Eseu

Dreptatea intergeneraţională. Principii şi teorii (III)

 

NICOLAE DRĂGUŞIN

Abstract:
The previous part of the essay investigated the notion of justice between generations (inter- or intra-generational) within the framework of libertarian and liberal theories of justice. Secondly, it established the reflection upon the issue of justice between generations on the three principles (social contract, egalitarian and utilitarian principles) of liberal theory. The third and last part of the essay focuses on the issue of just-saving of resources and sheds light on the principle of utilitarianism concerning the intergenerational justice. It argues that the principle of utilitarianism faces severe difficulties when employed to understand the content of justice between generations.

Keywords: intergenerational justice, human rights, libertarianism, liberalism, sustainable development, utilitarianism

Principiul economisirii corecte a devenit elementul-cheie în reflecţia asupra dreptăţii intergeneraţionale în măsura în care este menit să evite două ispite opuse: pe de o parte, epuizarea resurselor aparţinând generaţiilor viitoare printr-un consum prea mare şi puţină economisire, iar pe de altă parte, sărăcirea nostră printr-o economisire drastică şi, ca urmare, consum prea mic. Luând în considerare principiile de mai sus, câteva lucruri sunt puse în balanţă: ar trebui considerate independente de instituţiile menite să le îndeplinească? Ar trebui aplicate indiferent de obligaţia dreptăţii pe care o datorăm generaţiilor următoare? Răspunsurile, fireşte, diferă. După cum am menţionat anterior, libertarienii consideră că prin simpla protejare a dreptului la proprietate, piaţa va implementa într-un mod natural acest principiu, în timp ce non-libertarienii ar fi de părere că, în acelaşi timp, mai există câţiva paşi de făcut (affirmative action). Chiar dacă s-ar consimţi aceşti paşi suplimentari, modul de exprimare ridică alte dificultăţi, cum ar fi conservarea sau întreţinerea ca rezultat al simplului proces de a economisi.

Autorii cad de acord¹ asupra a trei etape ale ritmului de economisire: nesustenabil, care reprezintă gradul zero (adică nu se pune problema vreunei acumulări), acumulare pozitivă (mai mult decât e nevoie) şi sustenabil, adică folosirea resurselor în acelaşi ritm în care putem să le înlocuim sau să le schimbăm². Dacă oamenii sunt puşi în poziţia originară şi în spatele vălului de ignoranţă, Rawls se întreabă pe care dintre principiile economisirii corecte le-ar dori. Dacă se porneşte de la ceea ce se pot numi motive empatice, atunci oamenii nu vor fi foarte doritori pentru un ritm sustenabil de economisire. Motivul? “Economisirea s-ar putea opri odată ce instituţiile de bază (sau decente) au fost fondate. În acest moment, adevărata economisire (adică acumulările nete la capitalul real) ar putea scădea la zero, iar stocul existent nu trebuie decât să fie menţinut sau înlocuit şi resursele neregenerabile să fie administrate cu grijă pentru o folosire viitoare adecvată”³. Ceea ce Rawls sugerează este ca oamenii să economisească destul pentru a întreţine instituţiile juste şi să înceteze o dată ce cantitatea minimă a fost atinsă. Punctul slab al acestui raţionament este acela că neglijează schimbările pozitive în mărimea populaţiei care poate face ca să nu fie atinsă niciodată cantitatea minimă necesară pentru a întreţine instituţiile drepte⁴. Înaintea discuţiei despre susţinere, se cere făcută o clarificare. Instituţiile drepte (juste) denumesc acele instituţii sustenabile din punct de vedere intergeneraţional, din două puncte de vedere: instituţiile sunt sustenabile în măsura în care împart o cantitate de resurse proporţională cu cea primită (moştenire care poate fi susţinută) sau dacă lasă moştenire aceeaşi cantitate deţinută în prezent (moştenire echivalentă)⁵. Încă o dată, punctul de vedere al lui Rawls se şubrezeşte printr-o contradicţie internă. El susţine că înainte de a consimţi la principiile dreptăţii, părţile contractante trebuie să ştie că există circumstanţe ale dreptăţii. În acest punct urmăreşte argumentul lui Hume după care dreptatea apare ori de câte ori condiţiile de cooperare sunt posibile şi necesare. Poate cineva spune dacă e posibilă cooperarea cu generaţiile care vor urma să existe în viitor? Bineînţeles că nu. Tragem concluzia că dreptatea intergeneraţională nu e posibilă pe acest fond. Mai mult chiar, însuşi Rawls a specificat cu claritate că părţile contractante au luat cunoştinţă de faptul că împrejurările dreptăţii sunt îndeplinite pentru generaţiile din car provin.⁶

Mergând mai departe pentru a expune principiul sustenabilităţii (durabilitate), trebuie afirmat că aceasta şi-a făcut loc în vocabularul curent ca produs al dezbaterii filosofice pe tema dreptăţii intergeneraţionale. Sensul durabilităţii este jalonat de trei mari concepte, gândite în mod cronologic pe măsură ce cel de dinainte a devenit insuficient. Primul concept a privit oportunităţile. Se credea că durabilitatea apare atunci când generaţiile viitoare au oportunităţi comparabile cu ale altora. Caracterul incomplet al acestei doctrine s-a resimţit graţie neglijării modificărior în ceea ce priveşte mărimea populaţiei şi, apoi, din cauza bunurilor “care nu pot fi comercializate”. Ce de-a doua concepţie se focalizează pe bunăstare. În acest nou context, durabilitatea nu e fără rost în măsura în care se menţine constant nivelul total al bunăstării (perspectivă holistă) sau nivelul mediu al bunăstării. Obiecţia adusă primului punct de vedere a luat naştere încă o dată din ignorarea variabilei demografice, în timp ce a doua, deşi nu pare să încurajeze fertilitatea (un simplu calcul matematic va arăta că nivelul mediu nu este stabil atunci când numitorul creşte), nu poate să abordeze ruptura dintre cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci. Cu alte cuvinte, un nivel mediu de bunăstare nu va spune mai nimic despre bunăstarea de la caz la caz.⁷

Indignaţi faţă de noţiunile de durabilitate care au provocat satisfacerea preferenţială (adică bunăstarea), cercetătorii au mers mai departe creând noi alternative care iau în considerare, după cum a fost arătat, două variabile nu arareori trecute cu vederea: schimbarea în cadrul populaţiei şi dreptul la păstrare/economisire (adică ceea ce e probabil ca generaţiile de mai târziu să-şi dorească). Deci, reflecţia în curs de desfăşurare obligă la folosirea mai degrabă a verbului “a vrea” decât “a necesita”. În felul acesta a ajuns Gro Harlem Brundtland la definirea sintagmei “dezvoltare durabilă” drept “dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface, la rândul ei, propriile nevoi”⁸. Empiric vorbind, cercetătorii au ajuns la concluzia că posibilitatea unor nevoi nesatisfăcute ar putea fi înlăturată dacă luăm în considerare faptul că generaţiile viitoare se vor pricepe să-şi satisfacă propriile nevoi aşa cum acestea vor arăta sau, dimpotrivă, să reducă fertilitatea astfel încât generaţiile care vor urma după ele să fie mai mici, deci mai uşor de mulţumit.⁹

Un aforism îndeobşte cunoscut care propune o altă perspectivă asupra dreptăţii este acela că noi „am împrumutat” Pământul de la copii noştri. Această zicală foarte des pronunţată implică datoria de a restitui Pământul copiilor noştri în aceleaşi condiţii în care l-am primit de la cei de dinainte. Pe lângă principiul contractului, conform căruia oamenii ajung să se decidă explicit sau implicit asupra unor probleme elementare (am ilustrat anterior modelul rawlsian de contract), mai există şi un principiu al dreptăţii mutual benefice (reciprocitate). Spre deosebire de principiul contractului care se bazează mai mult pe o formă distributivă a dreptăţii, principiul beneficiului reciproc trimite la noţiunea de dreptate comutativă (dreptatea prin relaţie). Cercetătorii disting între reciprocitatea indirectă (deschisă) şi reciprocitatea directă.¹⁰ Convingerea familiară că noi am împrumutat Pământul de la proprii copii s-ar reformula foarte bine în limbajul reciprocităţii indirecte, care comportă un dublu scop: să confirme existenţa datoriilor în ceea ce priveşte generaţiile viitoare (noţiune justificatoare) şi să clarifice conţinutul datoriilor noastre (noţiune substantivală).¹¹ Această perspectivă este în măsură să răspundă la două întrebări începând cu “De ce?” şi, prin corespondenţă, cu “Ce?”¹². Al doilea răspuns trece în mod necesar prin cel dintâi. Putem rezuma perspectiva reciprocităţii dreptăţii prin a spune, în ceea ce priveşte afirmaţia justificatoare, că generaţia curentă este datoare faţă de următoarea prin banalul fapt a primit ceva de la cea precedentă, iar în ceea ce priveşte afirmaţia substantivală, că este datoare cu cel puţin acelaşi lucru pe care generaţiile contemporane l-au primit de la cele precedente. Acest punct de vedere, oricât de solid pare a fi, nu duce lipsă de posibile obiecţii. Perspectiva reciprocităţii dreptăţii intergeneraţionale poate fi contra-argumentată în trei feluri. Primul priveşte critica cuplului “dar-obligaţie”. Problema care se pune este există vreun dar care poate duce la apariţia unor obligaţii particulare¹³. Dacă generaţiile curente primesc în dar sau împrumută Pământul de la cele viitoare, în ce măsură putem spune că acest fapt dă naştere unor obligaţii particulare? De unde ştim că nu suntem despovăraţi de orice obligaţie astfel încât să putem folosi resursele terestre după bunul plac? Obiecţia “trecut-viitor” diferă doar puţin faţă de cea anterioară. Întrebarea este dacă moştenirea implică obligaţia respectării datoriei reciprocităţii faţă de generaţiile nenăscute încă. Ca orice alt raţionament al reciprocităţii, obiecţia de faţă capătă sens atâta timp cât se transpune în termenii relaţiei datornic-creditor. În primul caz, datornicii (generaţia curentă) duc lipsă de creditori (generaţiile trecute), în timp ce în cel de-al doilea caz creditorii sunt lipsiţi de datornici (generaţiile prezente)¹⁴. Această critică îşi pierde sensul de fiecare dată câns se identifică generaţii suprapuse în genul părinţilor (generaţia curentă) care vor avea copii la un anumit moment în timp din viaţa lor (generaţiile viitoare).

În sfârşit, cea de-a treia obiecţie susţine că afirmaţiile justificatoare şi substantivale ar putea să aibă costuri neînsemnate în practică. Esenţa acestei obiecţii pleacă de la prezumţia că atâta timp cât chiar prima generaţie n-a avut nimic de moştenit, atunci ambele afirmaţii sunt private de înţeles; la fel şi în cazul în care presupunem că acea generaţie originară ar “epuiza” cea mai mare parte din cele primite ca moştenire.¹⁵

Ultimul principiu al teoriei dreptăţii intergeneraţionale este utilitarismul¹⁶. Este posibil ca pentru teoria dreptăţii intergeneraţionale principiul utilitar să fie o cale atractivă de urmat. De fapt, două părţi ale reflecţiei ar trebui separate pentru a se face o apreciere corectă a principiului: una teoretică şi alta practică. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte utilitarismul în context intergeneraţional (spre deosebire de egalitarism), principiul eşuează când este angajat pentru a justifica conţinutul creării politicilor publice. Înainte, s-ar cere făcută puţină lumină în ce priveşte latura teoretică. Într-un mod simplist, utilitarismul afirmă că cel mai bun demers este cel care sporeşte cea mai mare fericire şi utilitate generaţională şi care, corelativ, minimalizează cea mai mică durere a acestora¹⁷. Principiul îşi capătă legitimitatea pe cale etică şi psihologică. Nimeni nu ar trebui să se comporte altfel şi, respectiv, nimeni nu poate acţiona altfel, afară doar de cazuri patologice. Din moment ce utilitarismul poate fi definit graţie străduinţei de a pune în echilibru durerea şi fericirea, se poate spune că el serveşte interesele şi că reproduce forma conseciţionalismului. În procesul de creare a politicilor publice, conform liniei utilitariste de gândire, se pune sub semnul întrebării impactul pe termen scurt şi cel pe termen lung al acţiunilor. Situat în context intergeneraţional, utilitarismul devine şi mai atractiv. Din ce motiv? În primul rând pentru că utilitarismul în dimensiunea sa atemporală se raliază unei etici –să-i spunem- universale, imparţială înainte de toate, din moment ce fericirea şi utilitatea sunt intrinsec bune; cu alte cuvinte sunt coduri după care trebuie să ne ghidăm fără obiecţie¹⁸. Astfel, urmărind linia de argumentare a lui de-Shalit putem ajunge la concluzia că utilitarismul în context intergeneraţional îndeplineşte condiţiile pentru a fi un fel de cheie miraculoasă ce deschide toate uşile zăvorâte: ia în considerare efectele şi consecinţele, este flexibilă cât timp ideile sale stabile se raportează la situaţiile mereu schimbătoare¹⁹, iar ca politică publică nu este intrinsec bună sau rea, ci doar oportună într-un moment şi inoportună în altul. Dar, să fie oare chiar aşa? După unii, insurmontabila dificultate pe care utilitarismul o întâmpină este atunci când elaborează politicile publice în orizontul intergeneraţional. Din moment ce fericirea agregată depinde strict de numărul de oameni, creatorii de politici publice cu gândire utilitaristă, trebuie să aibă habar de numărul generaţiilor viitoare şi, foarte important de precizat, de mărimea fiecărei generaţii din viitor. O modalitate de a ieşi din acest impas conceptual, până acum, este de a spune că o politică ce reglează numărul de copii pe familie (ca politica-un-singur-copil din China sau altele asemănătoare) ar putea ajuta la prezicerea, cel puţin pe termen scurt, a numărului de oameni astfel încât creatorii de politici să-şi facă treaba în mod eficient. Odată ce se achiesează la ideea că strategiile noastre pot afecta numărul şi însăşi existenţa generaţiilor viitoare, precum şi mărimea sau identitatea lor, devine limpede că utilitarismul întâmpină probleme majore²⁰. Probabil că utilitaristul va răspunde cu greutate (sau chiar nu va izbuti) la întrebări de căpătâi pentru raţionamentul său: există vreo datorie care trebuie inventată pentru a se spori fericirea sau, din contra, există vreo datorie de la care trebuie să ne abţinem din moment ce copilului/copiilor le va fi mai rău în noile condiţii?²¹

Concluzii

Şirul celor trei eseuri a avut în vedere liniile majore ale teoriei dreptăţii intergeneraţionale, în sensul nu explicării istorice (o existenţă atestată de documente), ci justificării. Aici au fost afirmate motivele care susţin că generaţiile viitoare au nevoie de dreptate şi în ce cadru teoretic poate fi discutat acest tip de dreptate. În prima parte a eseurilor, s-au evidenţiat într-o manieră critică argumentele favorabile şi nefavorabile unei posibile teorii a dreptăţii intergeneraţionale. A doua parte a continuat prin relatarea sumară a teoriilor libertariană şi liberală a dreptăţii, conform principiilor contractului social, al egalitarismului şi al utilitarismului.

La începutul eseului s-a insinuat faptul că abordarea temei echităţii între acele generaţii care se succed la momente diferite de timp, cadrul teoretic liberal nu este doar mai accesibil decât cel libertarian, dar manifestă totodată şi un grad sporit de permeabilitate la influenţele sociale şi flexibilitate de câte ori încearcă un răspuns la întrebarea comportamentului corect în timp. Chiar şi aşa principiul contractului ajută într-o măsură relativ mică subiectului dreptăţii între generaţii (obiecţiile aduse modelului rawlsian pot servi drept argument).²² Dacă acesta vine în sprijinul justificării înţelegerii între contemporani, nu mai e aproape de niciun folos când vine vorba de necontemporani.

A doua concluzie priveşte justificarea şi consistenţa principiilor care dau înţeles teoriilor despre dreptate. Principiul contractului social justifică nevoia cooperării sociale. Principiul egalitarist ajută pentru a răspunde “De ce?” şi “Cât?” ar trebui ca generaţiile curente să lase moştenire mai departe celor viitoare în privinţa resurselelor. În această optică, s-a reflectat asupra problemei economisirii corecte. Principiul utilitarist întreabă de ce anume s-ar cere respingerea sau asumarea unor politici publice cu privire la economisire. A mai fost arătat, de asemenea, că spre deosebire de principiul egalitarist al dreptăţii şi mai precis noţiunea de reciprocitate, principiul contractualist nu ne poate ajuta prea mult în a pătrunde ceea ce ar putea fi chiar substanţa întregii dezbateri despre relaţia dintre generaţiile prezente şi cele viitoare din orice punct de vedere am privi-o (istoric, legal, filosofic): justificare şi conţinut. Prin urmare, dacă dorim să ştim de ce generaţiile curente sunt datoare faţă de cele viitoare şi care ar trebui să fie conţinutul datoriilor noastre, atunci o viziune egalitaristă asupra dreptăţii ar fi o soluţie potrivită.

Atâta timp cât noţiunea de drepturi subîntinde protecţia intereselor sau a libertăţilor, necesitatea dreptăţii ia naştere atunci când acestea se află în conflict. Un caz de conflict al intereselor/libertăţilor este cel dintre generaţiile prezente şi cele viitoare. De aici, necesitatea dreptăţii. Ceea ce s-a arătat în spaţiul celor trei eseuri publicate succesiv sunt principiile, interesele/libertăţile care trebuie cântărite şi cum anume s-ar putea ierarhiza.

 sus