Conservatorism

Pledoarie pentru conservatorism. Moştenirea lui Edmund Burke

 

OANA ALBESCU

„A fi conservator înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape îndepărtatului, acceptabilul perfectului, râsetul de azi beatitudinii utopice”.
Michael Oakeshott

Abstract:
This article stands for the assumption that Conservatism gathers a coherent and unified system of attachments for a partnership between generations, traditions, order, stability and authority. Thus, the author tries to highlight the canons of the conservative thought, approved and shared by the contemporary conservatives, pointing out the intellectual roots of this doctrine, that are anchored in Edmund Burke’s writings and speeches.

Keywords: Conservatism, Edmund Burke, tradition, social fabric, reform, caution, authority, liberty and coercion

Argument

Particularitatea conservatorismului politic a fost teoretizată în literatură ca fiind mai mult o formă de rezistenţă decât o tehnologie politică afirmativă, mai mult experienţă decât spirit aventurier, m ai mult înţelepciune politică decât optimism. Vasta exegeză asupra conservatorismului converge în jurul afirmaţiei conform căreia datorăm perenitatea acestei doctrine lui Edmund Burke, cel care a cristalizat prima articulare intelectuală coerentă a unei concepţii fundamentale a vieţii omeneşti: conservatorismul politic. În acest context, considerăm importantă incursiunea în canoanele modelului conservator clasic, care s-a agregat în jurul gândirii politice a lui Edmund Burke, catalizatorul presupoziţiilor nodale ale conservatorismului, teme recurente, aprobate şi împărtăşite de conservatorii contemporani.

Conservatorism politic. Contur şi esenţă

O caracterizare interesantă a conservatorismului aparţine lui Robert Nisbet, autor care afirmă că esenţa acestui corp de idei este protecţia ordinii sociale – familie, vecinătate, comunitate locală, regională, în primul rând faţă de silniciile statului ca for politic centralizat¹. La nivel bibliografic, constatăm două tendinţe în abordarea acestui subiect. Pe de o parte, unii dintre teoreticienii şi promotorii conservatorismului insistă asupra faptului că acesta nu poate fi redus la o doctrină sau o ideologie. A doua perspectivă, şi în acelaşi timp cea care va determina cursul cercetării de faţă, este tributară abordării care înfăţişează conservatorismul ca un ansamblu coerent, unitar de valori, credinţe şi ataşamente. Din panoplia acestora, amintim sentimentul apartenenţei la o ordine socială preexistentă şi aptă de continuitate, la o tradiţie sau un corpus de tradiţii, o apreciere accentuată a loialităţii şi a patriotismului, a siguranţei şi securităţii, mai curând decât cea a „marilor promisiuni”².

Pentru comprehensiunea coordonatelor gândirii conservatoare, aducem în discuţie taxonomia principalelor postulate ale conservatorismului, formulată de Russell Kirk. Autorul apreciază că doctrina conservatoare este infuzată de „credinţa că o intenţie divină guvernează societatea şi că problemele politice sunt, în fond, probleme religioase şi morale”, statuând „afecţiunea pentru diversitatea şi misterul vieţii tradiţionale” şi „convingerea că societatea civilizată necesită tipuri de ordine şi clase, unica egalitate fiind egalitatea morală”. Autorul reiterează în analiza sa „convingerea că libertatea şi proprietatea privată sunt legate inseparabil” şi „credinţa în prescripţii, în ideea că omul trebuie să-şi controleze voinţa şi dorinţele”, recunoscând totodată „necesitatea schimbării, dar exprimarea unei preferinţe pentru schimbarea lentă, nu pentru inovaţia radicală, care este mai curând un instrument distructiv decât torţa progresului”³.

Identificăm în literatura de specialitate o asemănare interesantă între conservatorism şi tradiţionalism, având ca argumente următoarele: conservatorismul practică un cult al tradiţiei şi percepe cadrul moral, intelectual şi comportamental, constituite de altfel prin tradiţie, ca fiind mediile de care depind supravieţuirea oricărui aranjament deliberat şi a oricărei creaţii noi. Temelia societăţii se defineşte prin formele de viaţă, de sensibilitate şi atitudine fixate prin tradiţie, iar acolo unde nu regăsim această fundaţie, toate ideile sau valorile promovate deliberat eşuează, reducându-se la simple „forme fără fond”⁴. Pentru a continua această argumentaţie, amintim că Robert Nisbet surprinde chintesenţa gândirii conservatoare, afirmând că „dacă etosul central al liberalismului este emanciparea individului, iar cel al radicalismului, expansiunea puterii politice în serviciul fervorii sociale şi morale, etosul conservatorismului este tradiţia”⁵. Alte argumente de o certă concludenţă relevă faptul că pentru conservatori, tradiţia este expresia unei încercări de împăcare a individului cu mediul, exprimând un mod de viaţă cunoscut şi acceptat.

Tradiţia, în opinia exegeţilor, are un caracter verificat. Conform spuselor lui Adrian Paul Iliescu, tradiţia, antagonică inovaţiei, dispune de suportul experienţei, având în vedere că „a înfruntat cerinţele practicii, a înglobat o multitudine de elemente relevante, s-a diversificat şi mlădiat în contact cu variatele împrejurări şi evenimente”. Mai mult decât atât, „spre deosebire de tradiţie, orice modalitate de cunoaştere este incompletă şi prin aceasta distorsionează realitatea. Orice guvernare, pentru a avea stabilitate, trebuie să apeleze la tradiţie, la reguli care s-au dovedit funcţionale”⁶.

Reflecţiile lui Edmund Burke. Paladiu pentru tradiţia conservatorismului

Edmund Burke, „întemeietorul” sau „părintele” conservatorismului, a fost membru al Camerei Comunelor din Parlamentului englez, remarcându-se ca orator şi lider de opinie publică. Interesant este faptul că autorul nu s-a intitulat niciodată „conservator”, însă poziţia sa politică, cu precădere conservatoare, transpare din exortaţiile şi scrierile sale. O formulare cu adevărat grăitoare în acest context aparţine lui Nisbet, care opinează că „substanţa filozofică a conservatorismului a fost dezvăluită în 1790 de către Edmund Burke, în lucrarea sa „Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa”. Rar se întâmpla în istoria gândirii ca un ansamblu de idei să fie într-o atât de mare măsură legat de un singur om şi de un singur eveniment precum conservatorismul modern de Edmund Burke şi de reacţia sa pătimaşă împotriva Revoluţiei franceze. Temele centrale ale conservatorismului din ultimele două veacuri nu sunt, în cea mai mare parte, decât dezvoltări ale temelor enunţate de Burke cu privire la Franţa revoluţionară”⁷. Aserţiunea lui Nisbet ne transmite faptul că Burke a dezavuat în mod apodictic perspectiva revoluţionarilor referitoare la natura umană, guvernământ şi libertate.

În literatură ni se atrage atenţia asupra faptului că Burke nu este pur şi simplu un apologet al trecutului şi un oponent intransigent al schimbărilor politice. Deşi adversar al „spiritului revoluţionar”, autorul nu detractează orice mişcare revoluţionară. Astfel, Revoluţia engleză din secolul al XVII-lea este percepută ca fiind integral legitimă, din punctul de vedere al posibilităţii conservării şi dezvoltării unui capital social-politic acumulat istoric, al capacităţii de a adapta inovaţia la condiţiile locale specifice şi de a fundamenta deciziile şi iniţiativele pe criteriul rezultatelor practice pozitive, şi nu pe acela al adevărurilor canonice sau al abstracţiilor unilaterale⁸.

Edmund Burke inventariază postulatele gândirii conservatoare şi le transpune sub forma a şase teme de reflecţie, care şi-au păstrat actualitatea. Referitor la acestea, reiterăm „importanţa religiei, pericolul injustiţiei faţă de indivizi în numele reformei, dezirabilitatea distincţiei între ierarhie şi status social, inviolabilitatea proprietăţii private, aprecierea societăţii ca organism, mai puţin mecanism, şi valoarea continuităţii cu trecutul”⁹.

Pentru a continua această argumentaţie, avem în vedere însemnătatea rolului istoriei pentru conservatorismul politic. Chintesenţa „istoriei”, în viziunea teoreticienilor, rezidă în „experienţa umană, (…), iar încrederea conservatorilor în istorie decurge din încrederea lor în experienţă”. De remarcat este impetuozitatea cu care Burke se distanţează de credinţa iluministă în „contractul social”, pe care John Locke, Thomas Hobbes sau Samuel von Pufendorf l-au definit ca factor întemeietor al statului. Precum bine cunoaştem, aceşti autori erau mefienţi în natura umană, mergând până la a afirma că „există o tendinţă generală a întregii omeniri, o dorinţă perpetuă şi neostoită a Puterii pentru putere, care încetează numai în moarte”¹⁰. Tocmai de aceea, un remediu pentru recrudescenţa naturii umane îl constituie „contractul social”, care făureşte autoritatea politică şi care asigură indivizilor securitatea, urmând ca aceştia să cedeze drepturile lor, cu excepţia dreptului la apărare. Antagonic, Edmund Burke imaginează societatea drept un contract, dar în termenii unei înţelegeri sacre care uneşte generaţiile între ele, sau mai precis „un parteneriat în toate ştiinţele, în toate artele; un parteneriat al oricărei virtuţi şi pentru orice fel de perfecţiune. Şi pentru că scopurile unui astfel de parteneriat nu pot fi obţinute în câteva generaţii, el devine un parteneriat nu numai între cei în viaţă, ci şi între cei care au murit şi cei care se vor naşte”¹¹.

Aminteam în rândurile de mai sus despre faptul că Edmund Burke teoretizează ca temă fundamentală pentru conservatorism înţelegerea societăţii ca organism. Având în vedere aceasta, se impune să delimităm conceptual pe de o parte între „concepţia atomistă” asupra oamenilor şi societăţii, pe care autorul o dezavuează, deoarece, în opinia sa, societatea este un organism viu în schimbare, „un întreg mai mare decât suma componentelor sale”, şi „concepţia organică asupra societăţii”, de altfel şi cea care sintetizează viziunea autorului despre natura umană şi societate, pe de altă parte. Burke creionează societatea sub forma unei „ţesături sociale”, pentru a exprima faptul că membrii societăţii se aseamănă firelor care se împletesc. Doar ţinând cont de această distincţie, putem înţelege modul în care Burke se distanţează de perspectiva iluministă asupra contractului, deoarece, precum afirmă Robert Nisbet, „legitimitatea statului nu depinde doar de consensul tacit, de continua reînnoire a contractului social, legitimitatea fiind opera istoriei şi a tradiţiilor care depăşesc cu mult resursele unei generaţii”.

Pentru a certifica şi consolida punctul de vedere al lui Nisbet, unul dintre cei mai cunoscuţi exegeţi ai conservatorismului, îl cităm pe Mannheim, care afirmă că „trebuie să trăieşti evenimentele aşa cum se leagă ele de circumstanţele şi situaţiile din trecut”, şi pe alţi autori conservatori, precum Maistre sau Savigny, pentru care „istoria veritabilă nu se exprimă linear, într-o ordine cronologică, ci în persistenţa, generaţie după generaţie, a structurilor, a comunităţilor, a obiceiurilor şi a prejudecăţilor. Puternica metodă istorică nu este cea prin care scrutezi constant trecutul, şi cu atât mai puţin cea a povestirii unor întâmplări; ea este metoda prin care studiezi prezentul, punând în lumină toate aspectele acestuia ce vin din trecut, toate modurile de comportament şi de gândire care nu pot fi pe deplin înţelese decât dacă sunt raportate la istorie”¹².

Regăsim aşadar cultivarea şi ocrotirea tradiţiilor politice, morale şi religioase sub auspiciile conservatorismului politic. Argumentăm prin a afirma că Burke deţine o accepţie particulară asupra schimbării societăţii umane. Mai precis, este vorba despre schimbarea caracterizată prin etapizare şi circumspecţie, denumită de autor „reformă”, contrară „inovării”. Sau, în cuvintele sale, „spiritul de inovare este în genere rezultatul unei firi egoiste şi al unor vederi înguste. Chiar şi atunci când inovaţia este admisă, se cere „ajustarea” ei la vechea ţesătură socială”¹³. Atragem atenţia asupra unui alt concept fundamental pentru înţelegerea modului în care trebuie instituită reforma. Este vorba despre „prejudecată”, înfăţişată prin predispoziţia de a acorda întâietate obiceiurilor şi tradiţiilor proprii. În acest context, discutăm implicit şi despre „înţelepciunea latentă”, obiceiurile şi tradiţiile fiind rodul lecţiilor învăţate de-a lungul timpului, de generaţiile între care există, după cum am observat, o legătură şi un parteneriat sacru.

Pledoaria pentru tradiţie în viziunea lui Burke este cu atât mai complexă cu cât presupune şi melanjul strategiilor îndelungate şi al reformelor progresive. Autorul recunoaşte că „trebuie să ascultăm de marea lege a schimbării, cea mai puternică lege a naturii şi poate mijlocul ei de conservare. Tot ce putem face şi ce înţelepciunea omenească poate face e să ne asigurăm ca schimbarea să meargă în trepte, pe nesimţite”, căci „un stat lipsit de mijloace pentru anumite schimbări este lipsit de mijloace pentru propria sa conservare”¹⁴.

În cele ce urmează, introducem în ecuaţie o altă temă nodală pentru modelul conservator clasic, libertatea. Amintindu-ne de aserţiunea lui Tocqueville, „fără a face comparaţie, mintea nu ştie cum să continue”, considerăm oportun să introspectăm modul în care se raportează atât conservatorismul, cât şi liberalismul, la noţiunea de libertate. Conservatorii clasici preţuiesc libertatea, cu precizarea că ne referim la libertatea aflată sub tutela înţelepciunii, a controlului şi a ordinii. Burke vituperează libertatea străină de coerciţia guvernământului, pentru că îngăduie oamenilor să primejduiască armonia, stabilitatea „ţesăturii sociale”.

Roger Scruton enunţă lapidar distincţia principală între conservatorism şi liberalism, care stăruie în faptul că „pentru conservator, valoarea libertăţii individuale nu este absolută, ci este supusă unei alte valori, mai înalte, autoritatea guvernământului în vigoare”¹⁵. O precizare care se impune este aceea că noţiunea de „libertate”este relaţionată noţiunii de „autoritate”. Tratând despre libertate, Burke subliniază îndeosebi importanţa ordinii şi a autorităţii, afirmând în acest sens că „singura libertate la care mă refer este cea aflată în legătură cu ordinea, cea care nu numai că există împreună cu ordinea şi virtutea, dar nici nu poate exista fără ele”. Totodată, libertatea trebuie apreciată şi în corelaţie cu alte valori, precum stabilitate socială, pace internă şi externă, moralitate¹⁶. Burke îşi exprimă punctul de vedere şi cu privire la sfera de autoritate a statului, fiind necesar ca acesta „ să se limiteze la cele care se referă la el sau la creaţiile sale, în speţă la soliditatea instituţională a religiei, la magistratură, la puterea sa militară, (…), care îşi datorează existenţa faţă de tot ce este public, faţă de pacea publică, siguranţa publică, ordinea publică şi proprietatea publică”¹⁷.

În loc de concluzii

Foarte interesant, Edmund Burke, „părintele conservatorismului”, de la ideile căruia se revendică, începând cu secolul al XIX-lea, o întreagă tradiţie a conservatorismului, a fost caracterizat în literatură drept un „om de stat care a împărtăşit un anumit crez politic, nu doar un filozof de la care să moştenim un tratat politic sau ceva asemănător”¹⁸.

Credinţele lui Edmund Burke poartă veşmântul intransigenţei faţă de inovare sau schimbarea axată pe raţiuni abstracte, dar şi cel al reverenţei pentru tradiţie, pentru testul timpul, prudenţă, pentru libertatea sub paladiul ordinii şi pentru o societate coezivă. Nu trebuie să înţelegem aşadar conservatorismul ca o concepţie caracterizată prin imobilism, petrificare şi încremenire, deoarece, precum am observat, schimbarea prudentă este dezirabilă dacă nu este riscantă pentru ordinea funcţională a societăţii. Suntem astfel în totalitate de acord cu opinia lui R.J. White, conform căreia „conservatorismul este mai mult o preferinţă a minţii, un fel de a simţi, un mod de viaţă, iar a pune conservatorismul într-o sticlă pe care să aplici o etichetă este ca şi când ai încerca să lichefiezi atmosfera”.

„Ori de câte ori stabilitatea este mai preţioasă decât speculaţia, ori de câte ori familiarul este mai de dorit decât perfectul, ori de câte ori o regulă de orice fel este mai bună decât riscul de a nu avea deloc o regulă, înclinaţia de a fi conservator va fi mai potrivită decât orice alta”.
Michael Oakeshott