Conservatorism

Conservatorismul britanic în secolul XX
Dezvoltarea unei tradiţii ideologice
 

CRISTIAN GHERASIM

Abstract:
Deriving its doctrinal pulling power from Burke’s writings, Conservatism was not so much a system of thought or ideology as it was a general inclination and regard for history. The behavior of the Conservative Party has rather been governed by precedent and pragmatism than by rationalism and idealism. That all changed at the beginning of the 20th century with the introduction of universal suffrage in the United Kingdom and the increase in popularity of the Labour Party. It forced the British Conservatives to build up an electoral platform and put together an ideological framework that was to fully develop during the leadership of Margaret Thatcher.

Keywords: Conservatism, tradition, pragmatism, ideology, universal suffrage, Thatcherism

 

Conservatorismul a respins organizarea ideologică şi orice formă de sistematizare a ideilor sale atâta timp cât mediul politic a făcut convenabilă menţinerea acestui status-quo. Ideea din spatele convingerilor a fost aceea că societatea nu poate fi organizată prin apelul la programe şi teorii. Totuşi, o dată cu introducerea votului universal, presiunea electorală ce apăsa asupra tuturor partidelor politice i-a făcut pe conservatori să răspundă nevoilor momentului prin oferirea unor iniţiative şi a unor principii clare. Astfel, după cum vom arăta mai jos, conturarea ideologică a conservatorismului nu a fost un moment singular, ci a continuat pe parcursul întregului secol XX. Construcţia ideologică va alterna considerabil şi va evolua episodic în direcţii contradictorii chiar cu ideile originare ale acestui curent politic atât de greu de definit.

Politica imperfecţiunii

Viziunea conservatorismului asupra naturii umane şi a potenţialului ei de a progresa este una sumbră. Fiinţele umane sunt şi vor fi întotdeauna slabe, iar raţiunea umană este neputincioasă în faţa dorinţelor şi pasiunilor noastre. Aceasta este convingerea fundamentală a conservatorismului şi motivul pentru care unii cercetători numesc acest curent de gândire „filosofia politică a imperfecţiunii”.¹ Acestă viziune despre om duce direct la avertismentul conservator îndreptat asupra încercărilor îndrăzneţe de a îmbunătăţi societatea: orice încercare de a reface fiinţele umane prin reconstrucţia societăţilor lor va sfărşi foarte probabil printr-un dezastru. Astfel de afirmaţii sunt îndreptate împotriva susţinătorilor ideologiilor ce militează pentru crearea unor societăţi perfecte, sau care promit cel puţin să realizeze progrese măreţe. Conservatorii clasici sunt complet sceptici faţă de aceste pretenţii ideologice – atât de sceptici încât conservatorismul a ajuns să fie numit o „anti-ideologie”², deşi trebuie spus că orice anti-ideologie este o ideologie în sine.

Conservatorii rămân neîncrezători faţă de orice proiect pozitivist, ce sub forma unor legi recomandă acţiuni sistematice care trebuie întreprinse pentru atingerea binelui social. În schimb, gândirea conservatoare este deosebit de receptivă la avantajele pe care tradiţia le aduce. Pretenţia de a putea organiza şi conduce o societate apelând la mecanisme stereotipice este pur şi simplu greşită. Ea pierde din vedere, după cum spun conservatorii, multe modalităţi importante prin care indivizii sunt legaţi şi depind unii de alţii. Conform aceastei concepţii organice asupra societăţii, parteneriatul social se menţine prin apelul la ceva mult mai profund decât poate oferi raţiunea, şi anume prin apelul la obiceiuri şi tradiţii. Acestea sunt reunite în ceea ce Burke numeşte prejudecată. Considerată superioară raţiunii, prejudecata provine din „înţelepciunea latentă”. Atfel spus, obiceiurile şi tradiţiile s-au format treptat, timp de generaţii, astfel încât ele ajung să reflecte lecţiile pe care oamenii şi societatea le-au învâţat, una câte una, de-a lungul vieţii.³

Conservatorii nu cred că există formule aplicabile pentru obţinerea unei bune guvernări. Guvernământul este un produs social, indigen şi ca atare trebuie să respecte istoria, obiceiurile şi prejudecăţile unui popor, spune Burke. Raţiunea nu poate înlocui înclinaţia naturală de a guverna cu înţelepciune în interesul întregii societăţi. Astfel, după cum nu pot exista legi ale bunăstării sociale, nu pot exista nici ideologii care să poată asigura aşa ceva. De aceea, conservatorismul s-a pronunţat împotriva oricărei ideologii, refuzând să-şi alcătuiască un program politic, afişând paseism şi preferinţă pentru lecţiile oferite de trecutul istoric. Drept urmare, momentele progresiste ale istoriei precum Revoluţia franceză şi Iluminismul au reprezentat pentru conservatori obstacolele ce trebuiau eliminate pentru a obţine întoarcerea societăţii şi guvernământului la condiţiile lor fireşti.

Cel mai important dintre reacţionarii conservatori, contele Joseph de Maistre, a mers până la a respinge ideea că oamenii sunt capabili să plănuiască şi să întemeieze o constituţie potrivită societăţii lor. O constituţie scrisă este de-a dreptul periculoasă, declara de Maistre, deoarece expune slăbiciunile guvernământului:

„Cu cât este mai mult scris, cu atât instituţia este mai slabă, motivele fiind evidente. Legile sunt doar declaraţii de drepturi, iar drepturile nu se declară decât atunci când sunt atacate, astfel că multitudinea legilor constituţionale scrise nu arată decât multitudinea conflictelor şi pericolul distrugerii.”⁴

Cuvintele lui de Maistre rămân emblematice pentru ceea ce a reprezentat conservatorismul britanic până la începutul secolului XX. Raţiunea dirijistă, pozitivismul juridic, democraţia de masă sunt toate ameninţări ce vor conduce societatea spre haos şi despotism, credea de Maistre. De aceea conservatorismul în general şi conservatorismul britanic în particular au fost tributare precedentului şi pragmatismului, decât raţionalismului şi idealismului. Teama de orice formă de sistematizare i-a făcut pe conservatorii britanii să declare că partidul lor nu are nicio bază ideologică. Cuvinte precum dogmă şi program nu au făcut parte din lexiconul partidului. Toate aceste lucruri vor cunoaşte o schimbare radicală o dată cu debutul secolului XX. Intensa preocupare pentru imagine şi ideologie au apărut în mare parte datorită ascensiunii Partidului Laburist şi a introducerii votului universal. Principalul adversar ideologic al conservatorismului devine socialismul.

Conservatorii britanicii au conştientizat că lipsa unei oferte politice şi critica adusă societăţii de masă nu mai puteau asigura, în cadrul sistemului de vot universal, menţinerea partidului la guvernare. După cum am precizat, începutul secolului XX găseşte în primă instanţă conservatorismul britanic într-o situaţie destul de dificilă în raport cu socialismul, care la acel moment era purtătorul unei ideologii extrem de atractive şi aparent echitabile. În faţa partidelor de masă, conservatorismul, cu vechiile principii politice şi morale, nu mai putea răspunde unei realităţii ce nu se conforma vechilor modele de organizare politică a societăţii. Sub presiunea votului universal, conservatorii sunt nevoiţi să reacţioneze la nevoile de claritate doctrinară cerute de electorat. Se impune crearea unei identităţi distincte de cea a partidelor de stânga. Încă din 1880, în Marea Britanie, Herbert Spencer⁵ cerea propriului partid întoarcerea la vechiul principiu al liberului schimb, pricipiu abandonat de Disraeli în favoarea acţiuniii sociale.

Deşi asociat cu valorile individualismului economic, conservatorismul britanic, datorită autoproclamatului său pragmatism, a fost nevoit să îmbrăţişeje măsuri alogene. Astfel, sub conducerea lui Disraeli, Partidul Conservator din Marea Britanie a dezvoltat o linie politică cu puternice accente paternaliste, ceea ce permitea atât detaşarea de Partidul Liberal dar şi intrarea în competiţie cu Partidul Laburist. Strategia însă a eşuat. Datorită în mare parte valorilor laburiste, noii electori, majoritatea aparţinând clasei muncitaore, nu pot identifica în Partidul Conservator un set de idei clare şi de politici pozitive precum cele afiştate cu largheţe de celelate partide de masă. Frustrare este cu atât mai mare în rândul noilor lideri conservatori cu cât pentru multe decenii programul partidului şi stilul său de guvernare s-au asemăt cu cele ale socialiştilor moderaţi, iar speranţa lor a fost că vor atrage cu uşurinţă votanţii partidelor de stânga.

Clarificarea Ideologică

„Pasul înapoi” este caracteristic pentru conservatorilor britanici din secolul XX. Ei s-au reîntors către principiile ce-i definesc şi în special către valorile liberale de la începutul secolului XIX, adaptându-le şi revalorizându-le pentru societatea britanică de după al doilea război mondial. Tradiţia conservatoare a devenit un angajament ideologic ce a oferit claritatea doctrinară de care partidul a avut nevoie în competiţiile electorale din secolul XX. De fapt, au exista la începutul secolului trei forţe de presiune care au generat transformările paradigmatice din cadrul partidului: puritate doctrinară, elaborare unui program de politici pozitive, renunţarea la imaginea reacţionară şi retrogradă ce a definit partidul în perioada scursă de la Revoluţia Franceză şi până la introducerea sufragiului universal în Marea Britanie.

Un corp de idei construit în mare parte în jurul gândirii lui Edmund Burke a fost primul rezultat al delimitării unui corp ideologică. Crearea Departamentului de Studii Conservatoare în 1929 va accelera dezvoltarea unui program politic capabil să facă faţă provocărilor laburiştilor.⁶ Totuşi, primul care va propune organizarea un sistem de gândire pe baze ştiinţifice a fost scriitorul conservator William Hurrell Mallock. Scriind în perioada guvernării lui Disraeli, Mallock a şocat spiritul conservator al vremii sale. El a avansat principiul conform căruia nimeni nu beneficiază de pe urma egalităţii, pe când inegalitatea va produce inevitabil cea mai mare bogăţie şi bunăstare pentru societate în întregul ei.⁷ În ciuda acestor prime încercări, conservatorismul va continua să se identifice mai degrabă cu o atitutide pragmatică decât cu un program socio-politic articulat. Această reţinere în a formula o doctrină de partid provine din suspiciunea tipic conservataore faţă de perfectibilitatea umană şi dispreţul faţă de formule raţionale.

Construcţia unei ideologii, ca şi stabilirea unor puncte de acţiune apar din necesitate găsirii unui răspuns la impedimentele momentului. Dacă o mare parte a gândirii conservatoare clasice s-a definit ca răspuns la provocările aduse de revoluţia franceză, noul conservatorism a trebuit să facă faţă unui altfel de obstacol, cel al votului universal. Ascensiunea curentelor socialiste, eliminarea censului şi creşterea numărului de muncitori au blocat accesul conservatorilor britanici la guvernare. Era nevoie de un răspuns la toate aceste dificultăţi. Conform lordului Hugh Cecil, trebuia un set coerent de principii. El a reporşat liderilor conservatori ai vremii atitudini de tipul catch all, apelul la practici whig şi înclinaţia spre programe sociale.

Momentul de coagulare ideologică va veni o dată cu perioada interbelică. Diferenţa crescândă între propunerile electorale ale laburiştilor şi politicile conservatoare a intensificat teoretizarea şi construcţia ideologică de ambele părţi ale baricadei. Mai mult, sub presiunea laburistă, mulţi dintre liberali au aderat la Partidul Conservator. Este momentul când acest partid a început să adopte o atitudine combativă şi principială faţă de laburişti, exprimându-şi poziţia faţă de un set larg de politici ce vizau aspecte precum şomajul, afaceri externe, problemele Imperiului, Irlanda, comerţul, industria, agricultura. Opinia conform căreia partidul era lipsit de orice ideologie începuse să se fărâme. Conservatorii beneficiau acum de un grup de autori precum Stanley Baldwin, Baron Melchett, Geoffrey Butler, Walter Elliot, Austin Hopkison, Ian Colvin şi Lord Hugh Cecil, ale căror scrieri ofereau, alături de gânditorii conservatori ai secolelor trecute, inspiraţie şi îndrumare. Când nevoia de a contracare politicile laburiste şi de a atrage mai mulţi votanţi au fuzionat cu înclinaţie către lecţiile trecutului, efectul inevitabil a fost cel al consolidării structurii ideatice conservatoare. Ameninţarea pe care a reprezentat-o socialismul a continuat să guverneze linia gândirii conservatoare în anii treizeci.

O dată cu apariţia naţional-socialismului în Germania, conservatorismul s-a confruntat cu o altă provocare ideologică care de data aceasta venea tot dinspre dreapta şi apela în mare parte la aceleaşi valori ca şi conservatorismul⁸. După primul război mondial conservatorismul a avut o situaţia extrem de grea în raport cu fascismul. Această distorsiune ideologică a marcat şi epoca de după cel de al doilea război mondial când a devenit foarte greu să distingi conotaţia cuvântului conservator. O ruptură cu parcursul ideologic de până atunci a fost oferită de Harold Macmillan şi încercarea sa de a reconcilia conservatorismul cu principiile economice keynesiene. El a recomandat o formă de capitalism reglementat, argument că această perspectivă rămâne totuşi fidelă principiului conservator al aplicării cunoştiinţelor dobândite prin experienţă. Macmillan şi-a justificat politicile spunând că a oferi oamenilor oportunităţi egale este în acord cu principiile conservatoare. Totuşi, în ciuda pretenţiilor de continuitate, crezul său politic s-a îndepărtat de valorile de bază ale conservatorismului britanic în două puncte semnificative: accentul pus pe structură şi preocuparea aproape totală cu problemele economice.

Anii `50 au cunoscut pentru conservatorismului britanic dominaţia ideilelor lui Macmillan şi recunoaşterea faptului că partidul este nevoit să răspundă din ce în ce mai mult forţelor de naturală materială. Prin aceasta înţelegem importanţa crescândă acordată institutelor de cercetare ce vor constitui suportul ideologic al Partidului Conservator: The Conservative Political Center, Grupul Bow şi One Nation Group, vor fi cele trei organizaţii cu un impact semnificat asupra politicilor conservatoare. În această perioadă, mai precis între anii 1950-1964, 1970-1974, conservatorismul britanic va adopta accente socialiste şi corporatiste. Această strategie de a combate socialismul folosind propriile lor arme a dat roade şi a adus conservatorilor trei victorii electorale consecutive.

O dată cu publicare lucrării lui Hayek, „Drumul către servitute”, Partidul Conservator britanic a renunţat la politicile keynesiste. După cum lordul Coleraine explică, în rândul conservatorilor britanici s-a consolidat ideea că politicile paternaliste ale lui Macmillan au fost falimentare. Această revenire la liberalism a pregătit intrarea în scenă a lui Margaret Thatcher. Schimbarea de retorică a fost imediată. Conservatorii se întorseseră la teza de la care plecaseră şi anume cea a legăturii indisolubile dintre libertatea economică şi cea politică. „Capitalism este singura formă de economie care conduce la fericire pentru că este singura formă economică dreaptă şi liberă.”⁹ Totuşi, liberalismul clasic promovat de Thatcher a provocat reacţia unor conservatori ce credeau că avansarea sistematică a unor politici laissez-faire contrazic tradiţia burkeană a partidului. În discuţie nu era conţinutul acestor politici cât credinţa habotnică în ele. Radicalizarea ideologică¹⁰ a fost acceptată în măsura în care thatcherismul a reuşit să unifice facţiunile din interiorul partidului. Apelul la virtuţile pieţei libere şi a statului minimal îi deosebeau pe thatcheristi nu doar de antecesorii lor paternalişti, ci şi de vechii tory. Gândirea thatcheristilor nu este dominată de pragmatism, ci de dogmă şi ideologie.

Thatcherismul a reuşit ce niciun alt curent conservator nu a obţinut în trecut. A transformat concepte economice rigide în valori morale acceptate pe scară largă. El a devenit o ideologie cu adevărat competitivă electoral, marcând un moment de contitură în transformarea doctrinară a conservatorilor britanici: de acum înainte nimeni nu mai putea pretine o reîntoarcere către amalgamul ideologic ce marcat originile Partidului. Mai mult, fermitatea cu care Thatcher şi-a impus ideile a garanta că oscilări precum cele din vremea lui Disraeli, Chamberlain sau Macmillan nu vor mai fi posibile. Atât de puternică a fost influenţa ei încât, in ciuda unei opoziţii de 13 ani, Partidul Conservator, revenit la guvernare în 2010, a declarat totala adeziune faţă la principiile thatcherismului.

Concluzii

De la o stare de spirit, la o ideologie de un angajament aproape biblic - acesta a fost parcursul conservatorismului în ultimul secol. Un partid ce s-a distanţat în mod constatnt de formule magice, a aceptat soluţiile monetariste ca reprezentând modalitatea prin care dreptatea şi libertatea economică pot fi păstrate. De remarat este că monetarismul, ca filosofie economică, nu contrazice principiile conservatoare tradiţionale ce susţin caracterul imperfect al omului. Doctrina lui Thatcher descrie o economie spontană rezultată tocmai din acţiunile imperfecte ale indivizilor ce tind fiecare spre scopul lor. Se menţine aceeaşi viziune a vechilor tory asupra planificării sociale raţionale, ce pur şi simplu nu poate funcţiona. Singura oridine posibilă este ordinea spontană. Planificarea socială nu conduce decât la restrângerea libertăţii. Dând dovadă de o versatilitate uimitoare, conservatorismul pare a fi ideologia veşnicei reîntoarceri. In ciuda fluctuaţiilor ideologic, conservatorismul a revenit la aceleaşi principii fondatoare, chiar dacă în noua formulă ele nu mai reprezintă simple păreri ci adevăruri imuabile de care societate nu se poate lipsi.

NOTE