Neoconservatorism

Neoconservatorismul american şi echilibrele de putere din Orientul Mijlociu în primul deceniu al secolului al XXI-lea

 

EUGEN LUNGU

Abstract:
The previous part of the essay investigated the notion of justice between generations (inter- or intra-generational) within the framework of libertarian and liberal theories of justice. Secondly, it established the reflection upon the issue of justice between generations on the three principles (social contract, egalitarian and utilitarian principles) of liberal theory. The third and last part of the essay focuses on the issue of just-saving of resources and sheds light on the principle of utilitarianism concerning the intergenerational justice. It argues that the principle of utilitarianism faces severe difficulties when employed to understand the content of justice between generations.

Keywords: intergenerational justice, human rights, libertarianism, liberalism, sustainable development, utilitarianism

Globalizarea ameninţării teroristeesteunadintre temele care a declanşat numeroase dezbateri interne în cadrul societăţilor occidentale, în mod deosebit după atacurile teroriste asupra SUA din 11 septembrie 2001. Miza acestor dezbateri a reprezentat-o formularea unor argumente convingătoare pentru decidenţii politici în vederea elaborării strategiilor de politică externă şi a celor din domeniul securităţii care să răspundă cel mai bine intereselor statelor occidentale, în mod individual, în calitatea lor de membri ai unor organizaţii de securitate colectivă, dar şi aliaţilor lumii occidentale. Aceste dezbateri s-au desfăşurat într-un context în care a apărut ca necesară configurarea unor noi aranjamente de securitate la nivel regional, dar şi global, cu participarea activă a singurei superputeri - SUA. Recunoscând pericolul „turbulenţelor” existente în diverse regiuni ale planetei care tind să lărgească aria zonelor cu un grad scăzut de securitate, credem că Francis Fukuyama nu greşeşte afirmând că ”Puterea americană rămâne esenţială pentru ordinea mondială”¹. De asemenea, ne raliem acelor specialişti din domeniul securităţii care sunt de părere că ultimul deceniu, din punct de vedere al „evenimentelor” circumscrise securităţii globale (războaie, acţiuni teroriste la scară globală, operaţii în sprijinul păcii, etc), dar şi al dezbaterilor din sfera politicii internaţionale aferente acestor aspecte, au configurat o etapă de o complexitate majoră, mult diferită de deceniile anterioare. Dacă ne referim la deceniul 2000 - 2010 din perspectiva securităţii globale, perioadă care aşa cum spuneam mai înainte a fost jalonată de evenimente care au avut un impact puternic asupra întregii planete (atentatele teroriste din SUA, Spania, Franţa, Anglia şi Rusia, războaiele din Afganistan şi din Irak, etc), considerăm că este important să reflectăm şi la aspectele de politică internaţională relevante pentru aceste evenimente, la ideologiile politice care au fundamentat deciziile liderilor statelor implicate, dar şi la strategiile de securitate care au particularizat, în bună măsură, această perioadă. În acest sens analiza rolului jucat de SUA pe arena internaţională, unica superputere globală după dispariţia URSS în 1991, a politicilor care a fundamentat acţiunile majore ale americanilor pentru a compensa deficitul de securitate existent în unele regiuni ale lumii, au fost şi vor rămăne un subiect actual, complex, dar în acelaşi timp deosebit de interesant al domeniului relaţiilor internaţionale. Numeroşi autori occidentali au analizat în mod critic „comportamentul extern” al SUA în ultimii zece ani, afirmând cu precizie că neoconservatorismul american a avut o influenţă crucială asupra domeniilor politicii externe şi de securitate ale celui mai puternic stat din lume în perioada ambelor mandate ale preşedintelui americam George W. Bush, gândirea neoconsevatoare fundamentând decizii importante cu privire la securitatea regională dar şi la nivel global. „Administraţia Bush-afirma în 2006 Francis Fukuyama-a aşezat schimbarea de regim în fruntea şi în centrul politicii externe şi a acţionat în exterior cu forţa armelor, răsturnând regimurile din Afganistan şi Irak”² Regiunea Orientului Mijlociu, analizată din perspectiva conceptelor doctrinare ale neoconservatorilor americani privind securitatea globală, subiect pe care dorim să-l dezvoltăm în continuare, reprezintă, cu siguranţă, un „reper” semnificativ pentru domeniul relaţiilor internaţionale din care se pot trage concluzii importante privind dinamica securităţii regionale, dar în mod deosebit referitor la echilibrele de putere rezultate în urma desfăşurării războiului din Irak. Aşa cum vom vedea în rândurile următoare, deşi actuala administraţie de la Casa Albă nu a mai urmat linia neoconservatoare, specifică administraţiei Bush, totuşi strategia de securitate a SUA, fundamentată pe concepte politice neoconservatoare, şi promovată în Orientul Mijlociu, în mod deosebit, după anul 2003 continuă să producă efecte, cu un impact semnificativ asupra stabilităţii şi păcii regionale dar şi a securităţii globale.

Orientul Mijlociu, în mod tradiţional, a fost şi rămâne o zonă de maximum interes pentru administraţiile care s-au succedat la Casa Albă. Statutul special al Israelului, beneficiar al unor „politici” preferenţiale din partea tuturor preşedinţilor americani de după 1948, şi în egală măsură importanţa strategică a zonei din punct de vedere al bogăţiei resurselor de petrol au făcut ca regiunea Orientului Mijlociu să reprezinte o constantă a politicii externe a S.U.A. Deceniul 2000-2010, din punct de vedere al securităţii globale poartă pecetea evenimentelor majore, cu impact planetar, produse în partea finală a mandatului preşedintelui Bill Clinton dar, în mod deosebit, a celor care au avut loc în perioada în care George W. Bush a deţinut preşedenţia SUA, despre care ne propunem să ne referim mai mult în rândurile următoare. Pentru o mai bună clarificare a situaţiei foarte complexe creată în Orientul Mijlociu după anul 2003, când a fost declanşat războiul din Irak, nu poate fi lipsită de interes o „incursiune” sumară către aspectele teoretice ale „Doctrinei Bush”, care a ghidat acţiunile SUA de politică externă şi din domeniul securităţii globale o perioadă importantă a deceniului care se va încheia în curănd. Astfel, din punct de vedere al „construcţiilor teoretice” eleborate în ultimul deceniu, circumscrise domeniului relaţiilor internaţional şi studiilor de securitate, un capitol aparte grupează acele aspecte rezultate din concepţia ideologică neoconservatoare americană care, aşa cum arătam la început, au avut o contribuţie majoră în fundamentarea strategiilor de politică externă ale S.U.A., cu efecte semnificative la nivel global. Aşa cum apreciază Oliver Roy, referindu-se la atacurile teroriste asupra SUA din 2001 „Echipa neoconservatorilor a fost singura care a propus un program constructiv după 11 septembrie şi compatibil cu vederile preşedintelui”³. În perioada care a urmat atacurilor teroriste din SUA din septembreie 2001, anterior declanşării războaielor din Afganistan şi din Irak se poate vorbi de elaborarea primelor concepte teoretice de către gruparea neoconservatoare americană care, ulterior, alături de principiile neoconservatoare consacrate privind rolulşi misiunile strategice ale SUA, ca unică putere în sistemul global, vor configura doctrina care va rămâne în conştiinţa publică sub numele de „Doctrina Bush”. Aşadar, „elementele” primare ale Doctrinei Bush au început să se cristalizeze în primele luni după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, elaborându-se un concept inedit, cu un ecou pozitiv în rândul unui număr impresionant de state – „războiul împotriva terorismului”, concept care va reprezenta un adevărat suport ideologic pentru războaele din Afganistan şi din Irak. Iniţial Doctrina Bush a vizat acţiuni de pedepsire a statelor care au sponsorizat acţiunile teroriste împotriva SUA, iar ulterior doctrina avea să se modifice incluzând războiul preemptiv şi preventiv desfăşurat în mod unilateral împotriva teroriştilor şi a regimurilor care puneu la cale atacuri împotriva SUA, chiar daca aceste atacuri nu erau iminente. Doctrina este în mod clar expresia concepţiei neoconservatoare despre statutul SUA ca unică putere globală, concepţie care nu a făcut altceva decât „să împingă până la capăt logica dreptului de ingerinţă inventat cu douăzeci de ani în urmă pentru a denunţa indiferenţa marilor puteri faţă de soarta popoarelor”⁴. În spiritul ideilor neoconservatoare, doctrina a promovat angajamentul SUA de a impune/răspândi principiile democraţiei liberale în diferite locuri ale planetei, în mod deosebit în acele state „exportatoare” de terorism, ca unică soluţie pentru eradicarea terorismului internaţional. De asemenea, erau vizate şi statele capabile să dezvolte arme de distrugere în masă împotriva cărora, conform doctrinei Bush urmau să fie desfăşurate acţiuni de izolare, de blocare a dezvoltării capacităţilor de producţie a acestor arme, dar nu erau excluse nici acţiunile subversive sau războiul preventiv. Această combinaţie de putere „soft” şi ”hard” care, din punct de vedere teoretic a reprezentat una dintre caracteristicile esenţiale ale doctrinei Bush, a constituit unul dintre atuurile esenţiale ale ideologilor neoconservatori în fundamentarea „strategiilor de promovare a libertăţii”, inclusiv în Orientul Mijlociu. De altfel neoconservatorii, prevalându-se de dreptul de ingerinţă s-au delimitat de clasica politică occidentală prin care erau susţinute regimurile autoritare şi „prietenoase” din lumea a treia care erau considerate apropiate Occidentului. De altfel, trebuie să spunem că neoconservatorismul, ale cărui rădacini sunt mult apropiate de conservatorismul clasic „s-a născut în şi din spiritul anilor ‚60. El nu poate fi seprat de ascensiunea anterioară a noii Stângi şi de izbucnirea Revoluţiei studenţeşti din deceniul şapte (...) Noua stângă a fost la începuturile ei în America cel puţin, un fenomen ce a cuprins în primul rând campusurile universitare - şi la fel a fost şi neoconservatorismul”⁵ Deşi, în mod paradoxal, neoconservatorii americani nu sunt în dezacord cu teoria ciocnirii civilizaţiilor a lui Samuel Huntington (considerat, de unii autori, ca având o orientare neoconservatoare⁶) aceştia au idei comune cu stânga politică: „ei sunt de acord cu stânga, care vrea să elimine terorismul prin tratatea politică şi socială a cauzelor sale, dar exclud din aceasta impactul politicii americane”⁷. De asemenea, într-o lucrare despre istoria recentă a politicii mondiale Lucian Popescu, referindu-se la neoconservatorism ca „viziune politică”, dar în mod deosebit la studenţii americani din anii '70 care au asimilat doctrina neoconservatoare ca pe ceva „salvator pentru omenire”, afirma următoarele: „Ei (neoconservatorii,n.a) au creat mitul unicităţii Americii; mitul că Statele Unite au un destin unic şi ales în lupta pentru binele comun mondial”⁸. Promovând deseori în discursul oficial conceptele de democratizare şi libertate neoconservatorii americani sunt adepţii unor idei cum ar fi: valorile Occidentului sunt universale şi ele trebuie promovate; responsabilitatea cu privire la rădăcinile violenţei islamice nu aparţine Occidentului; lumea arabă poate fi democratizată; raţiunea structurală a terorismului provine de la guvernarea defectoasă a ţărilor musulmane; democraţia înseamnă adoptarea totală a principiilor economiei de piaţă şi a privatizării; democraţia se bazează pe virtuţile individualismului şi ale pieţei etc.

Aşa cum amintem mai înainte, echipa neoconservatorilor americani apropiată preşedintelui George W. Bush, adeptă a dreptului de ingerinţă dar şi creatoare a conceptului de „război împotriva terorismului”, a avut o influenţă decisivă în declanşarea războiului SUA împotriva Irakului. De fapt Irakul era privit de preşedintele Bush şi de către neoconservatori, în momentul declanşării războiului, ca fiind locul în care Doctrina Bush va fi victorioasă. Promovând ideea că cea mai sigură speranţă de pace pentru SUA este extinderea libertăţii în toată lumea, preşedintele Bush a considerat că problema Irakului va fi tranşată cu o anumită uşurinţă mai ales după eliminarea fizică a dictatorului Saddam Hussein. Astfel, echipa neoconservatorilor din jurul preşedintelui Bush a adoptat o strategie formată din patru părţi, fiind denumită „Războiul Global Împotriva Terorismului” (GWOT), care viza⁹: desfiinţarea bazei de operaţii a grupării Al-Qaeda din Afganistan; întărirea Statelor Unite împotriva unor posibile atacuri teroriste; schimbarea regimului din Irak; înfrângerea jihadiştilor prin orice mijloace. Aşadar, această strategie extremde ambiguă a neoconservatorilor (GWOT), dacă ne referim strict la denumirea ei, avea în vedere şi îndepărtarea de la putere a lui Saddam Hussein, această intenţie a americanilor nefiind exprimată tranşant odată cu declanşarea războiului împotriva terorismului. Probabil că, dacă SUA ar fi făcut publică, de la început, intenţia de a ataca Irakul, susţinerea din partea unui număr impresionant de state pentru războiul împotriva terorismului ar fi avut de suferit. Pornind de la dreptul de ingerinţă şi de la faptul că administraţia Bush îşi propusese eliminarea terorismului prin anularea cauzelor care generează acest fenomen, ideologia conservatoare cu privire la Orientul Mijlociu a dezvoltat ideea că un Irak democratic ar avea efecte pozitive în regiune, şi de aici vor putea fi rezolvate celelalte probleme sensibile din zonă, inclusiv soluţionarea conflictului dintre Israel şi palestinieni. Atunci când au decis să atace Irakul, ca fiind una dintre „loviturile” esenţiale date terorismului internaţional, neoconservatorii au avut în vedere un adevăr recunoscut în domeniul relaţiilor internaţionale: „Statele Unite sunt puterea dominantă în Orientul Mijlociu”¹⁰. Neoconservatorii au fost convinşi că după îndepărtarea lui Saddam Hussein de la conducerea statului irakian procesul de democratizare din Irak va produce efecte pozitive cum ar fi : un Irak democratic condus de şiiţi, urma să devină proamerican; intervenţia americană din Irak oferea Israelului condiţii favorabile pentru a se ocupa mai bine de problemele lor de securitate; interesele petroliere ale SUA vor fi mult mai bine protejate; exemplul unui „Irak înfloritor” şi democratic va influenţa celelalte state islamice din regiune care vor opta pentru democraţia de tip occidental, etc.

Studiile de securitate fac deseori trimitere la ideea de „echilibru al forţelor” atunci când sunt analizate anumite regiuni geografice, o importanţă deosebită în acest sens avându-l potenţialul de securitate al actorilor statali şi nonstatali caracteristici regiunii dar şi al structurilor suprastatale de securitate. „Intervenţia militară în Irak-precizează Oliver Roy-a dus intr-adevăr la o transformare geostrategică în profunzime a regiunii, însă conform unei logici care o depăşeşte pe cea a decidenţilor americani. De obicei, orice putere dominantă se straduieşte să menţină statu-quoul, în timp ce americanii l-au spart şi bulversat echilibrelestrategice din Orientul Mijlociu”¹¹. Într-adevăr, autori importanţi ai domeniului studiilor de securitate apreciază faptul că intervenţia americană din Irak, considerată de neoconservatori ca fiind „pivotul” războiului global împotriva terorismului, a reconfigurat echilibrul de forţe din regiune şi a creat o problemă extrem de sensibilă din perspectiva „regrupării” societăţii irakine pe criterii etnico-religioase, cu efecte impredictibile în următorii ani în planul securităţii interne a Irakului, dar şi la scară regională. Iată câteva dintre consecinţele războiului din Irak, considerat una din „operele” neoconservatorilor americani, efecte care vin să confirme eşecul politicii Bush în problema irakiană: clivajul puternic între şiiţi şi sunniţi şi escaladarea fără precedent a violenţelor dintre cele două comunităţi etnico-religioase irakiene; continuarea programului nuclear iranian, în ciuda prezenţei forţelor militare americane în regiune; escaladarea fundamentalismului islamic în unele state din Orientul Mijlociu dar şi în comunităţi musulmane din lumea occidentală; plasarea Israelului în aceeaşi tabără cu regimurile arabe conservatoare, datorită conflictului dintre şiiţi şi suniniţi; amânarea soluţionării conflictului dintre Israel şi palestinieni, etc. Toate aceste aspecte care reflectă un Orient Mijlociu mult mai inflamat comparativ cu situaţia de dinaintea intervenţiei americane în Irak demonstrează modificarea serioasă a echilibrelor strategice din regiune, ceea ce ar putea duce la retrasarea hărţii Orientului Mijlociu.

Aşadar, departe de a fi clarificată situaţia din Irak, se poate însă afirma că evenimentele cu totul surprinzătoare care au urmat după pătrunderea trupelor americane în această ţară arabă, în anul 2003, au condus la concluzia că administraţia Bush a comis o greşală majoră considerând că Irakul se află pe direcţia principală în campania împotriva terorismului internaţional. „Calculele” neoconservatorilor privind o victorie facilă a americanilor, urmată de o etapă de câţiva ani in care irakienii vor îmbrăţişa cu entuziasm democraţia occidentală şi principiile economiei de piaţă au demonstrat o cunoaştere superficială a specificului societăţilor islamice, a tradiţionalismului acestor comunităţi în care forţa ideilor religioase şi influenţa vechilor structuri statale musulmane au făcut foarte dificilă asimilarea valorilor politice şi culturale ale lumii occidentale.

Francis Fukuyama, considerat unul dintre artizanii politicii neoconservatoare, a remarcat în anul 2006 într-o lucrare despre moştenirea neoconservatoare („America la răscruce”) că războiul din Irak este o greşală a politicii americane. Este, însă, un lucru cunoscut în politica americană că în care în 1998, Fukuyama împreună cu o serie de intelectuali neoconservatori (Bill Kistol şi Robert Kagan) dar şi cu personalităţi politice (Paul Wolfowitz, Richard Perle, Dunald Rumsfeld, etc), semnaseră o scrisoare colectivă către preşedintele Bill Clinton prin care cereau ca SUA să-l înlăture de la putere pe Saddam Hussein. În lucrarea de care aminteam, Fukuyama a considerat că războiul din Irak, problemele complexe din zona Orientului Mijlociu care au rezultat în urma intervenţiei americane în această ţară, au consemnat „eşecul politicii neoconservatoare” iar ideologia neoconservatoare ar trebui aruncată la „lada cu ideologii discreditate a istoriei”. Fukuyama a apreciat că greşala neoconservatorilor în „problema irakiană” a fost generată de estimarea incorectă a pericolului pe care îl reprezenta fundamentalismul islamic pentru SUA, facilitând astfel decizia de declanşării războiului împotriva Irakului. Dezicându-se de neoconservatorism, el consideră că „neoconservatorismul trebuie înlocuit cu o agendă mai realistă de politică externă”. Aşadar războiul din Irak a modificat, în mod cert, echilibrele de putere din Orientul Mijlociu. Acest lucru este exprimat foarte bine şi de către fostul lider al grupării Al Qaeda, Abu Mussab al-Zarqawi, într-o scrisoare trimisă lui Osama bin Laden, în luna februarie 2004: „Pericolul care vine de la şiiţi este mai mare decât cel al americanilor...singura soluţie pentru noi este să atacăm activiştii şiiţi religioşi, militari şi de alte tipuri, lovitură după lovitură, până când se vor pleca în faţa sunniţilor”¹². Dacă mai adăugăm şi faptul că minoritatea kurdă din Irak dă mereu semne de „nelinişte”, fiind animată de intenţii secesioniste, rezultă o parte a „tabloului Orientului Mijlociu” în care echilibrele de putere sunt destul de fragile. Ce a urmat în regiunea Orientului Mijlociu după intervenţia americană din Irak? Un răspuns extrem de realist ni-l oferă Oliver Roy: „Bin Laden este încă în viaţă (...) Acţiunile teroriste n-au încetat şi situaţia s-a agravat în întreaga lume musulmană (...) Prezentată drept condiţia eradicării cauzelor terorismului, intervenţia militară din Irak s-a dovedit un fiasco sângeros, care pare să facă jocul inamicilor desemnaţi ai Americii, şi anume Iranul şi Al Qaida (...) Talibanii s-au întors în Afganistan, Hezbolahul libanez nu-şi ascunde dorinţa de a face şi a desface orice guvern la Beirut (...) Hamas este forţa politică dominantă printre palestinieni...”¹³. Şi mai adăugăm noi, conflictul dintre Israel şi palestinieni a rămas în continuare nesoluţionat, „Irakul”, în opinia noastră, mai degrabă complicând situaţia acestui conflict decât să faciliteze un curs pozitiv spre soluţionare. Este imaginea unei regiuni unde, poate mai mult decât oriunde în afara Americii, doctrina neoconservatoare americană îşi face şi acum simţită prezenţa, continuând să producă efecte, în ciuda schimbării conducerii la Casa Albă în 2008. Concluzionând, credem că Orientul Mijlociu rămâne şi după experimentul neoconservator numit „Irak” o zonă greu predictibilă în care „suspansul” care-i învăluie pe şiiţi, sunniţi, palestinieni, kurzi, israelieni, sirieni, etc va continua să existe şi în deceniile următoare.

 sus