Conservatorism

P.P. Carp. Cariera politică a unui conservator convins  

SILVIA BOCANCEA

Abstract:
Besides the fact that P. P. Carp was a pre-eminent personality of modern Romanian politics, he should also be remembered as the politician whose career followed the principles of the ideology that he himself had chosen. In this respect, we can recognise two essential aspects of P.P. Carp’s personality: his existential acceptance of the gradualism and pragmatism advanced in the government plan which he formulated and supported. In a society where the figures of speech used in public interventions are more important than actual solutions assumed against any political risk, rediscovering P.P. Carp may be a gesture in the pursuit of normality.

Keywords: Conservatism, Junimism, gradualism, pragmatism, political, responsibility

Reevaluarea conservatorismului românesc impune recuperarea imaginii unor personalităţi istorice ţinând seama, în mod firesc, de contextul intern şi internaţional în care au evoluat, de ideologia pe care au împărtăşit-o şi, mai ales, de limitele de gândire sau acţiune inerente acestei adeziuni (un conservator nu poate să reacţioneze ca un liberal sau ca un socialist). Printre politicienii modernităţii româneşti a cărui reconsiderare o văd necesară se numără şi conservatorul P. P. Carp care, în cincizeci de ani de carieră, s-a individualizat în lumea politică românească prin curajul de a-şi exprima deschis opiniile indiferent de auditoriu (politicieni, rege, mase), prin refuzul compromisului (în viaţa publică sau în cea privată), prin activitatea legislativă (subordonată principiului: soluţii concrete la nevoile unei societăţi aflate în tranziţie) şi prin civilitatea nedezminţită a comportamentului.

Se vorbeşte tot mai mult astăzi despre lipsa de convingere a oamenilor politici, cea mai evidentă dovadă a acestui fapt fiind migraţia politică de la un partid la altul şi schimbarea frecventă a orientărilor ideologice. De aceea, cred că este necesară readucerea în atenţie a unor persoanalităţi politice aflate la polul opus faţă de acest tip de politician multilateral orientat ideologic şi politic. P. P. Carp a fost unul dintre aceştia. Din păcate, modelul politic pe care l-a întruchipat nu a generat urmaşi prea mulţi care să formeze o masă critică ce să domine viaţa politică românească, motivele fiind diverse: aspecte ce ţin de personalitatea omului politic, capacitatea societăţii româneşti de a-şi asuma anumite modele ş. a.

Ceea ce voi avea în vedere în studiul de faţă va fi modul în care acest conservator şi-a asumat ideologia la care a aderat. În construirea întregii sale cariere, el a urmat un principiu fundamental al conservatorismului: gradualismul. Chiar dacă a debutat în politica mare devreme, P. P. Carp nu s-a grăbit, ci şi-a urmat traseul politic pas cu pas. Al doilea aspect ce dovedeşte asumarea existenţială a conservatorismului îl constituie modul în care şi-a conceput programul politic şi metodele propuse în mod constant pentru reformarea societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

1. Gradualismul unei cariere politice

Evoluţia politică a lui P. P. Carp a fost una graduală, în care fiecare etapă a reprezentat rezultatul unui efort precedent. Munca, mijloc propus de Carp în vederea creării unor fundamente solide ale dezvoltării societăţii româneşti, a fost una dintre valorile fundamentale pe care le-a urmat de-a lungul întregii sale cariere. În ceea ce-l priveşte, ea a luat forma efortului intelectual deşi, potrivit unor surse¹, nici cel fizic nu a fost dispreţuit (la vârsta de 70 de ani, politicianul planta nuci pe moşia de la Ţibăneşti).

Carp nu s-a „aruncat pe tărâmul politicii” imediat ce s-a întors în ţară după încheierea studiilor universitare (1862) ci, mai întâi, şi-a creat un nume în planul culturii. Abia atunci când şi-a descoperit vocaţia politică (1865) trecutul lui estetic a fost „mistuit de văpaia patimii politice”², după cum afirmă Gane. Iar trecutul cultural a însemnat participarea la „prelecţiunile populare” iniţiate de către Maiorescu – traduceri din Shakespeare (Macbeth şi Othello) şi din Humboldt, recenzii la Ioan Vodă cel Cumplit şi Răzvan Vodă ale lui B. P. Haşdeu (1866, 1867), la fabulele lui Sion (1870), la poemul Radu al lui R. Roman(1878). Prin toate aceste manifestări literare, Carp a reuşit să se impună în faţa junimiştilor şi a opiniei publice cultivate din România mică drept „cel mai aspru critic şi cel cu cunoştinţe mai întinse”³.

După trei ani petrecuţi în capitala moldavă (1862-1865), el a plecat la Bucureşti (definitiv în 1880), „la centru”, pentru a se iniţia în politică şi pentru a-i cunoaşte pe actorii politici ai vremii. Acolo s-a implicat în acţiunea de răsturnare a lui Cuza, din februarie 1866. Nu avem prea multe amănunte ale participării la acest act politic, dar prezenţa lui ca secretar intim al Locotenenţei Domneşti (autoritatea provizorie instaurată după detronarea „domnului unirii”) favorizează ipoteza unei recompense. Funcţia a impus îndeplinirea unor misiuni precum cea de la Paris (neoficial), cu scopul sondării atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de aducerea prinţului Carol I pe tronul românesc, cea de la Iaşi, în vederea detensionări mişcării separatiste izbucnite în 1866 şi cea din Basarabia (buna ei îndeplinire i-a atras felicitări din partea lui M. K. Iepureanu)⁴. Şi cu toate acestea, după întronarea lui Carol I nu-l găsim pe Carp „aranjat” într-o funcţie din aparatul de stat sau în parlament, ci în diplomaţie.

Cred că opţiunea expresă pentru diplomaţie a unui tânăr de 29 de ani poate constitui încă o dovadă a seriozităţii cu care Carp a privit spre propria-i carieră. Recunosc în spatele ei dorinţa acestuia de a-şi crea competenţe într-un domeniu conex politicii (precum diplomaţia) şi intuiţia că o bună reputaţie făurită aici putea să aducă beneficii, în viitor, unui om politic. Astfel, în perioada 1866-1867, îl găsim în funcţia de secretar al Agenţiei române de la Paris. Pe lângă activităţile inerente funcţiei sale, Carp s-a arătat preocupat de lărgirea cercului cunoştinţelor prin intrarea în contact cu cercurile oficiale franceze, cu diplomaţia străină şi participând la petrecerile mondene de la Compiègne, unde, ne asigură Gane, era un oaspete obişnuit⁵. Cunoaşterea din interior a lumii diplomatice şi contactul direct cu realităţile internaţionale i-au permis să-şi contureze o imagine asupra acestui domeniu. Dovada stă în faptul că, în 1868 (în parlament) şi 1869 (în publicistică), el şi-a expus un punct de vedere propriu asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale şi a poziţionării pe care România trebuia s-o adopte pe plan extern. Experienţa dobândită, perspectiva proprie asupra realităţilor internaţionale şi buna cunoaştere a limbii şi problemelor spaţiului german au fost atu-uri pentru trimiterea sa în misiunile de la Viena (în 1871-1873 şi 1882-1884) şi pentru numirea lui în fruntea Ministerului Afacerilor Străine (1870 şi 1888-1889).

Scurta misiune de la Paris a scos la iveală o trăsătură care, în timp, a devenit definitorie pentru politicianul Carp, şi anume respingerea compromisului. Decât să încalce un principiu, el a preferat să renunţe la funcţia pe care o avea: „Pentru o şefie, care era trecătoare, eu nu sacrific idei care nu sunt trecătoare” ⁶, avea să afirme Carp, în 1912, referindu-se la un context diferit (alegerea sa ca preşedinte al Partidului Conservator, în 1907). Mai putem nota şi alte gesturi ce dovedesc respectarea acestui ăprincipiu. La 5 iulie 1867, el primea instrucţiuni din partea superiorului său ierarhic, ministrul de externe Ştefan Golescu, să dezmintă afirmaţiile potrivit cărora guvernul român era favorabil formării comitetelor bulgare pe teritoriul său⁷. Pe 21 iulie, el făcea cunoscută guvernului intenţia sa de a se întoarce în ţară. „Am rămas la Paris – afirma Carp de la tribuna parlamentului, în 1868 – pentru că împrejurările politice nu permiteau d-lui Brătianu să trimeată un altul deşi i-am dat de ştire că nu mai vreau să rămân. Pentru aceasta eram oare silit să urmez ordinelor nedemne ce le primeam?”⁸.

Cu toate că orientarea lui era una cert conservatoare încă din momentul debutului parlamentar (1868) şi cu toate că a fost cooptat, împreună cu alţi junimişti, în formula cabinetelor conservatoare M. K. Iepureanu – ca ministru de externe, în 1870) – şi L. Catargiu – ca succesor al lui Maiorescu la Instrucţiune, în 1876 – sau a primit propunerea de a reprezenta România la Viena (1871-1873), Carp nu numai că şi-a menţinut individualitatea politică, dar a căutat s-o sporească. A refuzat să se înregimenteze în organizaţia politică a conservatorilor odată ce acesta a fost înfiinţată (în 1880), iar rezerve şi-a manifestat până târziu, în 1907, când a devenit preşedinte al tuturor conservatorilor⁹. Distanţarea de „vechii conservatori” din jurul lui L. Catargiu a explicat-o prin atitudinea lor de neimplicare în proclamarea regatului (în 1881), prin respingerea (iniţială) a politicii de orientare a României spre Puterile Centrale (indicată de Carp din 1869 şi reiterată de Maiorescu la 1880) şi, mai cu seamă, prin lipsa unui program conservator aplicabil.

Statutul de lider al „noilor conservatori” i-a permis lui Carp să accepte propunerea liberală de a merge la Viena (1882-1884) pentru a rezolva chestiunea Dunării, prilej cu care a fost perfectată reorientarea politicii externe româneşti (al cărei iniţiator a fost¹⁰). Tot el a fost cel care a elaborat Era Nouă (1884), programul politic al „conservatorilor de mâine”, prin care aceştia răspundeau nevoilor vremii.

Amplificarea neînţelegerilor cu „vechii conservatori”, ca urmare a alianţei lor cu liberalii lui Gh. Vernescu şi a participării lor la „Opoziţia Unită”, a dus la înfiinţarea unui club parlamentar al constituţionalilor (în 1889) şi apoi a unei formaţiuni politice conservatoare noi, Partidul Constituţional (în 1891), a căror lider a fost Carp. Asumarea de către toţi conservatorii a programului carpist a făcut posibilă rodnicile guvernări junimisto-conservatoare din perioada 1888-1895. Punctul culminant al evoluţiei sale politice a fost atins către sfârşitul carierei, când a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri (1900-1901; 1910-1912) şi apoi acceptat ca lider al tuturor conservatorilor (1907-1913).

Prin această trecere în revistă a celor mai importante momente ale carierei politice a lui P. P. Carp am căutat să dovedesc că această carieră a avut o evoluţie graduală. Dar, gradualismul acesta nu implică linearitatea. Evoluţia sa politică a fost una complexă, precum mediul în care s-a petrecut. Carp a debutat în politică, după propria-i spusă, ca „soldat”¹¹ şi, cu toate că a dovedit că are în rucsac bastonul de mareşal (prin capacitatea de a alcătui un program politic aplicabil, prin viziunea proprie în politica externă şi prin consecvenţa în a le pune în practică), cu greu i s-a recunoscut acest rol. La trei ani de la debutul politic (în 1866), el a ajuns ministru de externe (în 1870, la 33 de ani), dar în 1888, când a fost constituit un guvern pur junimist, nu lui i s-a încredinţat preşedinţia Consiliului de Miniştri, cu toate că era cel mai îndreptăţit dintre conservatori să o primească, ci lui Th. Rosetti. Cu toate că era văzut ca succesor firesc al lui L. Catargiu la conducerea Partidului Conservator, la dispariţia fizică a acestuia (în 1899) preferat a fost G. Gr. Cantacuzino, conservator cam lipsit de merite personale. Abia către sfârşitul carierei sale, la o vârstă înaintată, a ajuns în funcţiile pe care le merita: la 63 şi 73 de ani a fost numit prim-ministru, iar la 70 (în 1907) a ajuns şef al conservatorilor.

Toate funcţiile prin care s-a perindat în cariera sa politică (parlamentar, ministru, prim ministru şi şef de partid) nu au venit cuminţi una după cealaltă. De aceea, ţinând cont de această evoluţie zigzagată, cu paşi înainte care au venit destul de greu şi cu surprinzători paşi înapoi, cred că ceea trece peste timp este tocmai seriozitatea şi tenacitatea pe care Carp le-a dovedit de-a lungul întregii sale cariere politice.

2. Era Nouă – soluţii pragmatice la nevoi reale

O altă componentă viabilă a modelului politic carpist este, cred, pragmatismul care a stat la baza soluţiilor sale la nevoile unei societăţii aflată în plin proces de tranziţie către capitalism. Programul politic Era Nouă elaborat de Carp în perioada 1879-1884 s-a deosebit de acela al „vechilor conservatori” tocmai prin caracterul său practic, lipsit de proiecţii utopice. Importanţa pe care acesta a acordat-o caracterului platformei politice reiese, pe de o parte, din refuzul lui de a adera la organizaţia politică a conservatorilor. Într-un discurs din 1889, Carp descria situaţia Partidului Conservator de la începutul anilor '80 astfel: „sub punctul de vedere al ideilor, era adeseori aşa de împestriţat, era adeseori împărţit în câmpuri atât de depărtate unele de altele, încât o politică serioasă […] nu-mi părea posibilă”¹². Acceptarea programului carpist a fost una dintre condiţiile participării junimiştilor politici la guvernările perioadei 1889-1895. Guvernul gen. G. Manu (1889-1891) era apreciat de către Carp (a cărui prezenţă ministerială a fost respinsă chiar de către general) pentru că lucra „pe bază de idei moderne şi cu ochii ţintiţi spre viitor”¹³, iar despre cel condus de L. Catargiu (1891-1895) spunea că a fost unul dintre „cele mai fecunde şi cele mai folositoare pentru această ţară”¹⁴.

Programul Era Nouă, platformă de acţiune a unui om pragmatic („Eu cu doctrinele nu prea întreţin lumea”¹⁵, spunea Carp), a cuprins măsuri precum inamovibilitatea în magistratură, înlăturarea agiului, legea comunală, legea meseriilor, reformarea învăţământului şi descentralizarea administrativă. Într-un cuvânt, acest pachet legislativ trebuia să marcheze sfârşitul formelor fără fond¹⁶ (derapaje) ivite în societatea românească în cursa ei spre modernizare: corupţia, funcţionarismul (apărut ca urmare a „aruncării pe tărâm politic” a întregii naţiuni, în dispreţul activităţilor economice), centralizarea, lipsa burgheziei române, inadecvarea formelor moderne la situaţia reală a ţărănimii, lipsa efortului de gândire şi acţiune proprie, lipsa de aderenţă a fondului intern la instituţiile moderne etc. În viziunea lui Carp, anomaliile puteau fi corectate prin acţiuni ce aveau în vedere ridicarea fondului (cultură interioară) la nivelul formei (civilizaţie) şi care se concretizau în: dezvoltarea spiritului civic („voim să se deprindă cetăţeanul să fie cetăţean nu numai când vine la Bucureşti, dar şi acasă la el”¹⁷) prin formarea celei de a treia clase sociale care să dovedească un comportament burghez organizând şcolile de meserii, înfiinţând breslele şi încurajând dezvoltarea spiritului asociativ al meseriaşilor, combătând apariţia proletariatului rural (împiedicarea divizării loturilor mici) şi încurajând răspândirea unei pături ţărăneşti mijlocii (noi împroprietăriri, noi ocupaţii complementare agriculturii, reglementarea raporturilor de muncă dintre ţărani şi moşieri şi educarea forţei de muncă tinere în şcoli agricole sau pe cale administrativă). Doar intervenind la nivel social în spiritul muncii creatoare de valori materiale se putea schimba caracterul organizării politice româneşti, evoluând de la stadiul unei democraţii „bugetare” spre una „a muncii” (burgheză)¹⁸.

Spre deosebire de alţi junimişti precum Maiorescu, critica lui Carp a fost îndreptată nu atât împotriva importului de forme¹⁹, cât împotriva absenţei preocupărilor pentru adecvarea fondului la forma preluată. Utilitatea importului era recunoscută: „Generaţiuni întregi au venit să ne aducă înapoi de acolo (din Occident – subln. ns. S.B) o cultură care ne lipsea şi pentru care ne-ar fi trebuit poate lungi secole ca să o avem, dacă ar fi fost să o creăm, reduşi fiind la propriile noastre forţe”²⁰. Ceea ce trebuia combătut era lipsa de muncă: „La umbra citaţiunii nu se ascunde la noi decât lipsa de muncă” sau „am uitat însă că odată cu ideea şi legea am fi trebuit să introducem şi metoda ce le-a creat”²¹. Împrumutul neselectiv, care nu ţinea seama de eficacitatea formei în patria-mamă şi nici de stadiul de dezvoltare atins de ţara de adopţie, era, în concepţia lui Carp, la fel de nefast ca şi dezinteresul pentru adecvare. Preluarea unei teorii din altă ţară trebuia precedată de un studiu pentru a se vedea „dacă sunt posibile sau nu, dacă se potrivesc ori nu cu actuala stare de lucruri; fiindcă aici este ştiinţa, căci altminteri cine n-ar fi învăţat?”²². Sau: „Pentru unii ştiinţa este tot ce se află tipărit. Au găsit negru pe hârtie albă ideile vreunui autor, i-au adoptat vederile, fără să-şi dea seama dacă teoria merge cu practica, dacă dificultăţile realizării se supun aspiraţiilor abstracte”²³. Vorbind despre activitatea sa reformatoare, el a revendicat pentru sine nu originalitatea acesteia, ci efortul selecţiei: „Eu, om practic, am crezut că este bine să fac ceea ce a dat roade bune în alte ţări”²⁴.

Un alt motiv care reclama necesitatea unui program politic concret, bazat nu pe „idei ce stau în aer, dar pe idei practice şi bine codificate”²⁵, era acela al diferenţierii partidelor. Oferind un răspuns clar la întrebarea „care sunt interesele generale ale căror apărători vrem noi să ne facem?”, platforma indica grupul-ţintă căruia formaţiunea politică i se adresa. Neputinţa identificării interesului general pe care trebuia să-l satisfacă îi afecta rostul propriei existenţe: „dacă nu ne deosebim asupra ideii, atunci nu mai poate fi grupare de partide”²⁶ deoarece „partidele nu sunt o adunătură de oameni; […] ele nu au dreptul la denumirea de partid decât atunci când oamenii se încheagă în jurul unor idei care sunt mai presus de apetituri, mai presus de interesele individuale ale fiecăruia”²⁷. Altminteri, locul partidului era luat de organizaţia clientelară: „În lipsa unui program, a unor interese generale, partidul nu reprezintă decât interese personale, deci el serveşte unei clientele”²⁸.

Platforma politică implica responsabilitate în concepere dar şi în aplicare, fiind „o promisiune de om onest”, „cuvântul dat al unui om serios, care va face totul ca să se realizeze iar dacă nu-şi va putea ţine cuvântul făgăduit să se retragă de la guvernare” şi nu „o operă literară”, „nu ştiu ce teorie abstractă” sau „o elucubraţiune literară”²⁹. Ideile şi principiile nu trebuiau folosite ca „armă de luptă”, ca „mijloc de a ajunge la putere” şi apoi abandonate „ca nişte arme ce nu servă în arsenal şi nu se mai ştie nimic de ele” deoarece astfel se decredibiliza în ochii electoratului omul politic dar şi organizaţia căreia îi aparţinea dovedind astfel că „a promite e una şi a realiza e alta”³⁰. Trebuia ca onestitatea şi responsabilitatea să fie piedici în calea unei practici imorale de genul: „să ceri de la altul ceea ce ştii bine că nu numai că nu vrea, dar că nu poţi să faci nici tu”³¹.

Abordare lucidă a unor nevoi concrete, programul carpist asumat de organizaţia politică a conservatorilor a reflectat nu doar competenţa omului politic (ce avea cunoştinţe juridice, economice, istorice şi sociologice) dar şi efortul lui de a întocmi legi care să codifice şi ultima consecinţă a unei situaţii. Lipsit de spectaculozitate, înscriindu-se, potrivit ideologiei conservatoare, în linia „măsurilor lente, care fără zgomot măresc avuţia naţională”³², el poate fi recuperat din prisma aplecării lui asupra realului.

Cele două aspecte esenţiale ale personalităţii lui Carp, asumarea existenţială a gradualismului şi pragmatismul propus în guvernare, dovedesc faptul că acest om plitic nu s-a jucat cu principiile şi nici cu vorbele. Poate că şi dispariţia partidului pe care l-a condus a dus la extincţia unei tradiţii a onestităţii politice şi la succesul demagogiei. Probabil că, într-o societate în care mai importante sunt figurile de stil din intervenţiile publice decât soluţiile concrete asumate cu orice risc politic, redescoperirea lui Carp poate fi un gest de căutare a normalităţii.

SILVIA BOCANCEA – Lector la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, doctorand în istorie la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava.

 sus