmente incorectă atunci când sunt satisfăcute concomitent următoarele două condiţii:
- există un argument moral constrângător că, prin aplicarea ei, s-ar comite o nedreptate faţă de o categorie specificată de agenţi
- există un argument moral constrângător că, în orice situaţie (sau cel puţin în situaţia specificată), încercarea de a „îndrepta” o nedreptate prin comiterea altei nedreptăţi este moralmente inadmisibilă

Reversul nu este însă valabil. Am putea imagina proceduri restitutive cu privire la care una dintre cele două condiţii să nu fie satisfăcută, şi care să fie totuşi moralmente incorecte.

Discutarea acestei cerinţe secunde are o dublă importanţă. Pe de-o parte, majoritatea argumentelor morale formulate în spaţiul public împotriva diferitelor versiuni de politici restitutive se bazează pe ideea că ele echivalează cu comiterea unei noi nedreptăţi (faţă de chiriaşi, de proprietari, de generaţiile trecute sau de societate ca întreg, în cazul restituţiilor prin compensare), sub lozinca rectificării uneia mai vechi. Dacă imputarea este întemeiată, ea devine un motiv extrem de serios pentru admiterea incorectitudinii morale a respectivei politici. Pe de altă parte, efortul argumentativ cere aici explicitarea unor asumpţii de natură teoretică ale evaluării (de exemplu, un argument produs în favoarea tezei că o anumită procedură restitutivă este nedreaptă deoarece numărul celor afectaţi în mod negativ de ea este mai mare decât numărul celor afectaţi în mod pozitiv echivalează cu asumarea de facto a unei versiuni a utilitarismului acţional ca teorie morală de fundal). Problema teoretică nu este în nici un caz una trivială. Prea puţine sunt teoriile morale care propun un test „algoritmic” de evaluare a moralităţii unei situaţii sau a unei acţiuni (dacă, în genere, există astfel de teorii). „Aplicarea” unei teorii morale constituie, în sine, un subiect dificil şi separat, pe care nu îl voi trata aici, pentru a evita ramificarea excesivă a discuţiei. Această opţiune nu este echivalentă, însă, cu o strategie a „ascunderii capului în nisip”. Acolo unde există dificultăţi, le voi consemna ca atare, precizând de ce sunt importante. „Rezolvarea” lor, însă, trebuie să facă obiectul unui demers separat.

C. Care este obiectul restituţiei
De exemplu, susţinerea unei poziţii favorabile restituirii în natură este dependentă de formularea unui răspuns satisfăcător la problema „tehnică” pusă de situaţia de fapt a multor imobile naţionalizate: care este limita maximă a transformărilor pe care le-a putut suferi un imobil pentru a putea susţine în mod rezonabil că este „acelaşi” cu cel naţionalizat? Varietatea situaţiilor empirice este, în această privinţă, uriaşă. Unele imobile nu mai există deloc, altele sunt transformate până la punctul în care ar fi greu recognoscibile pentru un eventual „călător în timp” din anii ’50, iar altele au suferit modificări minore. Dacă unui imobil i s-a adăugat (sau i s-a demolat) un etaj, mai este el „acelaşi”? Este relevant din punct de vedere moral dacă transformarea a fost finanţată din surse publice sau din surse private? Dacă este admisă justificabilitatea restituţiei, ce anume trebuie restituit? Problema nu afectează doar restituţiile în natură. În mod analog, susţinerea unei proceduri de restituire compensatorie presupune existenţa unui răspuns satisfăcător la întrebarea: care este procedura moralmente corectă de calcul al cuantumului compensaţiei? Cerinţa de specificare a obiectului restituţiei este valabilă pentru toate propunerile de proceduri restitutive.

D. Care este orizontul temporal al dreptăţii
Am sugerat mai sus că orice procedură restitutivă sau rectificativă este atacabilă printr-un argument al pantei alunecoase. Până unde poate merge rectificarea înapoi în timp? Este clar, de exemplu, că nimeni nu ar putea susţine, în mod rezonabil, rectificarea unor nedreptăţi din timpurile biblice. A propune ca domeniu al restituţiei nedreptăţile relativ recente, deşi „sună bine”, nu ajută prea mult mersului discuţiei. Este secolul XIX „recent”? Dar perioada interbelică? Are rectificarea nedreptăţilor comise de regimul Antonescu aceeaşi „greutate” morală cu rectificarea nedreptăţilor comuniste? Din nou, dificultatea este departe de a fi una trivială. Evaluarea morală a unei proceduri restitutive trebuie să stabilească dacă poate fi propus vreun criteriu rezonabil pe baza căruia să poată opera o distincţie între stările de lucruri nedrepte a căror rectificare este incorectă din punct de vedere moral (fiind prea îndepărtate în timp) şi cele a căror rectificare este cerută de considerente morale.

E. Plasarea în contextul disputelor asupra problemei dreptăţii intergeneraţionale
Forţa argumentativă (sau retorică) a multora dintre poziţiile pro sau contra unor proceduri restitutive provine din apelul la intuiţii sau teorii morale legate de dreptatea intergeneraţională (fie că este vorba de asumarea unor drepturi ale generaţiilor trecute sau viitoare ori a unor datorii ale noastre faţă de aceste generaţii). În ce măsură responsabilitatea pentru o nedreptate se „transmite”, colectiv sau individual, de la o generaţie la alta? În ce măsură indivizii prezenţi se plasează sub o obligaţie morală de a-şi asuma costurile rectificării unor rele trecute? Analog, în ce măsură îndreptăţirea de a fi compensat se transmite sucesoral de la victime la urmaşii acestora? Este de multe ori plauzibil argumentul potrivit căruia, la fel cum obiectul restituţiei nu mai este de multe ori acelaşi, nici actorii afectaţi de aceasta nu mai sunt cei care au suferit prejudicii sau au obţinut beneficii de pe urma naţionalizării. Prin urmare, stabilirea poziţionării respectivei proceduri în contextul mai larg al teoriilor dreptăţii intergeneraţionale poate fi considerată ca fiind un obiectiv al evaluării morale a acesteia.

Întrebarea „este moralmente justificabilă politica restitutivă X?” poate fi reformulată cu destulă acurateţe astfel: „cât de bine rezistă X celor cinci teste”? Această propunere nu asumă că cele cinci cerinţe sunt singurele posibile, sau că ar funcţiona ca un fel de condiţii necesare (cu excepţia, poate, a celei de-a doua, formulată de altfel ca o condiţie necesară) şi împreună suficiente pentru acceptarea corectitudinii morale a unei proceduri restitutive. Există, probabil, grade de rezonabilitate a politicilor restitutive. Ipoteza mea este că, în urma aplicării acestui model evaluativ, unele reguli vor „performa” mai bine la întrebarea privind obiectul restituirii, spre exemplu, şi mai puţin convingător la cerinţa de a specifica un criteriu independent de stabilire a orizontului temporal al dreptăţii. Modelul poate însă funcţiona ‘eliminatoriu”. Astfel, o propunere de procedură restitutivă care nu reuşeşte să formuleze un răspuns articulat la nici una dintre cele cinci cerinţe ar putea, cred, fi lăsată de-o parte fără prea mari regrete.

Secţiunea de faţă a fost gândită ca un soi de „proiect teoretic” şi ar putea fi privită, cu destulă acurateţe, ca un „efort popperian” de „testare” a unor reguli („ipoteze”) morale³⁶. Rolul presupoziţiilor în argumentul moral poate fi cu greu supraestimat, iar adesea partea cea mai grea este aceea a identificării şi analizei lor. Ca de multe ori în filosofie, clarificarea întrebărilor este mai interesantă şi mai fructuoasă decât alegerea unei tabere în privinţa răspunsurilor.

Rămâne de arătat că modelul poate fi aplicat (şi sper că cel mai bun argument va fi chiar aplicarea lui, într-o dezvoltare ulterioară a proiectului schiţat aici).

BIBLIOGRAFIE:
Ackerman, Bruce (1997), „Temporal Horizons of Justice”, The Journal of Philosophy, vol. 94, no. 6
Ackerman, Bruce (1977), Private Property and the Constitution, New Haven: Yale University Press
America, Richard (1990) (ed), The Wealth of Races: The Present Value from Past Injustices, New York: Greenwood Press
Baias, Flavius, Dumitrache, Bogdan şi Nicolae, Marian (2001), Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, Vol. I: Legea Nr. 10/2001 comentată şi adnotată, Bucureşti: Rosetti
Baias, Flavius, Dumitrache, Bogdan şi Nicolae, Marian (2001), Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, Vol. II: Legislaţie şi jurisprudenţă, Bucureşti: Rosetti
Blacksell, M.; Born, K.M.; Bohlander, M. (1996), „Settlement of Property Claims in Former East-Germany”, Geographical Review, vol.86, no. 2
Blacksell, M.; Born, K.M (2002), „Private Property Restitution: The Geographical Consequences of Official Government Policies in Central and Eastern Europe”, The Geographical Journal, vol. 168, no. 2
Born, K.M. (1997), „The Return of Confiscated Land and Property in the New Lander: The Process and its Geographical Implications”, Applied Geography, vol. 17, no. 4
Cowen, Tyler (1997), „Discounting and Restitution”, Philosophy and Public Affairs, vol. 26, no. 2
Elster, Jon (2004), Closing the Books. Transitional Justice in Historical Perspective, Cambridge: Cambridge University Press
Epstein, Richard (1984), Takings: Private Property and the Power of Eminent Domain, Cambridge, Mass: Harvard University Press
Esquith, Stephen (1999), „Toward a Democratic Rule of Law: East and West”, Political Theory, vol. 27, no. 3
Feldman, Merje (1996), „Justice in Space? The Restitution of Property Rights in Tallin, Estonia”, Ecumene 6 (2)
Fisher, Lynn; Jaffe, Austin (2000), „Restitution in Transition Countries”, Journal of Housing and the Built Environment, 15
Focşeneanu, Eleodor (1992), Istoria Constituţională a României: 1859-1991, Bucureşti: Humanitas
Karadjova, Mariana (2004), „Property Restitution in Eastern Europe: Domestic and International Human Rights Law Responses”, Review of Central and East European Law, vol. 29, no. 3
Kozminski, Andrzej (1997), „Restitution of Private Property: Re-Privatization in Central and Eastern Europe”, Communist and Post-Communist Studies, vol. 30, no. 1
Kupka, Martin (1992), „Transformation of Ownership in Czechoslovakia”, Soviet Studies, vol. 44, no.2
Levmore, Saul (1987), „Variety and Uniformity in the Treatment of the Good-Faith Purchaser”, The Journal of Legal Studies, vol. 16, no. 1
Miroiu, Adrian (1998), Filosofie fără haine de gală, Bucureşti: All Educaţional
Pena, Lelioara (1998), „Sinteză a legislaţiei privind restituirea sau compensarea bunurilor naţionalizate, expropriate ori confiscate abuziv în fostele ţări comuniste europene”, Buletin de informare legislativă, Consiliul Legislativ, nr. 1
Rapaczynski, Andrzej (1996), „The Roles of the State and the Market in Establishing Property Rights”, The Journal of Economic Perspectives, vol. 10, no. 2
Pilcher Milanovich, Natasha (1995), „The Role of Housing Policy in the Transformation Process of Central-East European Cities”, Urban Studies, 31
Reiman, Bertina (1997), „The Transition from People’s Property to Private Property: Consquences of the Restitution Principle for Urban Development and Urban Renewal in East Berlin’s Inner City Residential Areas”, Applied Geography, vol. 17, no. 4
Sendi, Richard (1999), „Housing Construction in the Transition Period”, Housing Studies, vol. 14, no. 6
Sher, George (1981), „Ancient Wrongs and Modern Rights”, Philosophy and Public Affairs, vol. 10, no. 1
Sipkov, Ivan (1958), „Postwar Nationalization and Alien Property in Bulgaria”, The American Review of International Law, vol. 52, no. 3
Simoneti, Marko (1993), „A Comparative Review of Privatization Strategies in Four Former Socialist Countries”, Europe-Asia Studies, vol. 45, no. 1
Solcan, Mihail-Radu (1998), Arta răului cel mai mic: o introducere în filosofia politică, Bucureşti:
Torpey, John (ed.) (2003), Politics and the Past. On Repairing Historical Injustices, Rowman & Littlefeld, New York
Verdery, Katherine (1994), „The Elasticity of Land: Problems of Property Restitution in Transylvania”, Slavic Review, vol. 53, no. 4
*** (2002), Recensământul populaţiei şi al locuinţelor, Vol.III: Clădiri, locuinţe, gospodării, Bucureşti: Editura „Revista română de statistică”

 sus