Conservatorism

Kogălniceanu, tradiţionalistul

 

ANDREI STAN

Abstract:
The present article aims at pointing out an aspect that is regularly neglected when discussing the political thought of Mihail Kogălniceanu, one of the most important Romanian liberals. Despite his well-known liberal beliefs, Kogălniceanu can also be considered a traditional political thinker: some of his works, which we describe and analyse here, were wrote from a traditional, almost conservative, point of view.

Keywords: Kogălniceanu, traditionalist, conservative, liberal, Lovinescu, Principalities

Analiza unei părţi a gândirii politice a unuia dintre cei mai cunoscuţi oameni politici liberali din istoria României într-un număr dedicat conservatorismului poate părea, la prima vedere, o întreprindere cel puţin insolită.

În contextul apariţiei şi existenţei pe piaţa intelectuală a numeroase studii ce îşi propun trasarea biografiei şi reliefarea activităţii politice a liberalului Mihail Kogălniceanu, articolul de faţă are ca scop explicit reliefarea unei laturi mai puţin cunoscute (şi foarte rar comentate) a gândirii politice a acestuia – latura tradiţionalistă, cu alte cuvinte, un palier cu vădite accente conservatoare. Aşadar, efortul nostru se plasează mai degrabă pe tărâmul istoriei intelectuale, cu toate că apelul la istoria conceptuală (pentru argumentarea viziunii tradiţionaliste şi evoluţioniste asupra istoriei la Kogălniceanu) nu poate fi neglijat întru totul.

Demersul metodologic asumat de către cercetarea noastră este cel clasic: revizitarea diverselor texte ale lui Kogălniceanu, accentul fiind pus asupra acelor scrieri care reliefează versantul tradiţionalist al gândirii sale politice. De asemenea, am avut în vedere şi recuperarea unor ,,critici” clasice aduse tradiţionalismului lui Kogălniceanu (spre exemplu, unul dintre puţinii gânditori care a surprins cu exactitate specificul nu doar liberal al gândirii omului de stat ce avea să proclame independenţa României a fost Eugen Lovinescu în faimoasa sa Istorie a civilizaţiei române moderne), precum şi compararea acestor critici cu abordări mai recente din literatura de specialitate.

Prin urmare, punctul de plecare îl reprezintă unul dintre textele publicate de Kogălniceanu - Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova, text în jurul căruia ne fundamentăm întregul demers. De altfel, acesta este şi documentul cel mai reprezentativ pentru viziunea tradiţionalistă a lui Kogălniceanu pe care încercăm să o surprindem. Elaborat în fervoarea revoluţionară a anului 1848, documentul amintit mai sus a fost publicat la Cernăuţi la 8 august. Ce era acest text? Broşura viitorului om politic liberal conţinea o pledoarie pentru revenirea la vechile drepturi istorice ale Moldovei (în special autonomia), un program de reforme (impropriu-zis ,,reforme”, deoarece ele vizau revenirea la ,,vechile instituţii”¹ ale românilor ce le-ar fi permis acestora păstrarea identităţii şi supravieţuirea de-a lungul veacurilor) în 34 de puncte, o ,,declaraţie de la sine şi cu bucurie”² a aristocraţilor moldoveni (mai mult fictivă, după cum vom vedea în continuare) şi, ,,ca cunună tuturor (...), Unirea Moldovii cu Ţara Românească”³ (cu o formulă ce avea să provoace de-a lungul timpului furori în rândul istoricilor naţionalişti, mari amatori de a identifica stele polare unionale în conştiinţa românească).

La o analiză mai profundă, ,,broşura lui Kogălniceanu este, înainte de toate, antiregulamentară şi, deci, antirusească; ea e precedată de o expunere a drepturilor politice ale Moldovei”⁴ şi vizează să demonstreze în primul rând ,,neatârnarea dinlăuntru” a moldovenilor, pe baza unor documente care încep cu capitulaţiile din 1512 şi se termină cu tratatul de la Adrianopol din 1829. Un demers istoric, până aici. ,,Broşura” denunţă apoi starea jalnică şi corupţia din Principatul Moldovei şi propune un program în 34 de puncte pentru ,,regeneraţia Moldovei”⁵, nu înainte de a identifica şi denunţa tarele, ,,metehnele” Regulamentului Organic, văzut ca principală sursă a relelor politice şi sociale. În viziunea viitorului liberal, aceste tare sunt reprezentate de articolul adiţional şi de faptul că respectiva cvasi-lege fundamentală din 1831-1832 nu ar fi fost întemeiată ,,pe acele legiuiri vechi care (...) ne-au păstrat naţionalitatea”⁶. Cele 34 de prevederi propuse de Kogălniceanu pentru ,,regeneraţie” reprezintă, în sine, măsuri cu o evidentă tentă liberală (cu toate că el pretinde că acestea ar constitui o reîntoarcere la vechile instituţii din Moldova): egalitate în drepturi, impozitare proporţională, responsabilitate ministerială, libertate de exprimare, separarea puterilor în stat, libertate de conştiinţă, etc.⁷

Ar mai fi demn de remarcat şi faptul că, pentru a potenţa efectul acestor reforme propuse, K. anticipează asupra vremii şi vorbeşte în numele întregii clase a aristocraţilor din Moldova care, ,,în folosul naţiei,(...) de la sine şi cu bucurie se leapădă de privilegiile ce le au, sau prin moştenire sau prin legile înfiinţate”⁸ şi se arată dispuşi a renunţa la ,,orice ranguri şi privilegiuri personale sau de naştere, a se desfiinţa robia, ...”⁹, etc. Aici, Kogălniceanu simte nevoia să fie şi mai liberal, poate... prea liberal pentru timpul său, căci el este singurul care semnează acest document; prin urmare, pretenţia de a vorbi în numele întregii clase a aristocraţiei nu reprezenta decât un simplu exerciţiu de imaginaţie la acel moment concret, 1848.¹⁰ Iată de ce ,,declaraţia de la sine” a boierilor moldoveni e mai mult fictivă sau, dacă a existat, aceasta a existat doar în fantasmele politice paşoptiste ale lui Kogălniceanu.

Dar nu de excesul de liberalism al acestuia suntem preocupaţi, ci, dimpotrivă, de viziunea mai degrabă conservatoare a acestuia. Punctul central al analizei noastre pleacă de la critica pe care Kogălniceanu o aduce Regulamentului Organic: ,,A doua meteahnă capitală a Reglementului este că acesta, în loc de a regula (...) după spiritul timpului vechile instituţii ale Moldovei, a dărâmat şi a desfiinţat toate legiuirile ţării; ne-a tăiat toată relaţia cu trecutul, fără a ne întemeia prezentul. O lege fundamentală a Ţării trebuie însă să fie o plantă indigenă, expresia năravurilor şi nevoinţelor naţiei.(...) Reglementul dar nefiind nicidecum expresia voinţei moldovenilor, nerăspunzând la nevoinţele ţării, neîntemeiat pe acele legiuiri vechi care, cu toate greutăţile timpurilor şi ale împrejurărilor din afară sute de ani ne-au păstrat naţionalitatea, nici au putut, nici poate să facă fericirea ţării noastre. De aceea dar vroim a ne întoarce la acele instituţii, a cărora origine este din pământul nostru, care în timp de cinci veacuri le-am avut, şi pe care vroim numai a le adapta după luminile şi trebuinţele epocii [s.n.].(...) Instituţiile ce le vroim sunt curat ale ţării noastre în cea mai mare parte, şi aceasta o dovedesc istoria şi acturile publice ale românilor.”¹¹

Remarcăm foarte clar această formă de tradiţionalism care trădează o viziune evoluţionistă şi care aminteşte mai degrabă de poziţia unui conservator decât a unui liberal. Dar pentru a înţelege tradiţionalismul lui Kogălniceanu şi a-i identifica originile trebuie să aruncăm o privire şi la istoricul Kogălniceanu. Aşa cum am afirmat deja, este necesară aici şi o analiză pe tărâmul istoriei conceptuale. Kogălniceanu efectuează studii în Franţa, dar mai ales la Berlin: ,,atitudinea lui nu trebuie confundată cu cea a liberalilor munteni, de care se deosebea prin temperament, prin cultură şi mediu de formaţie intelectuală. Temperamentul nu-l putea decât împinge spre conservatorism; marea lui cultură istorică de adunător de cronici şi de iubitor de datini nu-l putea decât împinge spre tradiţionalism; mediul intelectual german nu-l putea decât îndrepta spre evoluţionism.”¹² Influenţa culturii germane provenea din doctrina lui Savigny, din reformele agrare ale lui Hardenberg şi, evident, din disciplina vieţii germane.¹³ Astfel, teoriile sale sociale capătă un caracter evolutiv, iar încercarea de a alcătui o istorie a Valahiei, a Moldovei şi a vlahilor trans-dunăreni e una fundamentală în definirea unei identităţi româneşti mai vechi decât instituţiile fanariote şi Regulamentul Organic. Kogălniceanu va susţine în acest mod ideea teoriei graduale: reforma graduală pentru români în Principate implică faptul că aceştia trebuie să facă apel la propriile lor instituţii istorice, că nu e firesc să împrumute necugetat instituţii ale Occidentului atunci când ele se găsesc, istoric vorbind, în patrimoniul naţional. Teoria lui Kogălniceanu pledează pentru recuperarea din trecutul pre-fanariot a unor instituţii deja stabile: spre exemplu, instituţia proprietăţii la ţărani nu mai trebuie inventată, deoarece ea a existat şi înainte. Prin urmare, gradualismul lui Kogălniceanu se referă la acest demers de recuperare şi nu transplantare (inventare, imitare): ,,Domnul ales din toate stările societăţii după vechiul obicei. – Aceasta iarăşi nu e o inovaţie.”¹⁴

Criticul Eugen Lovinescu interpreta situarea lui Kogălniceanu pe tărâmul drepturilor istorice şi tradiţionalismul său ca având şi un ,,caracter de oportunitate, de necesitate a momentului: faţă de două împăraţii autocrate, şi faţă de o oligarhie naţională foarte puternică, şi din teama de a nu fi privit ca «revoluţional», «socialist» sau «comunist», pe ce-şi putea sprijini el revendicările decât pe argumente istorice?”¹⁵ Pentru Kogălniceanu, istoria se înscrie în evoluţia generală a naturii, prin urmare e suficient să urmărim această dezvoltare istorică în spirit natural pentru a putea construi apoi un model care să vină în sprijinul dezideratelor naţionale: istoria ,,ne leagă cu vecia, puind în comunicaţie sămânţiile trecute cu noi, şi iarăşi şi pre noi cu sămânţiile viitoare, cărora are să le trădeze povestirea faptelor noastre.”¹⁶ De aici provine şi ideea că ,,trebuinţa istoriei patriei ni este neapărată chiar pentru ocrotirea drepturilor noastre împotriva naţiilor străine.”¹⁷

Viziunea evoluţionistă asupra istoriei este preluată de K. de la istoricul francez Augustin Thierry: ,,lucrarea acestii lumi se săvârşeşte încet, şi fiecare generaţie ce trece nu face decât a lăsa o piatră pentru zidirea edificiului ce visează spiritele ferbinţi.”¹⁸ Plecând de aici, omul politic român devine adeptul reformelor graduale şi postulează că ,,ţeara noastră nu prin grabnice şi zgomotoase schimbări se poate rădica. Reformele blânde şi graduale, îmbunătăţirile serioase, răspândirea instrucţiei publice, respectarea dritului tuturor claselor, îndreptarea moravurilor în familii, întărirea, statornicirea şi respectarea puterii ocârmuitoare, ca organ al legei, aceste sunt singurele elemente de regeneraţie pentru noi. Orice schimbare silnică, orice prefacere năprasnică nu pot să ne fie decât fatale. Când revoluţiile încep, civilizaţia încetează; rezboiul niciodată n-a făcut decât a mistui rodurile sămănate în timpul păcii [s.n.]”¹⁹, notează cu o grozavă teamă de revoluţii, demnă de a unui bătrân nobil britanic, cel ce avea să devină mai târziu una dintre figurile marcante ale partidului liberal. Ne aflăm în punctul în care asemănarea dintre acest mod gradualist de înţelegere a acţiunii politice şi doctrina conservatoare este frapantă.

Suntem însă obligaţi să atragem atenţia asupra faptului că aici se ridică imediat trei probleme fundamentale. Prima, de bun-simţ, se traduce printr-o întrebare extrem de simplă: care este de fapt fondul pe care trebuie clădită noua societate dacă transplantarea (sau imitarea) instituţiilor occidentale nu reprezintă calea cea mai potrivită de reformare? Altfel spus, pentru a relua o interogaţie adresată în repetate rânduri de către Daniel Barbu, ne întrebăm, în mod legitim, care este ,,adevărul ascuns în străfundurile ţesutului social românesc?”²⁰ ce ar putea fi recuperat? – întrebare la care nici Kogălniceanu, nici inamicii săi politici din tabăra partidului conservator nu au reuşit să producă un răspuns convingător.

A doua problemă este reprezentată de o evidentă tensiune între această viziune cu tentă conservatoare şi acţiunea politică ulterioară a lui Kogălniceanu: să nu uităm că în 1857 el cerea ,,Prinţ străin cu moştenirea tronului ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei şi a cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţărei”²¹. Prin urmare, rămânând pe terenul tradiţionalismului, ,,cum am putea scoate organic, de pildă, regimul constituţional din vechiul regim al absolutismului oriental? Pe ce tradiţie se întemeiază principele străin? Pe ce tradiţie, dinastia ereditară, când însuşi Kogălniceanu spunea că «după vechiul obiceiu, Domnul era ales între toate stările ţării»?”²² La mijlocul secolului al XIX, elita politică româneacă decide ruperea definitivă de trecut şi începe procesul de ancorare a Principatelor şi, ulterior, a statului în modernitate: ,,Cu aproape două veacuri în urmă, când au decis să joace cartea modernizării, a occidentalizării şi a statului naţional, românii nu s-au aşezat în continuarea unei vechi istorii, ci s-au despărţit de ea.”²³ Una dintre figurile marcante ale acestei elite politice este chiar Kogălniceanu, liberalul moderat care pleda, aşa cum am văzut, pentru recuperarea tradiţiei naţionale şi aplicarea unor reforme graduale, nicidecum a unora care să situeze societatea românească într-o discontinuitate evidentă cu modelele dominate de până la 1856-1857.

În al treilea rând, Kogălniceanu se arată, aşa cum am văzut mai sus, un adversar implacabil al ,,prefacerilor năprasnice”, cu alte cuvinte al schimbărilor revoluţionare. Dar cum altfel pot fi catalogate câteva din evenimentele majore ale societăţii româneşti din secolul al XIX-lea la care Kogălniceanu îşi aduce din plin aportul? Prin urmare, excluderea fracturilor de natură revoluţionară din gama de acţiune politică nu poate explica momente gen 1848 sau 1864, momente de care numele omului politic este intrinsec legat.

Spre finalul articolului se cuvine să atragem atenţia cititorului că viziunea tradiţionalistă a lui Kogălniceanu se cuvine a fi analizată în context. Nu putem judeca Dorinţele Partidei Naţionale independent de momentul la care acesta vede lumina tiparului: documentul este redactat în context revoluţionar. Am redat deja opinia criticului Lovinescu, care vedea în tradiţionalismul lui Kogălniceanu un element de oportunitate adaptat strict momentului 1848: istoricul român era conştient că Principatul Moldovei se afla între două mari puteri sensibile la orice tentaţie centrifugă, revoluţionară, care le-ar fi putut periclita poziţia. Revendicările revoluţionare trebuiau deghizate în altceva. Tradiţionalismul, situarea schimbării sociale şi politice pe un teren autohtonist prin reîntoarcerea la drepturile istorice pierdute, putea asigura un punct de plecare mai potrivit care să provoace ,,reformarea” societăţii româneşti şi intrarea acesteia în modernitatea veacului al XIX-lea fără a atrage atenţia şi o eventuală intervenţie a puterilor vecine.

Există în literatura de specialitate de astăzi din dreptul constituţional autori care analizează atent cele două demersuri ale lui Kogălniceanu sesizabile în Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova: acela de situare pe tărâmul tradiţiei (prin revendicarea de la proiectele româneşti de reforme de secol XVIII şi XIX) şi acela de intrare pe terenul modernităţii (prin inspiraţia evidentă din constituţia franceză de la 1791 şi din cea belgiană de la 1831 via Proclamaţia de la Islaz). În opinia acestor autori, cele două demersuri ,,nu erau incompatibile, ci complementare”²⁴, pe motivul că ,,autohtonizarea, fie şi discutabilă, a principiilor receptate din dreptul public occidental evita acea acuză de contaminare revoluţionară la care Kogălniceanu însuşi face aluzie.”²⁵ O poziţie oarecum asemănătoare cu cea a lui Lovinescu: Kogălniceanu alege să invoce ,,tradiţiile” pierdute ale Moldovei şi din temerea de a nu fi perceput ca ,,revoluţionar”.

Incompatibil sau complementar cu promovarea modernităţii politice, element de oportunitate sau nu destinat acţiunii punctuale la 1848, filonul tradiţionalist este totuşi o parte importantă a gândirii politice a liberalului Kogălniceanu, aşa cum am încercat să arătăm în rândurile de mai sus. Faţă de aportul pe care istoricul şi omul politic şi l-a adus la dezvoltarea curentului liberal în Principate, această filieră conservatoare de înţelegere a acţiunii politice a fost prea puţin abordată de numeroasele studii care îi sunt dedicate lui Kogălniceanu. Întrebarea pe care o punem pe final este următoarea: ar trebui să ne mire prezenţa unei influenţe tradiţionaliste atunci când analizăm gândirea politică a unui liberal român de secol XIX? Răspunsul a fost formulat, într-o manieră extrem de directă, încă din 1909: ,,din pricina clasei din care făceau parte, ei [aceşti fii de boieri: Kogălniceanu, A. Russo, n.n.] moşteniseră un temperament mai conservator, deci mai refractar la «noutăţi».”²⁶ Nu trebuie să uităm însă nici spiritul epocii în care aceşti intelectuali îşi vor desfăşura activitatea politică, spirit care, inevitabil, şi-a lăsat o puternică amprentă asupra concepţiilor lor: ,,Educaţia istorică a omului politic Kogălniceanu este responsabilă, alături de un spirit al epocii, istorist şi romantic, pentru prezenţa, ca argument central în interiorul criticii ordinii regulamentare, a tradiţiei [s.n.].”²⁷ Considerăm, aşadar, că viziunii politice a lui Kogălniceanu ce trădează puternica sensibilitate tradiţionalistă pe care am reliefat-o ar merita să i se acorde un interes sporit din partea cercetătorilor.

ANDREI STAN – Doctorand anul II – Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus