Neoconservatorism

Neoconservatorismul politicDiscurs ideologico-doctrinar despre relansarea capitalismului.
Revoluţia spirituală neoconservatoare - debut şi semnificaţii

 

CONSTANTIN NICA şi
LEONIDA MOISE

Abstract:
The previous part of the essay investigated the notion of justice between generations (inter- or intra-generational) within the framework of libertarian and liberal theories of justice. Secondly, it established the reflection upon the issue of justice between generations on the three principles (social contract, egalitarian and utilitarian principles) of liberal theory. The third and last part of the essay focuses on the issue of just-saving of resources and sheds light on the principle of utilitarianism concerning the intergenerational justice. It argues that the principle of utilitarianism faces severe difficulties when employed to understand the content of justice between generations.

Keywords: intergenerational justice, human rights, libertarianism, liberalism, sustainable development, utilitarianism

Neoconservatorismul – sistem ideologic ce continuă gândirea conservatoare, apărută la sfârşitul al XVIII-lea şi în debutul celui următor – cunoaşte în ultimii treizeci-patruzeci de ani o adevărată resurecţie în SUA şi în unele ţări vest-europene, iar efectele sale asupra spiritualităţii, asupra politicilor publice, asupra civilizaţiei se resimt în întreaga lume. „Revoluţia” politico-socială neonservatoare a fost pregătită şi declanşată în contextul istoric în care omenirea avea să celebreze apropierea aniversării a două evenimente de referinţă pentru cultura şi societatea modernă, şi anume bicentenarul proclamării independenţei Statelor Unite şi cel al declanşării Revoluţiei franceze. În acest moment, au fost iniţiate ample dezbateri ştiinţifice, ideologice, militaro-strategice, ce îşi propuneau să restructureze doctrinele fundamentale ale capitalismului contemporan, conservatorismul şi liberalismul. Astfel, începând din anii ’60 ai secolului trecut, în Statele Unite şi, din anii ’70 ai aceluiaşi secol, în Europa de Vest, a fost impus un climat spiritual şi editorial-publicistic care, prezentând bilanţul lumii occidentale pe un ciclu politic de două sute de ani, avea să contureze şi o nouă sinteză teoretico-doctrinară. Sinteza – astăzi cunoscută sub denumirile revoluţia neoconservatoare sau revoluţia liberal-conservatoare, terminologia fiind şi rămânând fluctuantă – a fost motivată şi argumentată prin invocarea mai multor considerente. Pe de o parte, s-a susţinut că principiile doctrinare şi pragmatice elaborate în prima parte a secolului al XX-lea, ca şi în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial – care au consacrat teoria şi practica „societăţii opulente” – şi-au dezvăluit limitele după încetarea marii creşteri economice a Occidentului dintre anii 1950-1972/1974. Pe de altă parte, a fost prezentată şi o lungă listă de aspiraţii socio-umane neîmplinite, ca şi de sarcini urgente menite să atenueze tensiunile, pericolele şi conflictele social-politice, efervescenţa mişcărilor sociale din Occident şi din alte spaţii geopolitice.

Printre personalităţile de vârf ale neoconservatorismului se află: Samuel P. Huntington, Zbigniew Brzezinski, Herman Kahn, Nathan Glaser, Daniel Bell, Irwing Kristol, Daniel Patrick Moynihan, Russel Kirk, Michael Harrington, Milton Friedman, Friedrich A. von Hayeck, Arthur Laffer, Francis Fukuyama ş.a. Lucrările reprezentative de ştiinţe politice, economie, relaţii internaţionale, pe care aceştia le-au elaborat – concretizate în monografii şi studii, în rapoarte întocmite pentru organisme neguvernamentale, centre de analize şi prognoze ale unor partide, pentru organisme specializate ale statelor – au expus principalele probleme ale omenirii de la sfârşitul secolului al XX-lea şi priorităţile Occidentului, şi anume: o retrospectivă pro causa a ceea ce s-a realizat pe plan spiritual, uman şi material sub stindardul valorilor capitalismului modern; un atent şi temeinic tur de orizont asupra stării lumii, care inventaria greutăţile, unele mai vechi, multe, însă, noi, naţionale şi planetare, care indicau nevoia acută de a schimba paradigmele şi strategiile politice; o privire pătrunzătoare asupra tendinţelor ce păreau să prefigureze caracteristici ale evoluţiilor omenirii în secolul al XXI-lea, locul şi rolul Occidentului, al sistemului său de valori în perspectivă. În consecinţă, noul climat ideologic şi cultural – conturat şi acreditat la sfârşitul anilor ’70 şi în debutul anilor ‚80 ai secolului trecut avea ca mesaj difuzarea modelului occidental, vest-european, de civilizaţie, de viaţă, al cărui ideal trebuia să pună stăpânire treptat-treptat pe imaginaţia popoarelor de pe celelalte continente, care, la rându-le, urmau să declanşeze ample mişcări politico-sociale în vederea remodelării societăţilor în care trăiau fie în ultima parte a secolului al XX‑lea, fie în debutul secolului al XXI-lea. Astfel, în esenţă, neconservatorismul s-a impus ca un ansamblu de scenarii despre căile de consolidare globale şi de durată a capitalismului, despre posibila expansiune a democraţiei pluraliste şi a economiei libere de piaţă în ţări şi în zone aflate sub controlul total al altor ideologii (islamism, socialism arab, socialism african, comunism european ş.a.). Reprezentanţii revoluţiei neoconservatoare au susţinut expres că în lume – sub impactul încetării marii creşteri, a crizei Estului şi a eşecului tentativelor statelor eliberate după 1945 de a depăşi subdezvoltarea – se vor înregistra ample schimbări în sferele politicului, economiei, socialului, în sistemul internaţional, care vor determina profunde reaşezări la nivelul civilizaţiei înseşi. În consecinţă, se avertiza că în anii ’80-’90 ai secolului trecut şi în prima parte a secolului XXI dilemele capitale cu care vor fi confruntate ţările dezvoltate şi bogate vor fi mai ales acestea: cine, cum şi din ce perspectivă ideologică va influenţa sau va reuşi să controleze asemenea prefaceri istorice? De asemenea, principalele şcoli de gândire conservatoare – mai ales din SUA şi din Marea Britanie – au oferit invariabil acest răspuns: triunghiul lumii prospere – Statele Unite, Europa de Vest şi Japonia – trebuia să dirijeze procesele amintite, aprofundând democraţia politică, socială şi economică, unde ea există şi are tradiţii. De asemenea, ea va trebui impusă, acolo unde lipseşte, înlăturând – prin revirimentul popoarelor opresate – sistemele politice dictatoriale sau totalitare, concomitent cu restaurarea economiei de piaţă şi a predominanţei proprietăţii individuale.

Neoconservatorismul – asociat constant cu democraţia şi pluralismul, cu pledoariile cu privire la tradiţie şi autoritate, la ascendentul libertăţii asupra egalităţii, la primatul valorilor morale asimilate şi consolidate de credinţele religioase – apare drept referenţialul cultural şi ideologic şi condiţia indispensabilă soluţionării celorlalte probleme ce apasă asupra existenţei oamenilor şi a popoarelor, a instituţiilor statale de decizie. Exponenţii neoconservatorismului au subliniat în publicistică sau în sinteze cu circuit restrâns că schimbările iniţiate în Vest, spre a depăşi dificultăţile generate de încetarea creşterii, se vor reverbera la scară mondială şi că, în mod desosebit, vor accentua deziluziile faţă de modelul sovietic. Încă din anii ’70 ai secolului trecut se lansau prezumţii că, pe fundalul ciclului politic nou, cu ax de dreapta sau orientat spre dreapta, se vor declanşa în cascadă crize şi fenomene de instabilitate politică, încât, pe plan mondial, se va inaugura o etapă istorică distinctă, ce ar putea schimba evoluţia omenirii într-o direcţie favorabilă capitalismului. O asemenea mutaţie politico-socială era condiţionată de capacitatea sistemului occidental de a-şi reconfigura identitatea, conform cerinţelor epocii şi responsabilităţilor planetare ale ţărilor dezvoltate, valorificând – prin redefinire, prin aducere la zi – postulatele, tezele şi principiile conservatorismului.

Conservatorismul originar – suport teroretico-doctrinar al neoconservatorismului

Doctrina conservatoare a fost elaborată – fără să existe o definiţie unică din partea fondatorilor săi – în anii Revoluţiei din Franţa şi în primele decade ce au urmat acestui eveniment de referinţă al modernităţii. Gândirea conservatoare a evoluat în secolul al XIX-lea în jurul Sfintei Alianţe, ca şi sub impulsurile exponenţilor săi nord-americani şi germani, iar în prima parte a secolului al XX-lea ea a fost confruntată cu marile metamorfoze ale civilizaţiei şi a cunoscut fenomene de criză, de identitate şi de soluţii, criză pe care avea să o depăşească în a doua parte a secolului trecut, când a fost restructurată ca neoconservatorism. Conservatorismul – fără să dispună de o definire unică şi explicită – îi desemnează pe toţi aceia care se declară partizani politici ai oricărui sistem social care se preocupă să asigure continuitatea ordinii politico-sociale legitimată istoric şi se străduieşte să respingă revoluţiile, care, inevitabil, ar modifica-o. Astfel, mentalitatea conservatoare este aceea care consideră că adeziunea faţă de ordinea stabilită fără spirit critic ar fi un imperativ, care dezvăluie teamă iraţională în faţa schimbărilor profunde, a inovaţiilor sociale. Conservatorismul este doctrina politico-socială care redă sistemului spiritul conservator, idealul social axat pe ordine şi stabilitate. Politica de tip conservator susţine permanenţa ordinii politico-sociale zise „istorice” şi respinge posibilitatea ca sisteme noi să fie bune, mai apropiate de natura fiinţei umane decât cele din trecut, pretextând că – în ultima instanţă – trăsăturile fundamentale ale societăţilor rămân aceleaşi în orice epocă, sunt imutabile.

Coordonatele fundamentale ale conservatorismului politico-filosofic elaborate în anii Revoluţiei din Franţa, au fost expuse în principal de: Edmund Burke¹, Joseph de Maître², Gabriel-Louis de Bonald³. Autorii menţionaţi au pus în discuţie în scrierile lor şi au oferit o perspectivă teoretică şi ideologică antiliberală principalelor probleme ale modernităţii: organizarea politică şi socială; statutul forţelor sociale; valorile general-umane şi politice; esenţa puterii politice; sensul suveranităţii; rolul şi locul monarhiei; misiunea spirituală; morală şi civică a religiei; rolul covârşitor al providenţei în societate; relaţiile dintre tradiţie şi tradiţionalism, pe de o parte şi progres, pe de altă parte.

Ordinea politică şi socială exprimă voinţa expresă şi supremă a Creatorului, ceea ce înseamnă că ea nu poate fi pusă în discuţie de om, de nicio grupare socială, deci această voinţă este covârşitoare şi perpetuă. Voinţa ordonatoare a Creatorului se impune efectiv în societate prin regalitate, instituţie care ar fi intangibilă, ea legitimându-se plenar în sistemele teocratice. Opţiunile tranşante cu privire la atotputernicia monarhului constituie – atât pentru Joseph de Maître şi Gabriel-Louis de Bonald, cât şi, mai târziu, pentru Donoso Cortes – pretexte de a respinge separaţia puterilor – expresia înlăturării monopolului monarhic asupra puterilor – şi de a contesta formele republicane de guvernământ, formulele de organizare şi de exercitare a puterii întemeiate pe legitimitatea populară, dar probe ale încălcării voinţei providenţei.

Conservatorismul originar expune un proiect de organizare socială, în cadrul căruia principalii protagonişti sunt clerul şi nobilimea, care preţuise proprietatea asupra terenurilor agricole, în mod deosebit deţinerea de latifundii, păduri, ape, forme de proprietate ce condiţionau existenţa omului, privit ca individ şi ca specie. De asemenea, conservatorismul susţinea că doar clerul şi nobilimea ar întruchipa calităţile autentice ale fiinţei umane capabile să se realizeze – virtutea, înţelepciunea, hărnicia ş.a. –, că doar aceste forţe sociale ar rămâne fidele providenţei şi apărătoare statornice ale religiei, ale moralei creştine. Aceste trăsături le-ar detaşa de categoriile „întreprinzătoare”, cu convingeri laice, categorii închinate inevitabil spre corupţie, ca urmare a strădaniilor de a acumula avuţii folosind orice mijloace şi de a urca pe treptele puterii. Prin toţi exponenţii săi, spirituali şi politici, conservatorismul condamnă acţiunea mecanismelor spontane de echilibrare şi de reechilibrare a raporturilor sociale, care reaşează structurile şi ierarhiile sociale, statutul forţelor sociale asemenea unei mâini invizibile. De asemenea, exponenţii menţionaţi au supralicitat rolul selecţiei directe şi al celei indirecte, factori de selecţie ce apasă cu forţă de presiune diferită asupra oamenilor, asupra grupărilor umane distincte. Inegalităţile dintre oameni sunt astfel inevitabil şi eterne, ele decurgând din înzestrarea nativă a oamenilor, din capacitatea lor de a acumula şi de a conserva avuţii, din accesul gradat la cultură, la cunoaştere, la experienţă socială.

Proiectul politic conservator a sintetizat şi a promovat, în esenţă, interese ale nobilimii şi a fost adversar al burgheziei, exponenţi a intereselor băneşti, industriale şi comerciale, reprezentantă a forţelor populare. Această apreciere necesită câteva precizări. În primul rând, unii dintre bogaţii fără arbore genealogic impresionant au împărtăşit încă din timpul sau din preajma revoluţiilor politice moderne şi mai ales din jurul anului 1848 idealuri politico-sociale proprii conservatorismului. În al doilea rând, unii dintre latifundiari şi alţi exponenţi ai societăţilor istorice s-au alăturat celor animaţi de opţiuni liberale în virtutea unor solidarităţi ce au depăşit barierele impuse de origine socială şi de particularităţi ale legăturilor cu biserica. În sfârşit, pe măsură ce rezistenţele faţă de noua societate sunt eliminate, iar fosta nobilime şi clerul sunt integrate în structurile şi mecanismele ei, în “universul afacerilor”, în mecanismele de exercitare a puterii. În acest mod, gândirea conservatoare a fost “naturalizată” de societatea capitalistă înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, ea devenind platformă politico-doctrinară pentru o bună parte a burgheziei rurale, care avea să transforme latifundia în exploataţie agricolă modernă, ca şi pentru o parte a burgheziei urbane, legate de industrie, comerţ, bănci, pentru segmente semnificative ale intectualităţii.

Conservatorismul modern – situat la dreapta liberalismului – a fost şi rămâne adversar doctrinar şi ideologic al tuturor sistemelor de idei ce se situează pe scala orientărilor politice la stânga sa. Conţinutul doctrinei rezultă atât din poziţiile asumate cu privire la puterea politică, libertate, democraţie, ordine socială, religie, dar este redat, de regulă, şi de câteva noţiuni-cheie, de câteva leit-motive: autoritate, tradiţie, ierarhie, providenţă, profeţie, inegalitate, elite ş.a. Dacă această gândire a fost iniţial adversară a raţionalismului şi a spiritului întreprinzător-dinamic, de la jumătatea secolului al XIX-lea a justificat şi a apărat ordinea nouă şi a propăvăduit statu-quo-ul. Această schimbare de atitudine faţă de sistemul modern capitalist, faţă de instituţiile şi de valorile lui stă la baza explicaţiilor meticuloase ale multor cercetători de prestigiu de a prezenta conservatorismul ca pe un curent de gândire democratic sau ca pe un capitol al variatelor ideologii moderne şi democratice, individualizate de vreme îndelungată prin opoziţia sa sui generis faţă de liberalism, ideologie/doctrină care materializează o tendinţă normală a gândirii politice⁴.

Viziunea neoconservatoare despre democraţie şi stat

Neoconservatorismul – sinteză, în esenţă, a mutaţiilor civilizaţiei Occidentului de după al doilea război mondial şi până la prăbuşirea Estului – se prezintă ca un ansamblu doctrinar vast ce păstrează, pe de o parte, unele dintre caracteristicile de bază ale conservatorismului de odinioară, adaptate – prin reformulări – contextului istoric de după anii 1945-1950, iar, pe de altă parte, înlocuieşte principii şi poziţii acreditate în faza iniţială sau din intervalul 1815-1939/1940 cu alte teze, concepte şi explicaţii, extrase din universul neocapitalismului. Curentul de gândire – ce şi-a asumat explicit denumirea de neoconservator – a fost impus iniţial în SUA – ţară considerată ca formidabil laborator social, politic şi economic pentru Europa şi s-a proclamat exponent al capitalismului reînoit. Noul capitalism este individualizat de primatul conducerii inteligente asupra posesiunii de resurse naturale sau de alt tip, de rolul modernităţii accelerate, susţinute de cuceririle informaticii, ale altor ramuri de avangardă ale ştiinţei, de rolul concurenţei la nivel mondial. Această variantă contemporană a conservatorismului, substanţial restructurat, se caracterizează prin opţiuni ce o individualizează de alte doctrine, atât în privinţa viziunii despre stat şi democraţie, cât şi a proiecţiilor legate de sistemul de afaceri, de politizarea economiei, de fiscalitate, de relaţia modernitate-biserică ş.a.

Neoconservatorismul a pus în discuţie şi, în final, a contestat rolul expres al statului în economie, pledând cu privire la înlocuirea statului protector, de inspiraţie neoliberală şi a statului asistenţial, de factură social-democrată cu statul minimal⁵. Responsabilităţile asumate de statul occidental postbelic – sociale, cultural-educaţionale, din domeniul cercetării, militare etc. – sunt deligitimate întrucât statul ar fi invariabil un prost administrator şi gestionar de fonduri, iar asemenea funcţii ale puterii politice nu ar constitui expresia unei anumite logici a istoriei, ci rezultatul nefast al raportului de forţe politico-sociale din perioada marii creşteri. Ca atare, etatizarea societăţii, fără să fie inerentă, dar nici pur şi simplu accidentală, ar fi reprezentat, în ultimă instanţă, rezultatul unei organizări sociale puternic influenţate de rezervoarele de idei ale stângii liberale şi ale concepţiilor partidelor socialiste şi social-democrate cu privire la păstrarea puterii economice de către forţele capitalului şi la preluarea puterii politice de către categoriile salariale, care redistribuie veniturile şi valorile folosind pârghiile statului. Astfel, statul occidental postbelic – dintre anii 1950-1976/1980- a fost considerat un accident de traseu, o “invenţie” a neoliberalilor influenţaţi de teoria lui John Maynard Keynes, şi un “cancer” al stângii, două creaţii artificiale care au sufocat treptat iniţiativele individuale⁶. Mai mult decât atât, intervenţionismul puterii politice în sfera vieţii sociale şi în sistemul economic era socotit o adevărată conspiraţie, o expresie a unui complot liberalo-socialist. Ca atare, locul statului tutore sau al statului tutelar trebuia luat de statul minimal a cărui acreditare rezulta din câteva principii şi teoreme, ce ţineau de natura societăţii capitaliste. Politizarea pe mai departe a sistemului economic ar genera inevitabil o asemenea diseminare a puterii politice încât aceasta ar deveni incapabilă să stăpânească procesele tot mai dinamice şi mai complexe ale acestui subsistem al societăţii contemporane. De asemenea, dacă puterea politică şi-ar menţine prerogrativele asumate după al doilea război mondial în elaborarea strategiilor economice, în determinarea ritmurilor de dezvoltare şi a priorităţilor, în asigurarea resurselor de finanţare, ea ar deveni inevitabil tot mai autoritară şi ar impune o centralizare excesivă. În felul acesta, ar fi afectată şi mai grav libera iniţiativă, în economie, iar pe plan politico-social iar pune făţiş în discuţie drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Autoritatea hipertrofiată a politicului – expresie a proiectelor şi iniţiativelor neoliberale şi social-democrate – s-a delegitimat treptat – după încetarea marii creşteri –, întrucât statul intervenţionist a nemulţumit şi pe bogaţi şi pe salariaţi, respectiv pe cei asistaţi, încât a destrămat consensul politico-social, a cărei refacere presupunea un set de idei şi de valori tipice de dreapta. Puterea publică nu va fi complet eliminată din sistemul economic şi din viaţa socială, dar forma sa optimă de implicare va fi aceea a unei substanţiale comprimări (restrângeri) pe de o parte, şi a unei semnificative specializări, pe de altă parte. Practic, s-a argumentat înlocuirea stării de dizolvare a statului în economie şi în alte sectoare sociale cu o retragere premeditată şi operativă a acestuia în favoarea întreprinzătorilor de diferite talii şi a grupărilor de interese: astfel, mecanismele de tip concurenţial şi conflictual sunt considerate singurele adecvate pentru stabilizarea pe termen lung a capitalismului. Apropierile principial-teoretice de optica sistemului de afaceri propusă şi promovată de liberalismul clasic sunt vizibile şi ele se reflectă în repunerea în circulaţie a unor teze şi idei aparţinând de patrimoniul adversarului „natural” al conservatorismului. Principii liberale despre „suveranitatea” întreprinzătorilor, despre „primatul” legilor pieţii sunt relansate în ultima parte a secolului trecut pentru a argumenta atât inoportunitatea intervenţionismului şi abandonarea politicilor de asistenţă socială, cât şi pentru a motiva adoptarea unei conduite publice de încurajare a iniţiativelor asumate de sectoarele proprietăţii private, ca şi de a stimula interesul pentru competitivitate, pentru eficienţă şi productivitate, pentru reindustrializări, pentru retehnologizări. În consecinţă, neoliberalismul este considerat stăruitor un discurs care se repetă fără a inova, o ideologie „de stânga”, „deviantă”, epuizată şi în criză. Eforturile administraţiei de a introduce în economie elemente de stabilitate cu ajutorul politicului a generat mai multe neajunsuri decât dacă sistemul economic – instabil în anumite momente – ar fi fost lăsat să se reechilibreze pe cale naturală. „Pentru dreapta – se susţine în acest sens – singuri indivizii, persoane particulare sunt raţionale. Statul, însă, nu poate avea această trăsătură niciodată. Opţiunile birocraţiei, deghizate sub aparenţele logicii şi ale binelui public, sunt în realitate dictate de interesele acestei noi clase şi contrare intereselor naţiunii. Statul conservator trebuie, deci, să fie girat ca o întreprindere privată⁷”.

Viziunea despre stat se află în raporturi inseparabile cu esenţa puterii, cu eficacitatea guvernământului în condiţiile „societăţii de masă”, ale impactului profund al deciziilor asupra costurilor. Perspectiva elitistă şi tehnocratică ia locul politicienilor de tip tradiţional, paraziţi profesionalizaţi, demagogi şi profitori, care invocă voinţa populară cu scopul de a-şi conserva poziţiile şi de a-şi promova interesele⁸. Partidul de dreapta – liberal, cadrele din jurul acestuia şi experţii săi – ar urma să aibă dreptul exclusiv de a aprecia contextul intern şi mediul internaţional, de a adopta măsurile pe care le reclamă interesele ţării, raţiunile de stat. Astfel se afirmă că alegătorul care votează pentru un partid conservator – din S.U.A. ori din Marea Britanie sau din Scandinavia – îşi exprimă pe această cale adeziunea nu atât faţă de un anumit program politic, consonant intereselor lui, ci încrederea într-o echipă de conducători pe care o socoteşte capabilă să apere şi să promoveze interesele naţionale înţelese ca raţiuni de stat. Un atare mod de a vedea exercitarea puterii şi de a reconcepe democraţia pluralistă contemporană se întemeiază pe considerentul că o grupare restrânsă a populaţiei este deţinătoarea vocaţiei naturale sau ereditare de a guverna la sfârşitul secolului al XX-lea şi în perspectivă. Corelativ, se susţine că implicarea exagerată a forţelor populare, de jos în recrutarea personalului din principalele componente ale sistemelor politice occidentale ar fi generat pericole de a periclita instituţiile şi a valorile democraţiei întrucât, inevitabil, au fost puse în discuţie atât ierarhiile politico-sociale specifice societăţii capitaliste, cât şi rolul elitelor. Perspectiva elitistă se împleteşte – în scrierile elaborate de David Friedman, Friedrich A. von Hayeck, Nathan Glaser, Irving Kristol ş.a. – cu reconstrucţia viziunii teoretice despre democraţie, reconstrucţie ce supralicitează, la rându-i, rolul conducător al noii clase, al segmentului ei cel mai bine pregătit, intelectualitatea, mai circumscris intelectualitatea creatoare de cultură. Astfel, guvernământul contemporan trebuie asigurat – pentru a fi performant şi competitiv – prin implicarea predilectă a „trusturilor creierelor” în sfera conceperii şi a adoptării deciziilor politice şi administrative. Viziunea politică neoconservatoare a avut un evident câştig de cauză asupra proiectului neoliberal după victoria Partidului Conservator din Marea Britanie, în alegerile parlamentare din mai 1979, şi după succesul Partidului Republican, în alegerile prezidenţiale din S.U.A. din noiembrie 1980, iar asupra opţiunii social-democrate/socialiste după prăbuşirea Estului, intervenită între 1989/1991.

Neoconservatorismul în relaţiile internaţionale

Abordarea neoconservatoare în relaţiile internaţionale o putem sesiza în politica externă a S.U.A. încă din faza de debut a Războiului Rece, când administraţia Truman a adoptat măsuri strategice ferme pentru combaterea comunismului. Doctrina Truman, Planul Marshall, înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice, reprezentau primele acţiuni de îngrădire a influenţei U.R.S.S.-ului în Europa şi în lume, şi se încadrau în noua paradigmă a relaţiilor internaţionale, realismul, care s-a impus în politica internaţională după cel de-al doilea război mondial.

Pornind de la adevărul că principiile idealismului, promovate în perioada interbelică, nu au reuşit să genereze un sistem internaţional stabil şi să elimine războiul, realismul postula ideea centrală că relaţiile dintre sunt state relaţii de putere, fiecare stat în contextul existenţei unei ordini anarhice, specifice sistemului internaţional, este dator să lupte pentru propria supravieţuire, utilizând în acest scop atât forţa militară, cât şi proceduri nonviolente, atunci când circumstanţele o cer⁹. Afirmarea SUA ca superputere după cel de-al doilea război mondial a determinat o intensificare a reflecţiilor specialiştilor asupra domeniului relaţiilor internaţionale. Dacă la începutul perioadei Războiului Rece poziţia SUA faţă de pericolul comunist era intransigentă şi prevedea măsuri adecvate pentru stoparea extinderii influenţei comuniste şi apărarea democraţiei, ulterior s-a dezvoltat şi un alt punct de vedere, care susţinea necesitatea cooperării în scopul realizării destinderii. Această ultimă poziţia a fost susţinută de Henry Kissinger, care în calitatea sa de consilier pe probleme de securitate şi apoi de secretar de stat, a pledat pentru recunoaşterea faptului că puterea sovietică este o permanenţă în relaţiile internaţionale şi de aici necesitatea ca statele democrate să accepte cooperarea cu marea putere de la răsărit, pentru detensionarea situaţiei internaţionale. Reacţia neoconservatorilor radicali nu a întârziat să apară. Richard Pipes, profesor la Harvard şi specialist în istoria Rusiei, elaborează un raport, împreună cu un grup de specialişti, în care denunţă tendinţa de dominaţie mondială sovietică, întregul demers constituind un atac virulent la adresa politicii dusă de Kissinger. Un rol semnificativ în promovarea neoconservatorismului l-a avut revista The Public Interest, fondată în 1965 de Irving Kristol şi Daniel Bell. Era perioada în care politica americană suferise schimbări dramatice ca urmare a companiei privind drepturile omului şi războiului din Vietnam. Având în vedere că publicaţia amintită se ocupa de politica internă, Irving Kristol a fondat o revistă paralelă, The National Interest, care se ocupa cu publicarea de articole şi studii privind politica externă a SUA.

În anii ’90 esenţa neoconservatorismului este definită prin poziţie extensivă, intervenţionistă şi promotoare a democraţiei. Wiliam, fiul lui Irving Kristol şi Robert Kagan, sunt promotorii noii abordări, aceştia reuşind într-un articol publicat în Foreign Affairs¹⁰ , în 1996, să rafineze politica externă americană de inspiraţie neoconservatoare. Ideile cuprinse în acest articol au fost dezvoltate în lucrarea Present Dangers, apărută în 2000, care evidenţia liniile directoare ale Partidului Republican. Cei doi autori apreciau că SUA trebuiau să promoveze o hegemonie luminată, politică ce presupunea: respingerea şi, acolo unde este posibil, subminarea dictaturilor în ascensiune şi ideologiilor ostile … Susţinerea intereselor americane şi a principiilor democraţiei liberale … oferirea de asistenţă celor care luptă împotriva formelor celor mai extreme de manifestare a răului¹¹.

Deşi, deseori, această politică a fost considerată drept wilsoniană, în fapt era un wilsonism fără instituţii internaţionale. În viziunea lui Kristol şi Kagan creşterea influenţei americane în lume se putea concretiza prin trei instrumente: supremaţia militară, revigorarea alianţelor, apărarea antirachetă¹². De asemenea, cercetătorii americani amintiţi susţineau că determinarea regimurilor totalitare să respecte regulile civilizaţiei prin instrumente juridice internaţionale este inoperabilă, singura modalitate pe termen lung este democratizarea sistemului internaţional.

Putem evidenţia trei teme care sunt caracteristice gândirii neoconservatoare în domeniul relaţiilor internaţionale:

Convingerea că personalitatea internă a regimurilor contează şi că politica externă trebuie să reflecte valorile cele mai profunde ale societăţilor democratice. Ideea că natura regimurilor influenţează comportamentul extern este susţinută cu mai multă vigoare de neo-conservatori decât de aripa realistă alternativă, conform căreia toate statele caută puterea, indiferent de tipul regimului.

Convingerea că puterea americană ar putea fi utilizată în scopuri morale şi că Statele Unite trebuie să rămână angajate în relaţiile internaţionale. Există o dimensiune realistă a politicii externe neoconservatoare care se găseşte în înţelegerea faptului că puterea este uneori necesară pentru atingerea scopurilor morale.

Scepticismul referitor la legitimitatea şi eficienţa dreptului şi instituţiilor internaţionale în obţinerea securităţii sau justiţiei. Visul că politica de mare putere ar putea fi transformată şi înlocuită de legea internaţională este împărtăşit astăzi de neoliberali şi europeni. Sub acest aspect neoconservatorii sunt de acord cu realiştii asupra faptului că dreptul internaţional este prea slab pentru a impune reguli şi a împiedica agresiunea; ei critică în cel mai înalt grad Naţiunile Unite, atât în calitate de arbitru, cât şi ca forţă de aplicare a justiţiei internaţionale. Neîncrederea faţă de Naţiunile Unite nu se extinde, pentru majoritatea neoconservatorilor, asupra tuturor formelor de cooperare multilaterală; de exemplu, cei mai mulţi sunt favorabili alianţei N.A.T.O. şi cred în acţiunea colectivă, bazată pe principii democratice¹³.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au determinat schimburi majore în politica externă americană, discursul neoconservator fiind materializat în Strategia de Securitate Naţională a SUA, adoptată în 2002. Potrivit lui Stephen Krasner, colaborator apropiat al Condoleezzei Rice, elementele principale pe care se baza noua strategie de securitate sunt: perpetuarea hegemoniei Statelor Unite şi diseminarea democraţiei în lume, condiţie sine qua non a asigurării securităţii SUA pe termen lung. Cu alte cuvinte, neoconservatorismul promovează o politică internaţională revoluţionară, care utilizează avantajele puterii unipolare în scopul construirii păcii democratice.

Pornind de la afirmaţia neorealistului Kenneth Waltz că, în general, statele luptă nu pentru maximizarea puterii, ci pentru maximizarea securităţii, atenţia excesivă acordată de neoconservatori problemei securităţi, ar putea crea o imposibilitate structurală de a negocia cu ceilalţi actori din sistemul internaţional, care, la rândul lor, pot avea interese legitime.

Poziţia neoconservatoare reflectă o reticenţă vizibilă faţă de capacitatea instituţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional de a rezolva probleme importante de securitate.

În ultima perioadă, o nouă tendinţă a început să-şi facă simţită prezenţa în relaţiile internaţionale. Încă din 2003 europenii susţin o Strategie Europeană de Securitate care se doreşte a fi definită într-un sistem multilateralist în care Uniunea Europeană să reprezinte un actor regional cu o percepţie proprie asupra securităţii europene şi internaţionale. La rândul lor, SUA sunt conştiente că ameninţările la adresa mediului internaţional de securitate şi presiunile statelor emergente, sunt argumente pertinente pentru un sistem internaţional multipolar. La întrebarea cum se prezintă neoconservatorismul astăzi, Center for a New American Security (C.N.A.S.), o prestigioasă instituţie din Washington DC, sublinia într-un raport publicat în iulie 2008, necesitatea redefinirii rolului global al Americii, susţinând reîntoarcerea la o logică a Războiului Rece, prin care puterea americană devine legitimă pe plan internaţional numai atunci când este exercitată prin intermediul alianţelor şi al instituţiilor care sunt puse în folosul comunităţii internaţionale.

 sus