Conservatorism

Rădăcinile teoretice ale tradiţionalismului românesc la junimişti, semănătorişti, poporanişti şi socialişti.
O istorie a ideilor politice
 

SABIN DRĂGULIN

Abstract:
The present study draws an analysis of the main themes of Romanian traditional thought.

Keywords: tradition, evolutionism, historicism, organicism, culture, civilization

Începuturile istorice ale ideologiile româneşti care şi-au propus crearea statului român au avut la bază dorinţa sinceră de modernizare a structurilor arhaice autohtone şi recuperarea decalajului acumulat în secole în raport cu civilizaţia occidentală. Acest proiect s-a realizat de sus în jos, de la guvernanţi spre guvernaţi.

În plan politic, acest proiect, a fost inaugurat prin declanşarea revoluţiilor de la 1848, continuat odată cu unirea Moldovei cu Ţara Românească, reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, aducerea unui domnitor străin pe tronul statului român, câştigarea independenţei de stat, transformarea statului român în regat, pentru ca să se încheie cu marea unire din 1918.

În legislaţie, prin preluarea unor constructe legislative, în administraţie prin începerea procesului de unificare administrativă, în şcoală prin crearea unor instituţii specifice.

Toate aceste reforme au impus societăţii româneşti un ritm accelerat de transformare. Această opţiune politică a implicat „arderea” etapelor care trebuiau să pregătească societatea în trecerea de la societatea feudală la epoca modernă. Într-o perioadă relativ scurtă de timp modul de a te îmbrăca, a te exprima în scris sau oral, s-au schimbat.¹ Apar idei noi, mentalităţi diferite, toate acestea reflectându-se într-o altă raportarea a individului faţă de instituţiile statului. În plan economic apar primele forme ale economiei de piaţă. Toate aceste situaţii noi au generat o stare de tensiune la nivelul elitei, deoarece apare o schimbare a raporturilor de forţe dintre diverse grupuri de influenţă. Ca urmare a introducerii forţate a acestui model de modernizare apar diverse reacţii în spaţiul public care încearcă să găsească soluţii alternative.

Deceniul şase al secolului al XIX-lea a dat naştere unei concepţii teoretice, tradiţionaliste, care s-a intitulat „junimismul”. Principalul mijloc de difuzare a ideilor junimiste a fost presa şi mai ales revista Convorbiri literare. Junimiştii sunt reprezentanţi de seamă ai intelectualităţii moldovene. Principalii membri ai acestei mişcări au fost: Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, P.P.Carp, Theodor Rosetti (membri fondatori), Mihai Eminescu, A.D.Xenopol, Vasile Alecsandri, Ion Creangă (aderenţi ai mişcării), şi alţii. Aceştia au criticat generaţia de la 1848, deoarece au considerat-o ca fiind vinovată din punct de vedere moral de introducerea în societatea românească a unor modele noi, occidentale, care nu erau adecvate mentalităţii vremurilor, şi nu respectau nivelul de dezvoltare istorică al poporului român. Ideile promovate de junimişti s-au fundamentat pe „teoria formelor fără fond”², critica adusă generaţiei de la 1848, pe triada: istorism, evoluţionism, organicism, sau antinomiile cultură-civilizaţie, sat-oraş. Ulterior aceste concepţii de bază au fost împrumutate de alte curente cu caracter tradiţionalist cum ar fi: semănătorismul, poporanismul şi socialismul.

„Teoria formelor fără fond” reprezintă cea mai importantă contribuţie adusă de junimişti în spaţiul public. „Părintele” acestei concepţii este Titu Maiorescu. În articolul intitulat „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, fondatorul Junimii şi a Convorbirilor literare şi–a prezentat principalele idei întroducând pentru prima dată în literatura politică autohtonă conceptele de „formă” şi „fond”.

Teza lui Maiorescu era că românii au preluat „forma” prin imitarea constructelor de civilizaţie europeană însă nu exista „fondul”, mai exact nu existau acele categorii sociale care să le anime. Astfel paşoptiştii nu au preluat valorile occidentului ci doar lustrul. Acuzaţia principală adusă acestora este aceea că procesul de modernizare a fost impus într-un ritm alert fără ca să existe o bază pe care să se poată construi. De aceea „Înainte de a avea partid politic-care să simţă trebuinţa unui organ-şi public iubitor de ştiinţă-care să aibă nevoie de lectură-noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate; şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreţiat spiritul de societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea Academică Română- cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-arheologică şi secţiunea ştiinţelor naturale- şi am falsificat ideea academiei; înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat Teatrul Naţional şi am depreţiat şi falsificat toate aceste forme de cultură.” ³

Generaţia de la 1848 a fost denumită în mod generic „bonjuriştii”.⁴ Conform acestei teorii principalii vinovaţi erau paşoptiştii care nu au aşteptat ca societatea românească să evolueze în mod firesc, să poată crea o cultură valoroasă autohtonă. Această „grabă” a avut ca rezultat apariţia în cultura română a unei culturi de împrumut.⁵ Pentru a elimina această situaţie Maiorescu considera că este necesar să se impună un „cult al adevărului care să facă lumină într-o lume cuprinsă de demagogie.”⁶ În acelaşi timp autorul ţinea să precizeze că aceste critici nu erau îndreptate împotriva persoanelor cât mai ales a metodelor şi conceptelor folosite⁷, singura modalitate de a ieşi din această stare de fapt fiind critica.⁸

Pe aceeaşi linie se încadrează şi Mihail Kogălniceanu care critica procesul de imitaţie care înlocuieşte ideile şi obiceiurile autohtone. Tradiţia trebuia păstrată iar pe fondul acesteia ar trebui să fie împrumutat doar „spiritul”. În baza acestui principiu nu era nevoie care vechile instituţii tradiţionale să fie aruncate la coşul istoriei cât mai degrabă, privind la experienţa occidentală, să fie reformate şi modernizate.⁹

P.P.Carp critica la rândul său procesul de formare al statului român şi propunea alegerea soluţiilor necesare pentru a se micşora eroarea iniţială.¹⁰ Paşoptiştilor le era recunoscut rolul avut în crearea statului român însă acum generaţiei junimiste îi revenea rolul de a-l moderniza.¹¹

Ion Eliade Rădulescu în acelaşi spirit arăta că „cu legi şi doctrine din afară se pierde România, pentru că ridicându-i-se elementele ei vitale i se impun altele ce nu le pot respira plămânii ei”.¹²

Critica adusă paşoptiştilor va fi preluată ulterior de semănătorism. Acesta nu este un curent inovator şi nu face altceva decât să împrumute argumentele junimiste pentru a critica drumul impus de paşoptişti însă cu o delimitare mult mai clară în faţă de societatea modernă.¹³

Constantin Rădulescu Motru a preluat ideile lui Maiorescu criticând modelul impus de revoluţionarii de la 1848.¹⁴

Ilarie Chendi dorea o originalitate autohtonă neîntinată de împrumuturi străine şi fără influenţa filizofiei occidentale.¹⁵

Nicolae Iorga a fost un antipaşoptist convins care a încearcat să discrediteze prin ideile promovate fundamentele burgheze.¹⁶ Istoricul considera că revoluţia de la 1848 a introdus un caracter abstract şi neorganic în societatea românească ce a avut ca rezultat întreruperea forţată a principiilor contractualiste.¹⁷ Iorga a criticat fără să se ascundă generaţia de la 1848 deoarece, în ochii săi, a văzut această perioadă din istoria României ca un reflex al revoluţiei franceze de la 1789. Pentru istoric, principii fundamentale ca suveranitatea poporului şi vot universal nu puteau fi văzute cu ochi buni. Ideea că destinul politic al unei naţiuni ar putea să depindă de deciziile unei mase de oameni îl tulbura. Reproşa lipsa spiritului evoluţionist prin aducerea în prim plan a conceptului de revoluţie. Revoluţia reprezenta ruperea cu trecutul, cu tradiţia, şi mina organismul social al unui popor. Contesta revoluţiei franceze pretenţia de a fi eliberat spiritul uman. Din punctul său de vedere raţionalismul a condus la tiranie şi nu la libertate.¹⁸ Tradiţia reprezintă pentru Iorga reîntoarcerea la un trecut în care societatea era aşezată, unde ţărănimea îşi cunoştea rolul şi locul, unde sufletul pur al acestora era neântinat.

George Coşbuc deplângea ruperea firului tradiţiilor. Împrumuturile existente în literatura română nu erau altceva decât o desconsiderare tradiţiei strămoşeşti.¹⁹

Alexandru Vlahuţă considera că literaţii trebuiau să-şi îndrepte atenţia spre popor de unde trebuiau preluate pildele şi învăţăturile serioase.²⁰ Elita autohtonă este criticată deoarece s-a înstrăinat de tradiţiile populare seculare.²¹ Pentru a completa acest tablou este lăudată activitatea lui Maiorescu care după treizeci de ani de muncă a reuşit să cureţe limba română de împrumuturi străine.²²

Concluzia semănătoriştilor este că o cultură naţională îşi trage seva din tradiţie şi legendă deoarece este asumat trecutul istoric cu suferinţele şi faptele naţiunii.²³

Poporanismul are ca principal reprezentant pe Constantin Stere. Gândirea s-a teoretică a fost înfluenţată de narodnicismul şi populismul rus. Din acest motiv apare o confuzie între poporanism şi socialism. Reluînd criticile junimiste, Stere arăta că opera generaţiei de la 1848 a rămas neterminată, deoarece au fost introduse formele statului modern, dar în acelaşi timp viaţa publică nu s-a democratizat deoarece populaţia nu participă la viaţa publică.²⁴ Analizând sistemul instituţional se arăta că la 1866 s-au introdus idei şi principii aparţinând spaţiului de idei britanic odată cu preluarea modelului Constituţiei belgiene, în timp ce în administraţie s-a copiat modelul francez.²⁵ Introducerea formelor de civilizaţie capitalistă este în acelaşi timp şi rezultatul presiunilor făcute de burghezia europeană, care, au introdus aceste modele deoarece serveau propriilor interese economice.²⁶

Garabet Ibrăileanu în critica sa adusă ideii de împrumut nu se opreşte la momentul 1848, continuând să evoce influenţe provenind din aria culturală slavonă.²⁷ Cu toate că se integrează în gândirea promovată de semănătorism, Ibrăileanu nu îmbrăţişează ideea izolaţionismului cultural dorind integrarea culturii române în cea universală.²⁸

Socialiştii au preluat critica generaţiei de la 1848 şi teoria formelor fără fond. Constantin Dobrogeanu Gherea a analizat geneza capitalismului românesc prin prisma raportului cu Europa observând că factorul extern a avut un rol covârşitor în modernizarea României.²⁹ În acest fel paşoptismul a încălcat grosolan evoluţia istorică a României.³⁰ Reforma agrară din 1864 a fost un act impus de elita paşoptistă, şi avea ca scop diminuarea dezechilibrelor existente între marea şi mica proprietate. Actul impus de Cuza este criticat deoarece e văzut ca o sursă a anomaliilor apărute în societatea românească. Modelul de modernizare propus de liberali este considerat a fi nenatural, străin faţă de natura poporului român. Socialiştii doreau să aducă cu sine un alt model de modernizare care să valorizeze la maximum elementul autohton. Istoria este considerată a fi acel vehicul ideologic folosit pentru a valida conceptul conform căruia evoluţionismul este strada de urmat.

Junimiştii analizează istoria neamului românesc şi reuşesc să recupereze perioada dacică. Apare astfel o simbioză între daci şi romani, ca strămoşi comuni ai poporului român şi atribut al continuităţii.

Mihail Kogălniceanu este autorul primului articol cu caracter istoric prin care se aduce în discuţie ascendenţa dacică a poporului român.³¹ Bogdan Petriceicu Haşdeu combate ideile lui Robert Röesler iar dacismul său devine un ţel.³² La Dimitrie Bolintineanu apare figura istorică a lui Decebal, ultimul rege al dacilor, care este mitizat, personalitatea acestuia simbolizând eroismul propriului popor.³³

În scrierile daciştilor, Decebal este acel simbol care trebuia să alimenteze o imagine idilică a poporului român care transcede din veacurile întunecate. Personajul este eroicizat fiind comparat cu un leu al bătăliilor. El are supuşi printre popoarele barbare fiind deci un lider şi nu un supus. Are un cap de voinic şi pe frunte poartă o diademă de aur.³⁴ Sinuciderea eroului este văzută ca o translaţie în timpul atemporal, deoarece este preferată moartea în locul sclaviei.³⁵ Simbolul unităţii şi permanenţei este urmărit de-a lungul veacurilor, fiind identificat în epocile lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Victoriile domnitorilor români se datorează în primul rând apelului la popor şi nu sunt datorate ajutorului extern. Pe baza acestei mitologii se creează imaginea unui popor, român, care este mândru, liber şi gata de sacrificiu.³⁶

Semănătoriştii au acceptat fără rezerve istorismul. Aceştia au încercat să definească cadrul istoric al formării poporului român în spaţiul intra şi extra carpatic. Astfel s-au construit viziuni abstracte despre Românism prin apelul la istorie, iubirea de neam şi ţară.³⁷ Apelul la istorie a devenit un leit motiv la semănătorişti, evenimentele istorice fiind aduse să argumenteze ideea evoluţionismului organic.

George Coşbuc în poeziile sale istorice „Decebal către popor”, „Un cântec barbar”, şi „Volos preot dac” continua ideile lui Dimitrie Bolintineanu. Mesajul transmis de aceste poezii este valorizarea trecutului traco-geto-dac în opoziţie cu elementul roman, deoarece aceştia sunt văzuţi ca fiind cotropitori. Existenţa conflictelor armate dintre romani şi daci este folosită cu scopul scoaterii în evidenţă a calităţilor autohtonilor, a spiritului de sacrificiu şi de rezistenţă extrapolat la ideea de rezistenţă milenară a poporului român. Accentuarea acestor elemente a creat un caracter etnicist naţionalist mult mai accentuat decât în cazul junimist.³⁸

Poporaniştii au acceptat ideea istorismului în strânsă legătură cu evoluţionismul şi conceptul de specificitate. Tradiţionalismul poporanist a preluat din istorie ideea evoluţiei. Istoria este văzută ca o luptă seculară a poporului român îndreptată împotriva încercărilor de maghiarizare, de rusificare sau rutenizare.³⁹ Poporanismul utilizează termenul de specificitate fără a-l folosi cu insistenţă.⁴⁰

La poporanişti tradiţia transcede din negura vremurilor, istoria este folosită ca o pildă moralizatoare pentru a nu fi uitat trecutul şi elementele care au permis existenţa poporului român pe acest teritoriu: ţăranul, obştea sătească şi moştenirea înaintaşilor.

Socialiştii preiau, ca principiu, istorismul, însă dispare viziunea romantică junimistă sau semănătoristă. Istoria este folosită ca vehicul pentru a se valida conceptele socialiste. Gherea vedea România ca fiind o ţară mică pe care istoria o împinge să se transforme într-o provincie a ţărilor bogate.⁴¹

Socialismul identifică în istorie lupta dintre clase.⁴² Istoria trebuie să argumenteze ideea revoluţiei care apare la Marx. Conform acestei teorii, de-a lungul secolelor a existat o luptă între clase care conduce inevitabil la izbucnirea unei revoluţii.⁴³

Strâns legat de istorism este evoluţionismul. Argumentele evoluţionismului şi organicismului provin din zona istoriei, a socialului şi a culturii.

Alecu Russo este adeptul dezvoltării organiciste a societăţii. În concepţia sa limba este produsul a peste 2000 de ani de evoluţie lentă.⁴⁴

În continuarea acestei idei Kogălniceanu vedea în evoluţionism acea cale pe care România trebuia să o urmeze deorece „ţara trebuie să se dezvolte prin reforme blânde şi graduale şi nu prin grabnice şi zgomotoase schimbări”.⁴⁵ În prim plan autorul pune problema originalităţii creaţiei literare, combaterea imitaţiilor şi împrumuturilor. Lupta acestuia nu era îndreptată doar împotriva împrumuturilor provenite din limbile moderne, franceza de exemplu, dar şi împotriva forţărilor latiniste.

Modelul de modernizare a societăţii româneşti adus în discuţie de junimişti poate fi considerat conservator, dar nu retrograd, deoarece vedea înoirea ţării prin păstrarea unei tradiţii autohtone şi îmbogăţirea acesteia cu elemente noi, moderne. Această îmbogăţire nu prevedea anularea tradiţiei deoarece ar fi însemnat pierderea caracterului naţional.⁴⁶

Socialiştii îmbrăţişează conceptul organic al societăţii. Gherea cosidera că „O ţară este ca un organism social, ea trebuie să se dezvolte ca un organism întreg în marginile etnice”.⁴⁷ Mihail Gheorghe Bujor declara în 1916 că „Patriile sunt cadre naţionale şi istorice de dezvoltare a popoarelor. În aceste cadre s-a întemeiat fiecare naţiune cu o existenţă proprie cu tradiţiile şi civilizaţiile ei”.⁴⁸

Noutatea cu care vin socialiştii este dată de abandonarea imaginii tradiţionaliste privind rolul ţărănimii. Imaginea junimistă, semănătoristă şi poporanistă privind ţăranul şi satul patriarhal dispare. Conform doctrinei marxiste, ţăranul este simbolul micului proprietar de pământ şi reprezentantul unei clase retrograde deoarece este osificat în structurile sale mentale şi economice. Acest imobilism social combinat cu un ridicat simţ al proprietăţii îi transformă pe ţărani în duşmani ai proletariatului urban.

Socialiştii, menţinând tradiţia marxistă doreau exproprierea pământului şi introducerea colectivismului în agricultură.⁴⁹ Gherea, în lucrarea sa Ce vor socialiştii români explică pe larg modelul socialist de organizare a agriculturii. Terenurile agricole aflate în proprietatea statului ca şi cele private, vor trece în folosinţa comunelor dar cu despăgubire. Aici se observă clar influenţele narodnice deoarece, narodnicismul considera că lumea satului trebuia organizată într-un tip de colectivitate care să lucreze pământul prin darea în folosinţă obştilor comunale.⁵⁰ Într-o altă lucrare a sa intitulată Neoiobăgia, Gherea analiza spaţiul rural identificând existenţa raporturilor de producţie iobăgiste. În concepţia sa, pământul este insuficient în raport cu numărul ţăranilor iar legislaţia îi favorizează pe marii proprietari de pământ.⁵¹ Luând în considerare aceste elemente autorul propune ca o primă măsură pe care statul trebuie să-l ia este impunerea relaţiilor contractuale între ţărani şi proprietarii de pământ. Ideea impunerii unei relaţii contractuale este modernă deoarece pune sub tutela statului o mare parte a societăţii. Contractul în sine reprezintă asumarea unor drepturi şi obligaţii de ambele părţi şi limitează abuzurile. În cadrul acestei realităţi ţăranul un subiect singular deoarece se transformă în muncitor agricol, membru de sindicat.⁵² Din această abordare răzbate în mod clar mesajul socialist, transformarea forţei de muncă din agricultură în muncitori şi aplicarea conceptelor marxiste în agricultură. Prin această metodă socialiştii rezolvă problema marxistă a luptei de clasă deoarece transformă ţărănimea în proletariat agricol.

Pornind de la evoluţionismul organicist se vor dezvolta antinomiile cultură – civilizaţie şi sat-oraş. Termenul de cultură îl întâlnim în spaţiul cultural german şi va fi utilizat în timp ca opus al termenului de civilizaţie. Cultura reprezintă fondul original şi originar al spiritului creator realizat istoric prin acumulări succesive (principiul evoluţionismului istoric), ce reflectă specificitatea unui popor. Termenul de civilizaţie apare în spaţiul cultural francez, la raţionaliştii de secol XVIII care au fundamentat teoretic revoluţia de l789. Iluminiştii, în demersul lor de a reforma regimul francez au imaginat un nou tip de societate bazat pe valori care implicau ştiinţa, progresul tehnic, drepturile naturale ale omului, laicism. Pe baza acestor argumentaţii termenul de cultură este identificat cu spaţiul rural în timp ce acela de civilizaţie cu cel urban.

Maiorescu considera că elementele constitutive ale naţiunii române sunt limba, sângele şi teritoriul.⁵³ Cultura exprima fondul originar. Aceasta a fost realizată prin acumulări ce reflectă specificitatea comunităţii.⁵⁴ Maiorescu considera că „limba este un produs necesar şi instinctiv al naţiunii iar individul nu o poate modifica după raţiunea sa izolată”.⁵⁵

A.D. Xenopol dorea să studieze organismul culturii române pentru a evidenţia trăsăturile naţionale ale poporului român care se integrează culturii europene.⁵⁶ Această trăsătură naţională originală se bazează pe ideea comunităţii de origine. Astfel apare o specificitate bazată pe biologic, mediu fizic, cultural şi social.⁵⁷ În continuarea acestei idei Xenopol arăta că „limba unui popor este expresia şi totodată instrumentul gândirii sale... ideea diferenţelor de rasă explică originalitatea popoarelor”.⁵⁸ Acelaşi Xenopol raportându-se la poporul român observa că acesta nu poate fi considerat un popor barbar, deoarece are o cultură proprie care, din cauze istorice nu a putut să se afirme.⁵⁹ Din punctul său de vedere fiecare popor este purtătorul unei culturi proprii, acesta având dreptul de a-şi crea o identitate care să reflecte caracteristicile sale.⁶⁰

Mihail Kogălniceanu dorea încurajarea dezvoltării literaturii originale, cu izvoare din tradiţiile autohtone care să reflecte frumuseţile ţării indiferent de provincia de la care provin, cu condiţia existenţei valorii.⁶¹

Cezar Boliac considera că specificitatea se bazează pe trei elemente: conştiinţa etnică, pământ şi tradiţii. Prin luarea în cosiderare a acestor trei elemente se poate crea o literatură şi o istorie naţională. Boliac arăta că civilizaţia unui popor consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri deoarece „din rădăcini proprii răzbate adevărata civilizaţie a unui popor”.⁶²

Antinomia cultură-civilizaţie, văzută prin prisma antinomiei sat-oraş este exprimată în întreaga sa tărie prin intermediul a doi reprezentanţi de seamă a culturii române: Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale. Primul dintre aceştia „bădia” cum era chemat de către prietenul său Mihai Eminescu idealizează lumea rurală. În contrast cu viaţa satului în care timpul îşi are o viaţă proprie, unde lumea este aşezată şi respectă datinile milenare, avem imaginea oraşului unde viaţa este văzută ca un surghiun. Îmbrăcămintea orăşeanului este ridiculizată fiind considerată strâmtă şi grotească în comparaţie cu portul popular care este confortabil şi frumos. Iaşiul, care înainte de unire era principalul centru politic, economic şi cultural al Moldovei pierde competiţia cu Bucureştiul care va deveni capitala noului stat. Bucureştiul reprezintă imaginea oraşului prin excelenţă în timp de Iaşiul ramâne un „târg”. De aceea critica adusă oraşului este de fapt o critică adusă Bucureştiului.⁶³ Modelul ţăranului autentic este întruchipat de răzeş deoarece este exponentul micului propietar de pământ, sărac, dar mândru purtător al tradiţiei. Bătrânii sunt chezăşia viitorului deoarece întruchipează înţelepciunea, bunul simţ, sunt păstrători ai tradiţiei şi continuatori ai valorilor comunitare.⁶⁴ Ion Creangă impune în spaţiul de gândire junimist imaginea satului, prin zugrăvirea Humuleştiului. Satul este idealizat iar sărăcia este transformată în pitoresc.⁶⁵ Poate din acest motiv, Creangă a devenit simbolul ţărănimii pe care o sintetizează cu toată firea şi apucăturile ei.⁶⁶ Mentalităţile sunt guvernate de tradiţie, bolile sunt tratate cu leacuri băbeşti, zilele sunt întâmpinate cu diochi. Timpul este relativizat, imaginea satului putând fi regăsită în orice perioadă istorică. Ţăranul este mulţumit de traiul său, viaţa în comunitate fiind armonioasă.⁶⁷

Vasile Alecsandri zugrăveşte oraşul în opoziţie cu satul. În opinia sa oraşul este ridicol datorită grotescului pe care îl înfăţişează, cu oameni rupţi de realitatea satului, dar care nu sunt pe deplin orăşenizaţi şi împrumută fără discernământ formele modelelor apusene.⁶⁸ Totodată Alecsandri este primul poet care încearcă să evoce prin propriile poezi imaginea satului românesc rămas necontaminat de valorile modernităţii.

Maiorescu făcea aprecieri elogioase cu privire la poezia lui Alecsandri, deoarece aceasta se baza pe o limbă sănătoasă care transcede epocile istorice, explorând datinile cu o privire corectă.

Ion Luca Caragiale este cea mai importantă figură a teatrului românesc a secolului al XIX-lea. În piesa O noapte furtunoasă este analizată burghezia în formare de la oraş compusă din crâşmar, chesteregiu, comersant, funcţionari mărunţi. Aceştia sunt cei care bat trotuarele oraşelor, umplu cafenelele, joacă întreaga noapte biliard, îşi ruinează sănătatea şi morala.

În cea de-a doua piesă de mare succes intitulată O scrisoare pierdută analiza transcede asupra persoanelor care personifică instituţiile tânărului stat român.

Trahanache este incult, prost dar bogat, Tache Farfuridi este de profesie avocat însă este un politician care nu reuşeşte să lege două fraze, Tipătescu, prefectul judeţului este persoana cu cea mai mare autoritate dar, este imoral, venal şi promovează abuzul de putere. Pristanda, şeful poliţiei se complace în poziţia de mercenar al puterii.⁶⁹

Atitudinea critică a lui Caragiale se ridică împotriva acelei părţi a clasei politice româneşti care era grupată în jurul grupului radical-liberal. Această grupare politică a reuşit în urma unui complot cunoscut în istoriografie sub numele de „monstruoasa coaliţie” să-l detroneze pe primul domn al unirii Alexandru Ioan Cuza. Caragiale detesta antimonarhismul de complezenţă şi declararea principiilor republicane în momentul în care aceste grupări se găseau în opoziţie. Ideile acestor cercuri de putere se regrupau sub aripa protectivă a lui C.A.Rosetti. Principalul organ de presă era Românul, şi reprezenta acea parte a elitei autohtone ce dorea oprirea investiţiilor de capital de tip speculativ (afacerea Stroussberg), dezvoltarea unei burghezii autohtone cu ajutorul activ al statului prin impunerea unei politici de protecţionism. În altă ordine de idei, Caragiale nu era adeptul mişcărilor revoluţionare cu atât mai mult cu cât actul de la 11 februarie 1866 era văzut de aceste cercuri ca o reeditare a unei revoluţii în haină românească. Personaje ca: Miţa Baston care îşi revendica temperamentul agitat din tradiţia revoluţionarilor ploieşteni; Conu Leonida este imaginea micului burghez la început de modernizare, care, visa un stat în care lefurile să fie egale pentru toţi, datoriile să fie iertate, scutiri de impozite şi pensii, toate acestea fiind văzute ca drepturi inalienabile ale cetăţenilor, atacau moravurile vremii. Mai mulţi analişti identificau personajele lui Caragiale ca făcând parte din cele două aripi ale partidei liberale. Trahanache, Farfuridi, Brânzovenescu sau Tipătescu reprezentau aripa brătienilor care după ce au reuşit să se integreze în sistem devin moderaţi, apără statul de drept şi dezavuează mişcările revoluţionare. Gruparea lui Caţavencu aduna rosettiştii, care era promotoarea dezordinilor, ce agitau steagul înoirilor şi a reformelor dar care aveau ca scop îmbogăţirea personală.⁷⁰

Semănătorişti preiau antinomia cultură-civilizaţie. Obiectivul acestora este de a crea şi dezvolta o literatură naţională prin întregirea caracterului naţional, înălţarea sufletului românesc, prin trezirea unui ideal naţional şi a dragostei de neam.⁷¹

Motru în articolul Cultura română şi politicianismul arăta că existenţa culturii este o condiţie indispensabilă pentru dezvoltarea popoarelor ieşite din barbarie, deoarece sunt asumate organic credinţele religioase, obiceiurile şi instituţiile morale.⁷² În contrast, civilizaţia nu reprezintă altceva decât imitaţia unor modele.⁷³ Totodată identifică conceptul de cultură cu fondul, iar cel de civilizaţie cu forma.⁷⁴

Iorga amestecă concepţiile de cultură şi civilizaţie. Istoricul este interesat de ideea originalităţii culturii, originalitate care se poate baza doar pe valorizarea tradiţiei populare care are rădăcini ce provin de la vechii traci.⁷⁵ Satul este un subiect predilect iar răzeşii sunt admiraţi.⁷⁶ Aceştia sunt urmaşii vechilor boieri care au trăit în timpuri eroice.⁷⁷ Ei sunt ţăranii-soldaţi cei care au construit edificiul statului modern, de aceea din recunoştinţă trebuie să fie preţuiţi.⁷⁸

Semănătoriştii, fideli imaginii tradiţionaliste avute asupra ţăranului, considerau că societatea romănească trebuia să preia modelul comunitar, bazat pe relaţii frăţeşti şi cutume. Alexandru Antimireanu şi Ilarie Chendi au promovat cu tărie aceste idei.⁷⁹ În concepţia semănătoriştilor satul este locul ideal de manifestare al spiritului autohton. Spaţiul rural este un teritoriu al fericirii şi armoniei generale.⁸⁰ În planul spiritual singura zonă nealterată este satul ce este identificat ca fiind unicul rezervor al sufletului primar.⁸¹

Chendi îi admiră pe tinerii scriitori proveniţi din mediul rural deoarece prin experienţa lor îmbogăţesc cultura naţională. Aceştia sunt impregnaţi de obiceiurile ţărăneşti şi descriu peisajele pitoreşti ale ţării. Autorul îşi imaginează un univers rural idealizat în care se regăseşte satul arhaic, cu o structură milenaristă, fără influenţe externe.⁸² Ţăranul la Ilarie Chendi este simplu, naiv, dar este animat de idei nobile.⁸³

Alexandru Vlahuţă se înscrie în acest mesaj tradiţionalist. Ţăranul este trist, priveşte cu melancolie la trecut în care viaţa de zi cu zi se depăna liniştit. Boierul român locuia între ţărani fiind considerat judecător şi tată. Era o perioadă în care toţi ţăranii trăiau cu frica lui Dumnezeu. Acum statul modern îi înstrăinează pe tineri de sat. Ţăranii sunt aduşi în stare de sărăcie de noile legiuiri, fapt ce conduce la distrugerea satului.⁸⁴ Aceasta este răsplata pe care civilizaţia a adus-o cu ea. După ce ţăranii i-au îmbogăţit pe boieri, sunt părăsiţi, iar tinerii în loc să continue munca părinţilor îşi irosesc viaţa în desfrîu şi orgii.⁸⁵ Singura alternativă a acestor dezrădăcinaţi este să se refugieze la oraş unde sunt obligaţi să muncească în fabrici fiind dezumanizaţi.⁸⁶ Mihai Sadoveanu în nuvela sa Ion Ursu înfăţişează imaginea ţăranului care este deposedat de virtuţile sale în cadrul oraşului şi a fabricii.⁸⁷ Iorga încearcă să demonstreze imposibilitatea adaptării ţăranului la noile realităţi mecaniciste caracteristice industriei.⁸⁸

Poporanismul nu este un curent tradiţionalist etnicist.

Stere nu este adeptul antinomiei clasice cultură-civilizaţie în matrice junimist semănătoristă. El porneşte de la ideea că este necesară dezvoltarea literaturii naţionale deoarece aceasta reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori pentru crearea unei culturi. Stere porneşte de la ideea că nu poate să existe o civilizaţie fără o cultură.⁸⁹ Prin aceasta poporanismul încearcă incearcă să găsească soluţii penru culturalizarea lumii rurale. Referindu-se la aceasta Garabet Ibrăileanu foloseşte formula specificului naţional.⁹⁰ În accepţiunea sa prin specific naţional se înţelege că poezia este naţională atunci când reflectă expresia sufletului unui popor şi este oglinda vie a acestuia.⁹¹Ibrăileanu consideră că civilizaţia românească modernă a apărut din munca ţăranului însă acesta nu a beneficiat de roadele educaţiei. Totodată literatura nu poate fi decât naţională şi nu de împrumut. ⁹²

Imaginea ţăranului este prezentă deoarece reprezintă ultima formă de opoziţie în faţa oraşului. Poporaniştii doreau transformarea plăieşilor lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul în cetăţeni. Se doreşte un ruralism modernizat, cu o evoluţie a vieţii rurale spre forme moderne. Este respinsă totodată imaginea tipică a ţăranului înapoiat şi pur.⁹³

Stere încearcă să identifice anumite soluţii. Din punctul său de vedere ţăranul munceşte mai mult ca înainte, pentru ca ţara să exporte însă el nu profită de rezultate. Ţăranul are nevoie de pământ dar nu să-i fie dat în folosinţă ci să fie proprietar dearece prin sistemul de arendare acesta ajunge de facto în mâna străinilor. Organismul chemat să rezolve această situaţie este statul.⁹⁴ Lipsa pământului determină izbucnirea răscoalelor iar singura modalitate de a se evita astfel de situaţii este introducerea unui program de reformare ce implica culturalizarea lumii rurale prin intermediul şcolilor şi a cărţilor.⁹⁵ Stere considera că o ţărănime emancipată din punct de vedere financiar va dezvolta un model economic bazat pe procesarea produselor agricole iar necesitatea eficientizării va impune organizarea acesteia în asociaţii şi cooperative.⁹⁶ Modelul imaginat de acesta este Democraţia rurală ţărănească.⁹⁷

Putem observa că atât Stere cât şi Ibrăileanu au înţeles că există o interdependenţă între reforma agrară şi îmbunătăţirea situaţiei economice a ţăranilor.⁹⁸

Poporaniştii considerau că oraşul este tentacular, înstrăinat, izvor al tuturor spolierilor şi era acceptat doar ca având o funcţie complementară a satului. Antinomia sat-oraş se bazează pe antinomia agricultură-industrie.⁹⁹ În concepţia poporanistă industria grea nu-şi găseşte aplicabilitatea, unica formă de industrie acceptată era cea semi-meşteşugărească, vazută ca un accesoriu al satului. Stere considera că România nu este o ţară industrializată, si ca urmare nu există proletari marea majoritate ocupându-se cu agricultura. Din acest motiv interesele ţăranilor sunt cele mai importante, rezolvare acestei probleme atrăgând după sine prosperitatea ţării.

Aşa cum am arătat pe parcursul acestui mic studiu, am realizat o prezentare succintă a ideilor politice care s-au dezvoltat în spaţiul public românesc, de până la primul război mondial. Începând cu deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea s-a cristalizat o critică a conservatorilor junimişti la adresa modelului de modernizare impus de generaţia de la 1848.¹⁰⁰ Acest discurs politic conservator a parcurs deceniile până la primul război mondial regăsindu-se în toate formele sale la urmaşii ideologici ai junimiştilor. Pentru conservatorii timpului principiul evoluţiei lente şi al schimbărilor politice fără schimbări bruşte, revoluţionare, a reprezentat principalul obiectiv politic. Rezervele conservatorilor faţă de lărgirea drepturilor electorale erau argumentate pe limitele interne ale societăţii româneşti.¹⁰¹ Aceştia aveau ca punct de reper modelul instituţional englez. Lideri politici de seamă ai viitorului Partid Conservator,¹⁰² ca Alexandru Lahovari, Barbu Catargiu, Mihail Sturdza aclamau modelul clasic al lui Edmund Burke care se baza pe progres natural, evoluţie organică, respectarea ordinii şi a legalităţii, respingerea modelelor revoluţionare, reformarea prudentă a instituţiilor, etc. Este evident că modelul instituţional englez era considerat ca fiind cel mai apropiat de realităţile autohtone, dorindu-se să se preia experienţa de evoluţie britanică. De-a lungul timpului discursul conservator s-a îmbogăţit prin cristalizarea unei dimensiuni sociale importante care începe să se contureze cu junimiştii dar care se va cristaliza odată cu aportul teoretic adus adus de Motru. O altă temă importantă este aceea a armoniei dintre clase fundamentată pe reconstituirea fondului spiritual naţional. Aceste teme pot fi identificate la Petre P. Carp sau Alexandru Lahovari. Dimensiunea patriotică a discursului conservator poate fi regăsit la întreaga pleiadă de junimişti, semănătorişti şi poporanişti care identificau rădăcinile poporului român în istoria neamului.

Conservatorismul autohton s-a axat în principal pe tema consecinţelor provocate de modelul de modernizare forţată impus de liberali în societatea românească căutând soluţii alternative.

SABIN DRĂGULIN – Lect. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, secretar general de redacţie Sfera Politicii.

 sus