Conservatorism

O perspectivă conservatoare asupra politicii şi educaţiei politice: Michael Oakeshott

GABRIELA TĂNĂSESCU

Abstract:
The paper aims to relief Michael Oakeshott’s contribution to the reaffirmation of conservative perspective on political education, as part of the political activity which involves a specific type of knowledge and also as part incorporated in the understanding of politics. It presents Oakeshott’s critical detaching from the understanding of politics as a purely empirical activity and from the ideological style of politics. Finally it indicates the components of knowledge involved in political activity and of appropriate political education proposed by Oakeshott: the profound knowledge of the own country tradition of political behaviour, the knowledge of the politics of other contemporary societies, the philosophical study.

Keywords: politics, attending to the general arrangement of a society, knowledge of politics, political education, understanding of political activity, empirical activity, political ideology, ideological style of politics, tradition of poltical behaviour

Intenţia acestui studiu este de a prezenta perspectiva lui Michael Oakeshott asupra educaţiei politice nu doar pentru a releva ineditul ei, ci şi pentru a o reliefa ca parte semnificativă a celei mai importante rafinări a tradiţiei conservatoare britanice. Intenţia implicită a aceastei prezentări este de a reliefa un instrument nepreţuit de analiză a cauzelor manifestărilor «maladive» ale politicii actuale, inclusiv ale politicii autohtone, o politică mereu «nouă», fără «identitate», mult îndepărtată de valori, practici, instituţii şi solidarităţi constituite, de reperele unei filosofii politice a moderaţiei, consensului, ordinii şi decenţei. Ca atare, după o situare a reflecţiei lui Michael Oakeshott în gândirea politică contemporană şi precizarea principalelor sale coordonate, studiul înfăţişează perspectiva sa asupra educaţiei politice, circumscrisă ca parte a activităţii politice care implică un tip specific de cunoaştere şi ca parte a unui tip specific de înţelegere a politicii. Această prezentare conţine temeiurile detaşării critice ale lui Oakeshott de înţelegerea politicii ca activitate pur empirică şi de stilul ideologic de politică. În final, sunt indicate componentele cunoaşterii implicate în activitatea politică şi ale educaţiei politice pe care Oakeshott a considerat-o dezirabilă: cunoaşterea profundă a „tradiţiei comportamentului politic” din propria ţară, cunoaşterea politicii altor societăţi contemporane şi studiul filosofic.

Tema continuităţii sau Oakeshott ca „partener de discuţie pentru Burke”

Una dintre ilustrările filosofice de referinţă ale conservatorismului, cea mai semnificativă din spaţiul britanic al ultimului secol, este datorată lui Michael Oakeshott, apreciat drept unul dintre cei mai importanţi gânditori politici englezi, dacă nu cel mai important, ai secolului XX, „comparabil eventual ca însemnătate cu Burke”¹. Se poate afirma desigur că Oakeshott s-a înscris între cei mai expresivi susţinători ai temelor care „au distins de la bun început conservatorimul”, „teme enunţate de Burke cu privire la Franţa revoluţionară”, şi în virtutea cărora „Burke ar putea fi astăzi fără mari probleme un partener de discuţii pentru un Jouvenel, un Kirk sau un Oakeshott...”². În acelaşi timp însă, este important de subliniat că Oakeshott şi-a acordat abordarea tematică conservatoare la realităţile politice şi educaţionale ale lumii contemporane, ca şi la configuraţia principalelor paradigme ale gândirii politice.

Situarea sa „în prima linie a filosofiei politice contemporane” a fost accelerată de publicarea lucrării Rationalism in Politics (1962), „eveniment major în filosofia politică contemporană”³, care sub raport tematic constituie cea mai importantă reafirmare a tradiţiei conservatoare din Anglia: pledoaria pentru continuitate şi evoluţia socială graduală, adaptativă; critica raţionalismului politic şi a fundaţionismului cognitiv corespunzător⁴; teoria cunoaşterii practice, „pre-teoretice”, non-intelectualiste; perspectiva instrumentală asupra vieţii politice. Perspectiva politică nonteleologică a lui Oakeshott a subsumat o contribuţie marcantă la dezbaterea contemporană a libertăţii individuale – ce a prefigurat concepţia sa ulterioară asupra societăţii civile⁵ – şi la dezbaterea contemporană a «politicii» – a „stilurilor de politică” şi de guvernare –, a tipurilor de „dispoziţii” (înclinaţii), „caractere generale” şi atitudini mentale şi comportamentale determinate de modele dihotomice de înţelegere a condiţiei umane şi a societăţii.

Argumentarea conservatorismului, a „conservatorismului în politică”, a „înclinaţiei de a fi conservator” a fost realizată de Oakeshott în scopul de a reinvesti filosofic contraponderea ideatică la raţionalismul de sorginte iluministă. În acest scop, examinarea critică a raţionalismului şi a raţionalismului în politică, a tuturor doctrinelor şi ideologiilor politice care subscriu „noii politici” sau politicii „inginereşti”, „de administrare”, a constituit dominanta delimitativă a demersului său în raport cu „cea mai remarcabilă modă intelectuală din Europa post-renascentistă... ce a ajuns să coloreze ideile tuturor orientărilor politice,... revărsându-se peste liniile de diviziune dintre partide”⁶, cu cel mai puternic model de gândire din „compoziţia intelectuală” a Europei contemporane, cu activitatea soldată cu „cele mai mari victorii obţinute în politică”. Demersul lui Oaheshott este cu atât mai meritoriu cu cât, în condiţiile fragmentării [„familii” de combinaţii ideatice] şi fragilităţii „luărilor de poziţie” care au reprezentat conservatorismul secolului XX, el a realizat deconstruirea raţionalismului, a ideologiilor absolutizante, a dogmatismelor şi, în general, a doctrinarismului într-o manieră de analiză critic-sceptică „non-conformistă”, în ciuda conservatorismului său, contestând într-o formă radicală „multe din ortodoxiile epocii sale”⁷. De asemenea meritoriu este că aceste dominante ale preocupărilor sale, ca şi cele care au vizat critica interpretării naturaliste şi didactice a istoriei, pledoaria în favoarea studiului şi predării istoriei gândirii politice şi a valorii standardelor şi rigorii academice dincolo de modele ideologice progresiste, au fost transpuse într-un stil personal subtil, „cizelat, poetic, aproape hermetic...”⁸.

„Politica nouă”

Politica postrevoluţionară, „nouă”, care „a ajuns să capituleze aproape complet în faţa Raţionalismului” – „devenit criteriul stilistic al oricărei politici respectabile”⁹ –, este caracterizată de Oakeshott ca reprezentând renunţarea la „ceea ce exista deja şi era îndelung încercat”, distrugerea tradiţiei şi „creaţia nouă”, pe temeiul că „fiecare generaţie, fiecare administraţie” este datoare „să vadă desfăşurându-se în faţa ei coala albă a posibilităţilor nesfârşite. Iar dacă din întâmplare această tabula rasa a fost deteriorată de mâzgăliturile fără sens ale strămoşilor împotmoliţi în tradiţie, atunci prima sarcină a Raţionalistului trebuie să fie aceea de a o şterge complet; cum observa Voltaire, singura cale de a dobândi legi bune este să arzi toate legile vechi şi să porneşti de la zero”¹⁰ . Fundamentul „creaţiei noi” este decriptat ca aplicare a unor principii universale, a unor proiecte abstracte şi soluţii-panaceu menite să ia locul educaţiei politice şi morale şi să determine emanciparea umană deplină. Ca urmare, politica raţionalistă este identificată în esenţă ca politică „a ingineriei”, a perfecţiunii şi a uniformităţii, funcţia raţiunii fiind aceea de a „surmonta împrejurările”, de a oferi „cea mai bună soluţie”, soluţia perfectă şi nu soluţia preferabilă, „date fiind împrejurările”. Ca soluţie perfecţionistă, ca „utopie cuprinzătoare”, politica raţionalistă reprezintă impunerea ideii de remediului universal aplicabil fiecărui rău particular, de remediu ce elimină diversitatea şi preferinţele ce nu coincid în raţionalitatea lor.

După Oakeshott, activitatea politică nu poate fi realizată exclusiv prin punerea deliberată în practică şi aplicarea mecanică a „cunoaşterii tehnice”, a cunoaşterii certe, formulată precis în reguli şi „cuprinsă între coperţile unei cărţi”, ci doar prin dualitatea şi complementaritatea cunoaştere practică–cunoaştere tehnică. Aceasta întrucât cunoaşterea practică, în ciuda impreciziei şi a incertitudinii aparente, exprimă în mod definitoriu felul de a aprecia sau priceperea cunoscătorului dobândită prin contactul cu un maestru, cu cineva care o exercită tot timpul, şi prin exerciţiul propriu. Oakeshott, aidoma lui Polanyi şi Hayek, a denotat prin „cunoaşterea practică” atât cunoaşterea ca produs al civilizaţiei în care s-a format, cât şi caracterul ei inevitabil fragmentar, parţial şi implicit, şi, de asemenea, caracterul dispersat, parţial, neorganizat şi nesistematic al cunoaşterii. În consecinţă, după Oakeshott, atâta vreme cât se întemeiază pe ideea că poate porni de la ignoranţa pură pentru a se încheia cu o cunoaştere certă şi completă, superioritatea cunoaşterii tehnice este iluzie. Ca şi celelalte tipuri de cunoaştere, cunoaşterea tehnică poate porni doar de la corectarea cunoaşterii deja existente – întrucât „ceea ce este împărtăşit se hrăneşte cu ceea ce este deja acolo”. Atâta vreme cât „depinde de un tip de societate şi de o mare moştenire necunoscută”¹¹, ea nu-şi poate fi autosuficientă, caracterul iluzoriu al autosuficienţei sale atragând după sine caracterul iluzoriu al certitudinii sale.

Anihilarea moştenirii trecutului de către noul crez „al oamenilor grăbiţi să pară educaţi” reprezintă, după Oakeshott, „sminteala caracteristică Europei postrenascentiste”, o epocă neîmpăcată cu sine întrucât „nu s-a împăcat cu propriul trecut”. Afirmarea ideologiilor, înlocuirea politicii bazată pe simpla corectare cu politica distrugerii şi creşterii sau înlocuirea lucrurilor îndelung maturizate cu cele planificate conştient şi executate deliberat, convertirea comportamentelor (niciodată complet fixate sau definitivate) în sisteme de idei abstracte şi rigide, în esenţă, „o politică după carte”, o politică ce aplică o „schemă cuprinzătoare de control mecanizat” reprezintă, după Oakeshott, politica înţeleasă ca problemă „administrativă” şi reflectă „invazia” a cel puţin trei tipuri de lipsă de experienţă şi de educaţie politică: acea a noului conducător, a noii clase conducătoare şi a noii societăţi politice.

Noul conducător – nu cel „ereditar, bine consolidat, educat în cadrul unei tradiţii şi moştenitor al unei îndelungate experienţe de familie”¹² – putea să înlocuiască handicapul lipsei de educaţie politică printr-o carte. Oakeshott a considerat că Machiavelli a fost primul aventurier în câmpul politicii raţionaliste prin proiectul său „de a furniza o fiţuică utilă în politică, un dresaj politic acolo unde lipsea educaţia politică, o tehnică pentru conducătorul lipsit de tradiţii”. Prin această carte principele nou avea la dispoziţie un „dicţionar”, „o scurtătură” care ajuta la îndeplinirea menirii sale, date fiind însuşirile prin care dobândise puterea politică şi dificultatea cu care învăţa altceva decât viciile propriei funcţii. Oakeshott remarca faptul că Machiavelli era, evident, conştient de limitele cunoaşterii tehnice, de aceea oferea noului principe „nu numai cartea sa, ci şi ceea ce ar fi compensat inevitabilele deficienţe ale cărţii sale – se oferea pe sine însuşi” întrucât „nu a uitat niciodată că politica este, în cele din urmă, diplomaţie, şi nu aplicarea unei tehnici”¹³. In aceeaşi linie de analiză, opera lui Locke Two Treatises of Civil Government este considerată o „fiţuică” „populară, longevivă şi valoroasă” menită să expună „adevărul” unei tradiţii printr-un set de principii abstracte, înţelese ca doctrină politică, şi destinată unei clase lipsite de educaţie politică. În timp ce Bentham şi Godwin „aparţin celei mai stricte secte a raţionalismului” întrucât prin ideile lor pur speculative „acoperă orice urmă a tradiţiei”, Marx şi Engels sînt „autorii celui mai uluitor dintre toate tipurile de raţionalism politic”, creatorii unui „proletariat intelectual atât de vast, care nu are altceva de pierdut decât tehnica sa”¹⁴. Pentru Oakeshott istoria timpurie a SUA este un capitol instructiv al istoriei politicii raţionaliste, al unui „raţionalism firesc şi nesofisticat” aplicat „unui popor simplu şi lipsit de pretenţii”, unei civilizaţii „de pionieri” şi „autodidacţi” care ajunsese să creadă că „pornea de la nimic” şi îşi datora lui însuşi ceea ce ajunsese să posede. Jefferson şi ceilalţi fondatori ai independenţei s-au inspirat „din ideologia pe care Locke o distilase din tradiţia politică engleză”, din principii abstracte şi nu din tradiţia pentru care, după Hamilton, trebuia să „scotoceşti prin vechi pergamente şi mucegăite hrisoave”. Declaraţia de independenţă apare, astfel, ca un produs caracteristic secolului raţionalist, ca şi Revoluţia franceză, devenită „modelul multor alte aventuri ulterioare” de „reconstrucţie raţionalistă a societăţii”. Acestei „diagnoze” expresive Oakeshott îi adaugă diagnoza a „două maladii” care au apărut datorită unor ocazii favorabile şi lipsei de experienţă şi care fac deosebit de periculoasă politica raţionalistă: degenerarea gândirii – produsă de o concepţie greşită privind natura cunoaşterii omeneşti, o cunoaştere lipsită de „calităţi homeopatice” –, şi pericolul educaţiei unice, exclusiv raţionaliste, ce viciază adevăratele instituţii, îndeosebi universităţile, şi resurse educaţionale ale societăţii. În exprimarea plastică a lui Oakeshott, raţionalistul, „ca om a cărui singură limbă este Esperanto, nu are cum să ştie că lumea nu a început în secolul XX”¹⁵ şi că pentru deprinderea unei tradiţii profesionale, inclusiv în politică, este nevoie de două generaţii.

Natura educaţiei politice. Ideologia şi politica concretă

Oakeshott şi-a schiţat perspectiva asupra educaţiei politice în conferinţa cu acelaşi titlu susţinută şi publicată în 1951¹⁶ pornind de la teza că educaţia politică trebuie să fie parte a activităţii politice şi să implice un tip specific de cunoaştere şi, de asemenea, să fie parte a unui tip specific de înţelegere a politicii. Denotaţia pe care Oakeshott a dă politicii pentru a reliefa natura educaţiei politice este politica „ca activitate de îngrijire [sau de întreţinere] a acordurilor generale” (the activity of attending to the general arrangements) care constituie liantul sau conexiunea între membrii unei comunităţi. Expresia „îngrijirea” sau „ocrotirea” acordurilor induce, desigur, ideea şi teza că politica asigură continuitatea, adică păstrarea instituţiilor, regulilor şi comportamentelor consacrate care dau identitate unei comunităţi.

„Îngrijirea” acordurilor este delimitată de activitatea de „creare” sau „încheiere” a lor (making arrangements), anume de activitatea care presupune politica „începută de novo”, acordurile noi constituind într-o societate echilibrată (în care predomină politica de „îngrijire” sau de „întreţinere a acordurilor”) o proporţie insignifiantă. Întreţinerea acordurilor înseamnă întreţinerea „moştenirii”, un anumit grad de uzare a acesteia fiind de natură să asigure o „stare continuă de comfort” şi o „simpatie dominantă pentru armonie”. Piesa de rezistenţă a perspectivei lui Oakeshott asupra politicii o constituie ideea că activitatea de întreţinere a acordurilor unei societăţi trebuie să fie învăţată, trebuie să „solicite cunoaşterea”. „Inevitabilă” sub aspect cognitiv, în condiţiile înţelesului specificat dat politicii, este considerată cunoaşterea dobândită în situaţia de angajare în activitatea politică, reversul cunoaşterii prealabile a unui model sau a unui proiect abstract necesar „debutului” în politică sau capabil să asigure succesul politicianului. Educaţia politică este circumscrisă fidel modului în care este înţeleasă activitatea politică – ca activitate care îşi „are sursa de mişcare în ea însăşi” – şi tipului de cunoaştere pe care îl implică: cunoaşterea practică. Ca urmare, cunoaşterea şi educaţia politică se constituie nu ca adaosuri la activitatea politică, ci ca parte a acestei activităţi „care necesită să fie încorporată în înţelegerea pe care o dăm activităţii politice”¹⁷. Astfel, caracterul cunoaşterii şi educaţiei politice nu este deductibil dintr-o „definiţie a politicii”, ci necesită decantarea din modul de înţelegere a activităţii politice.

„Înţelegerea” conservatoare pe care o vizează Oakeshott – politica ca tip de activitate concretă care îşi are sursa de mişcare în sine – este contrapusă „înţelegerii” politicii ca activitate ce urmăreşte realizarea „adevărurilor necesare” indicate strict de raţiune, a unor idei şi proiecte abstracte sau a unor scheme ideatice – şi care este desemnată în acest context ca activitate „empirică”. Politica înţeleasă ca „activitate empirică” sau „politica fără politici [concrete]” (politics without policy) este reflectată fie într-un concept fără substanţă, fie într-o practică ce presupune „impunerea despotică” a capriciului, a arbitrariului, în încercarea de a „modifica haosul”¹⁸. „Înţelegerea” politicii ca activitate empirică subsumează, după Oakeshott, o abordare artificială, absurdă, întrucât absolutizează necesitatea transpunerii în practica politică a „ceea ce este dorit” sau „ceea ce este dorit într-un anumit moment”. Cauza pentru care acest tip de înţelegere a politicii eşuează în încercarea de a se finaliza intr-un tip concret de activitate este insistenţa în a transpune „imposibilul”: ideologii politice, principii abstracte sau seturi de principii abstracte înrudite, premeditate în mod independent, adică „scopuri ce trebuie urmărite”. Atât ca idei abstracte – „libertate, egalitate, productivitate maximă, puritate rasială sau fericire” –, cât şi ca scheme de idei înrudite – „«principiile de la 1789», «liberalismul», «democraţia», «marxismul», «Atlantic Charter»”¹⁹–, aceste principii premeditate compun „înţelegerea a ceea ce trebuie să fie urmărit, independentă de cum trebuie să fie urmărit”. Prin formularea „scopurilor ce trebuie urmărite”, ideologia politică „pune la muncă empirismul”, pretinde că ofertă „cunoaşterea în avans” a ceea ce este „libertatea”, „democraţia” sau „dreptatea” şi, în consecinţă, că nu datorează nimic activităţii practice.

Cunoaşterea implicată în acest tip de „înţelegere ideologică a politicii” vizează evident „cunoaşterea ideologiei politice alese, cunoaşterea scopurilor ce trebuie urmărite, cunoaşterea a ceea ce se doreşte a fi împlinit” şi însumarea principială, prealabilă, a unor „cunoaşteri de profil” (economică, psihologică, etc.) focalizate asupra activităţii de ocrotire a acordurilor sociale. Corespondentul unei asemenea cunoaşteri în educaţie este predarea şi învăţarea ideologiilor politice alese, educarea în spiritul deprinderii gândirii abstracte şi a „premeditării” intelectuale, educaţia care se finalizează în „expunerea, apărarea, implementarea şi chiar inventarea unor ideologii politice”²⁰. După Oakeshott, înţelegerea politicii ca activitate pur empirică nu poate determina activitate practică sau un alt stil de politică decât cel manifestat ca „aproximare a unei abstracţii”. Ca urmare, activitatea de „întreţinere a acordurilor” unei societăţi nu se poate origina într-o ideologie premeditată, într-o cunoaştere a „scopurilor ce trebuie realizate” „dobândită în mod independent”, şi nici nu poate conta pe capacitatea ideologiei de a-i determina „direcţia” sau „sensul”. Ca atare, ideologia nu poate fi „părintele cvasidivin” al activităţii politice, ci posibilul său „copil vitreg” şi, în consecinţă, ea nu ar trebui definită decât ca sistem de idei abstracte extrase din modul în care oamenii au fost obişnuiţi să acţioneze în politică, ca o posibilă „creaţie” (nu premeditare) a activităţii politice sau ca „meditaţie” asupra unui tip de politică.

Pentru Oakeshott, „înţelegerea empiristă” a politicii „prezintă dezavantajul” de a fi „în sens strict absurdă”, în aceeaşi manieră în care este absurdă pretenţia că o ipoteza ştiinţifică nu datorează nimic activităţii ştiinţifice acumulate, că o invenţie este independentă şi poate ghida cercetarea fără a recurge constant la tradiţia ştiinţifică şi în maniera în care este absurdă pretenţia că o carte de bucate este o creaţie independentă a persoanelor care nu ştiu cum să gătească. Se poate afirma că celebrul profesor britanic nuanţează astfel semnificativ definiţia ideologiei prin adaosul: ideologia implică „cunoaşterea abstractă sau generalizată” a unui mod de întreţinere a acordurilor unei societăţi într-o desfăşurare în care „ceea ce facem şi ceea ce dorim să facem sunt creaţia modului în care suntem obişnuiţi să ne conducem acţiunile”²¹. Prin prisma acestei „corecturi” ideologiile nu mai apar ca „sisteme de drepturi şi obligaţii” prezentate ca rezultate ale „reflecţiei în avans” a activităţii politice. De pildă, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului proclamată la 4 August 1789, cea care a „falimentat sistemul social şi politic al Franţei”, a fost „produsul reflecţiei cuiva”, dar nu „produsul reflecţiei în avans” a activităţii politice. Oakeshott o atribuie în măsură importantă Celui de-al doilea tratat asupra guvernării civile al lui Locke, o afirmare a principiilor abstracte destinate a fi aplicate în practică, „o prefaţă a activităţii politice” „aşternută în termeni abstracţi” dar care concentrează maniera specifică în care „englezii erau obişnuiţi să-şi vadă de întreţinerea acordurilor – o concentrare strălucită a moravurilor politice ale englezilor”²². În consecinţă, un „scop politic ce trebuie realizat”, aşa cum este „libertatea”, nu mai apare drept un „ideal” premeditat sau un vis, un „drept uman” deductibil dintr-un concept speculativ al naturii umane, ci „nimic mai mult decât un acord”, o procedură de un anumit tip, ceva „sesizat deja în experienţa politică” (already intimated in that experience), într-o structură de obiceiuri, tradiţii, instituţii, legi ce dau coerenţa şi substanţa cunoaşterii felului în care trebuie să ne comportăm şi dau sens activităţii politice.

După Oakeshott, concluzia asupra caracterului confuz al stilului ideologic de politică implică concluzia necesităţii circumscrierii educaţiei politice „înţelegerii tradiţiei comportamentului politic” în toată complexitatea sa. Ceea ce este deosebit de interesant în această constatare este faptul că ea se sprijină pe o presupoziţie suplimentară, anume: doar un popor incapabil de politică nu are tradiţia unor comportamente recunoscute, nu sesizează nici o direcţie de schimbare şi nu are nevoie de atenţie. Politica „izvorăşte” din tradiţie, îmbracă forma „rectificărilor” acordurilor existente sau a „patternului” format din cutume, legi, instituţii sau decizii diplomatice şi „exploatează” simpatia şi solidaritatea pe care o generează acest pattern. Cel mai bun mod de a evita greşelile în înţelegerea politicii este, după Oakeshott, de a „renunţa la iluzia că politica este vreodată ceva mai mult decât exercitarea unor sesizări (notificări, indicaţii): o conversaţie, nu un argument”²³.

În logica circumscrierii ei cunoşterii implicate în activitatea politică, educaţia politică „adecvată” este conexată prioritar cunoaşterii cât mai profunde a tradiţiei politice, adică a manierei concrete de comportament politic. Dificultatea maximă a acestei cunoaşteri este generată de caracteriticile tradiţiei comportamentale la nivel politic: o manifestare „nici fixă, nici definitivată”, fără un centru neschimbat de care cunoaşterea să se poată „ancora”, fără un scop suveran de perceput sau direcţie invariabilă de detectat, fără un model de copiat, idee de realizat sau regulă de urmărit. În schimb, tradiţia suportă „mişcări în ritmuri diverse” care certifică faptul că „totul este temporar” cu excepţia identităţii. Identitatea tradiţiei este dată de faptul că nu toate părţile ei se schimbă în acelaşi timp şi de faptul că ea însăşi conţine, ca potenţiale, schimbările prin care trece. Principiul continuităţii, pe care îl ilustrează, îşi întinde autoritatea între trecut, prezent şi viitor, între vechi, nou şi „ceea ce stă să vină”, asigură, alături de temporalitate, lipsa de arbitrariu şi exigenţa de a fi „învăţat” doar modul concret de existenţă, în toată complexitatea lui²⁴. Pentru a onora denotaţia dată politicii, Oakeshott specifica exigenţa ca, dincolo de înţelegerea tradiţiei, educaţia politică să presupună „învăţarea participării la conversaţie”: simultan „iniţierea în moştenirea în privinţa căreia există un interes de viaţă” şi „explorarea sesizărilor sale”. La nivel academic studiul adecvat al politicii – ca studiu focalizat asupra „detaliilor concretului” şi, în egală măsură, asupra „rădăcinilor adânci în trecut” – este studiul istoric, mai precis studiul istoriei gândirii politice şi nu al istoriei ideilor politice.

Recursul la cunoaşterea politicii altor societăţi contemporane constituie probabil una dintre mai provocatoare observaţii referitoare la sfera educaţiei politice actuale. Consideraţiile lui Oakeshott asupra disfuncţiilor şi capcanelor implicate de tentativele şi deciziile de transfer şi implementare a unor proiectele politice îşi menţin pe deplin actualitatea şi merită o atenţie specială. În acest cadru se impune a fi menţionat doar că înţelegerea relaţiile politice externe este pusă în termenii unui continuum, ca şi cunoaşterea tradiţiilor politice pe care le reprezintă, iar politica altor popoare se impune a constitui doar obiectul „unui studiu ecologic al tradiţiei de comportament, nu un studiu anatomic al schemelor mecanice.. sau ideologice”²⁵. Singur studiul „ecologic” este de natură să „stimuleze” şi nu să „intoxice” tradiţiile politice ale diferitelor ţări.

Într-o întregire fericită, Oakeshott a considerat studiul filosofic ca departament necesar al studiului academic al politicii. Desfăşurat desigur la niveluri diferite de reflecţie, cu deosebire în „societăţile conştiente din punct de vedere politic şi active din punct de vedere intelectual”, el are covârşitorul rol de a plasa activitatea politică pe „harta experienţei noastre totale” de cunoaştere, de a dezbate varietatea de probleme intelectuale pe fiecare generaţie le formulează într-un mod specific, de a identifica proiectele bune, de a analiza ideile generale care au fost conexate de-a lungul timpului cu activitatea politică, de a contribui, ca activitate explicativă, la evitarea afirmaţiilor ambigue şi a argumentelor irelevante.

Finalitatea salutară a educaţiei politice – în orice societate, cu atât mai intens în societăţile care se abandonează unei prelungite şi păguboase perioade de „tranziţie”, de „criză” şi de relaţionare „agonistă” –, este cea pe care Oakeshott o rezumă la modul în care gândim şi vorbim despre politică, în care evităm analogiile defectuoase şi modelele false sau irelevante şi, îndeosebi, la modul în care conştientizăm că politica fără tradiţie este o iluzie. Prin această circumscriere a educaţiei politice Oakeshott a relevat odată mai mult semnificaţia cunoaşterii concrete a ceea ce contează ca „set valoros de unelte... îmbunătăţit din vreme în vreme şi păstrat în bună stare” pentru a fi aplicat situaţiilor concrete şi pentru ca deciziile politicianului să fie „contextualizate” şi consonante împrejurărilor.