Relaţii internaţionale

Politica externă a României comuniste:
anatomia unei insolite autonomii

 

EMANUEL COPILAŞ

Abstract:
If one takes into account Romania’s communist regime from an internal perspective, he, or she, will not identify substantial elements to singularize it among the other communist regimes. From this point of view, Romanian communism experienced basically the same evolutions and transformations which occurred within the whole „socialist camp”. But when the topic is examined through the prism of its foreign relations and international postures, communist Romania becomes really interesting. The present essay proposes a synoptic analysis of Romania’s foreign policy during 1948 and 1989, pinpointing the major international events that influenced it and the regime’s response towards them.

Keywords: communism, foreign policy, opportunities, calculated dissidence, pragmatism

De la ilegalitate la guvernare şi la comunizare: sinuosul traiect politic al comunismului românesc din perioada interbelică în cea postbelică

Încă de la înfiinţarea sa, în 1921 – prin scindarea social-democraţilor în „minimalişti” (adepţi ai procedeelor legale, moderate, de cucerire a puterii şi total ostili violenţei şi metodelor teroriste) şi „maximalişti” (adepţi ai înfăptuirii revoluţiei cu orice preţ, inclusiv crimă, teroare sau violenţă)¹ –, şi pe întreaga durată a perioadei interbelice, se poate afirma că „Partidul Comunist din România, secţie a Internaţionalei Comuniste” a practicat exclusiv o formă de politică externă, şi anume cea dictată de Moscova. Însăşi denumirea „secţie a Internaţionalei Comuniste” relevă totala lipsă de autonomie ideologică şi politică a organizaţiei, a cărei activitate era finanţată şi orchestrată de Comintern², etapă experimentată în diferite dozaje şi de marea majoritate a partidelor comuniste est-europene.

Sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial înseamnă totodată o şansă nesperată pentru minusculul Partid Comunist Român – în ilegalitate începând cu 1924 – de a se infiltra în primă fază în structurile politice româneşti, urmând ca ulterior să le acapareze în totalitate. Între septembrie 1944 – luna care a urmat schimbării de alianţă şi trecerii armatelor române de partea partea puterilor aliate – şi decembrie 1947 – luna în care tânărul rege Mihai I a fost finalmente constrâns, sub presiunea comuniştilor români susţinuţi de Moscova, să abdice – Gheorghiu-Dej şi partidul asupra căruia şi-a impus finalmente conducerea au purtat o consecventă luptă pentru acapararea pârghiilor politice reuşind, în paralel cu succedarea guvernărilor postbelice, să îşi planifice minuţios ascensiunea, dar şi consolidarea puterii odată obţinute.³ Menţionarea resortului principal al posibilităţilor politice ale comuniştilor români, „centrul moscovit”⁴, este aproape superfluă: Kremlinul s-a aflat, cu excepţia Cehoslovaciei, în spatele stalinizării tuturor ţărilor est-europene care au fost integrate pe orbita geopolitică sovietică după încheierea războiului.

Odată cu acapararea exhaustivă a spectrului politic – prin intermediul unor alegeri trucate, desfăşurate în 1946, desfiinţarea PNL şi PNŢ şi încorporarea forţată a PSD în 1947, fapt ce are ca şi consecinţă modificarea denumirii partidului, aceasta transformându-se din Partidul Comunist Român în Partidul Muncitoresc Român – ia amploare o acerbă luptă intestină pentru preluarea puterii în partid. Literatura de specialitate operează în acest punct cu ceea ce s-ar putea numi teoria „grupurilor”, care susţine existenţa a două, uneori trei grupuri distincte care concurau pentru a acapara conducerea şi pârghiile administrative ale partidului. Cele două grupuri ar fi cel al „moscoviţilor” care, după schimbarea taberei din august 1944, au ajuns în ţară cu scopul de a se infiltra obţine puterea în partid ca şi „cal troian” al intereselor Moscovei, respectiv, „grupul din închisori”, alcătuit din comuniştii români aflaţi în ţară pe întreaga durată a conflagraţiei, acţionând clandestin sau fiind încarceraţi. Principalii reprezentanţi ai „moscoviţilor” ar fi Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, în timp ce ultimii ar fi fost conduşi de Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş. Uneori mai apare, complementar grupului „moscovit”, „grupul de la Viena”, loc în care se refugiase cel care a fost prim-secretarul partidului între 1940-1944, comunistul român de origine maghiară Ştefan Foriş.

Un eventual merit al teoriei grupurilor ar fi de natură conceptual-analitică: permite, în aparenţă, o mai bună abordare a haoticei lupte pentru putere care a estropiat PMR până în 1952⁵. Cu toate acestea,

nici una dintre cele două facţiuni competitive nu era foarte coezivă, iar diviziunea între «comunişti nativi» şi «moscoviţi» este mai mult o reflectare a necesităţii de categorizare analitică⁶, decât a unei situaţii reale şi fluide. Lupta pentru putere care a apărut la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950 a implicat grupări şi regrupări de-a lungul unor diviziuni mai degrabă personale, decât strict ideologice, pentru a nu le mai menţiona pe cele naţionale. De exemplu, Miron Constantinescu, un „comunist nativ”, închis împreună cu Dej, a trecut de partea facţiunii Pauker-Luca, în timp ce „moscoviţi puri” cum ar fi Chişinevschi sau L. Răutu, s-au aliat cu Dej, cel puţin pentru moment.⁷

S-ar mai putea adăuga că şi Emil Bodnăraş, spion sovietic în timpul celui de al Doilea Război Mondial, i-a devenit până la urmă fidel lui Dej. După moartea lui Stalin, acesta i-a adus prompt la cunoştinţă prim-secretarului român manevrele politice iniţiate de Nikita Hruşciov prin care se urmărea înlocuirea lui cu însăşi persoana sa.⁸ Tatonările lui Hruşciov nu a avut efectul scontat, conducerea de partid cimentându-se şi mai puternic în jurul liderului de la Bucureşti.

Vulnerabilităţi şi expectative. Republica Populară Română în siajul destalinizării

Politica externă din prima fază a conducerii dejiste (1948-1956) se caracterizează printr-o obedienţă totală faţă de direcţiile impuse de „centrul moscovit”⁹, fapt ce i-a inspirat pe unii cercetători să susţină că în cazul Republicii Populare Române, şi de fapt a întregului bloc est-european, nu se poate aduce în discuţie ideea de politică externă propriu-zisă.¹⁰ Se poate aprecia că resortul cultural care a articulat poziţia externă a Bucureştiului până la moartea lui Stalin şi începutul „noului curs”¹¹ a fost unul deosebit de „primitiv”, centrat pe menţinerea puterii cu orice preţ; acesta s-a păstrat şi în epoca post-stalinistă, suscitând un şir de conflicte diferite ca intensitate cu autorităţile sovietice.

Ghiţă Ionescu observă cu acuitate precaritatea culturală ce a impregnat strategia de politică externă a comuniştilor români în cadrul evenimentelor circumscrise şi potenţate de siajul destalinizării, oferind o pertinentă şi necruţătoare diagnoză a profilului ideologic al conducerii de la Bucureşti şi a modului său de manifestare în acele nesigure şi riscante împrejurări:

Dintre toate guvernele Europei răsăritene, cel român era cel mai puţin afectat de convulsiile destalinizării. Calmul din România era, dintr-un punct de vedere, o dovadă a slăbiciunii şi apatiei din P.M.R. Dacă el ar fi avut ceva rădăcini în popor, dacă ar fi fost cât de cât sensibil la curentele de opinie şi şi-ar fi dus lupta cu idei originale, corespunzătoare problemelor specific naţionale, atunci cu siguranţă ar fi fost mai vizibil afectat. Însă, din cauza slăbiciunii sale, a lipsei de ideologie, tradiţie naţională şi a oamenilor cu o postură remarcabilă, partidul comunist din România ramânea preocupat doar de un singur lucru – să rămână la putere.¹²

Cu alte cuvinte, şocul destalinizării nu a fost perceput în RPR la nivel ideologic, valoric, nu a reprezentat, ca pentru alţi comunişti, o turnură bruscă şi dureroasă, o abatere de la moştenirea veridică a marxism-leninism-stalinismului, şi nu a avut, în definitiv, pe cine să dezamăgească; legitimată doar printr-un surogat ideologic, elita politică de la Bucureşti, alcătuită într-o proporţie zdrobitoare din persoane cu o educaţie care nu depăşea cele patru clase elmentare, a fost pur şi simplu speriată de noua orientare sovietică, fiind preocupată exclusiv de aferentele măsuri de precauţie care i-ar fi permis să supravieţuiască acestei încercări, percepută ca zguduitoare doar pe filieră politică.

Turbulenţele survenite în Polonia şi Ungaria în anul 1956, o consecinţă directă a efectelor destalinizării¹³, a surprins conducerea de la Bucureşti pe aceleaşi poziţii. Docilitatea, servilismul şi promptitudinea de care au dat dovadă liderii români în reprimarea revoluţiei maghiare a compensat parţial neîncrederea Moscovei în eficienţa destalinizării româneşti, iar Dej şi acoliţii săi şi-au păstrat în continuare poziţiile, reuşind chiar, în 1958, să obţină retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României.¹⁴

Se poate presupune că, în timpul acestor ani tulburi, principalul resort motivaţional al elitei politice de la Bucureşti l-a reprezentat frica, în principal frica de „fratele cel mare”. Concluziile impuse de revoluţia maghiară au fost temeinic asimilate, şi regimul a operat, temporar, o decongestionare a raporturilor sale cu societatea.¹⁵ Stelian Tănase investighează, pornind de la exemplul maghiar, efectele pe care le-au produs dramaticele evenimente din 1956 asupra psihologiei şi strategiilor de politică internă adoptate de elitele din lagărul socialist în perioada imediat următoare.

Teama unei clase politice ţine adesea loc de «legi istorice». Nu trebuie să căutăm foarte adânc pentru a observa că reformele regimului Kádár (Ungaria, n.m.) au fost consecinţa sperieturii trase de nomenclatură în octombrie 1956. Mulţimile pe străzi, armata fraternizând cu insurgenţii, clădirile guvernamentale în flăcări, agenţii poliţiei secrete şi aparatcici linşaţi au lăsat amintiri de neuitat liderilor comunişti. Prioritatea absolută a regimului Kádár a fost: «Să nu se repete 1956!» Contractul social tacit de la începutul anilor ’60 (prin care s-a oferit societăţii o viaţă decentă din punct de vedere material şi toleranţă în schimbul acceptării regimului) a fost produsul acestei amintiri.¹⁶

Divergenţe economice şi oportunităţi geopolitice: premisele disidenţei ceauşiste

Deceniul următor a fost martorul unei surprinzătoare, chiar intrigrante reorientări a politicii externe româneşti. Pe fondul disputelor apărute între autorităţile sovietice şi cele chineze în privinţa naturii relaţiilor statelor socialiste cu „lagărul imperialist”¹⁷, Partidul Muncitoresc Român reuşeşte să îşi impună poziţia în raport cu disensiunile apărute în cadrul CAER. În cadrul acestui organism, Moscova încerca să acrediteze ideea că cel mai bun traseu economic al lagărului socialist ar presupune o „specializare a producţiei”; astfel, cele mai industrializate state comuniste (Republica Democrată Germană, Cehoslovacia) şi-ar fi concentrat resursele şi producţia exclusiv în direcţia continării procesului de industrializare, în timp ce statele mai puţin dezvoltate din acest punct de vedere (Bulgaria sau România) ar fi abandonat dezvoltarea industriei grele în favoarea agriculturii. În acest fel, preconiza Hruşciov, s-ar fi procedat la optimizarea economiei interne a lagărului. Partea română nu a fost însă de acord, iar corolarul conflictual care a apărut ca urmare a intransigenţei poziţiei economiştilor români în raport cu propunerea sovietică de restructurare a CAER, şi care a reprezentat testul cu turnesol al relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova, a conţinut trei dimensiuni structurante. Prima, şi totodată cea mai importantă, a fost de natură politică: o bună parte din firava legitimitate e care regimul reuşise să o obţină datora foarte mult tocmai industrializării forţate. „Proletarizarea” maselor de ţărani – pe care regimul îi mobilizase pentru a-şi asigura o mână de lucru cât mai numeroasă posibil – le adusese acestora beneficii indiscutabile în raport cu condiţiile de viaţă anterioare, în cazul lor, singurul termen de comparaţie. În plus, o reconfigurare radicală a politicii economice riscă să readucă pe tapet insecuritatea şi mefienţa populară pe care conducerea de la Bucureşti le menţinuse la un nivel relativ scăzut cu mari eforturi şi doar parţial. Pe lângă toate acestea, elita politică română conştientiza faptul că o prefacere economică de o asemenea anvergură ar fi necesitat un suflu politic nou, iar acest lucru trebuia combătut, după cum am avut ocazia să constatăm, cu orice preţ.

Pe cale de consecinţă, eşalonul superior al partidului argumenta masiv în defavoarea iniţiativei sovietice de a reorganiza fundamentele relaţiilor economice dintre statele „lagărului socialist”.

Ideea organului unic de planificare comun pentru toate ţările C.A.E.R. comportă implicaţii de cea mai mare importanţă economică şi politică. Conducerea planificată a economiei naţionale este unul din atributele fundamentale, esenţiale şi inalienabile ale statului socialist, – planul de stat fiind principalul instrument prin care acesta îşi realizează obiectivele sale politice şi social-economice, stabileşte direcţiile şi ritmul de dezvoltare a economiei naţionale, proporţiile ei fundamentale, asigură acumulările, măsurile pentru ridicarea nivelului de trai material şi cultural al poporului. Suveranitatea statului socialist presupune ca acesta să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale. Trecerea unor asemenea pârghii în componenţa unor organe suprastatale sau extrastatale, ar transforma suveranitatea într-o noţiune lipsită de conţinut.¹⁸

Apoi, din punct de vedere economic, această reorientare radicală ar fi subminat şansele României de a îşi construi o economie funcţională, care să conducă în final la cimentarea poziţiei politice pe care elita regimului o obţinuse atât de greu, şi de care era încă departe de a fi sigură. Nu în ultimul rând, Bucureştiul îi aducea Moscovei, care acţiona acum sub umbrela CAER, reproşuri de natură ideologică: nu fusese Lenin acela care propovăduise cu atâta aplomb electrificarea şi dezvoltarea industriei grele ca punct forte de-a lungul itinerariului construirii socialismului în condiţiile ostile politic de la începutul secolului XX? De ce încerca tocmai Moscova, „farul călăuzitor al comunismului mondial”, să submineze acest scop suprem pentru fiecare „partid frăţesc” tocmai românilor? Trebuie să recunoaştem că, la acest capitol, argumentele Bucureştiului nu erau lipsite de consistenţă¹⁹. URSS, la rândul ei, aloca un efort intelectual imens în vederea plasării noilor strategii economice sovietice în continuarea directă a ideilor lui Lenin, însă comuniştii români nu ezitau să califice propunerile Moscovei în favoarea supranaţionalizării economiilor socialiste drept „premature” şi nerealiste.

Prezentarea formelor de conducere economică suprastatală – se poate citi în rezoluţia adoptată la plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964, – ca derivând din ideile lui Lenin despre economia mondială unică, constituie o interpretare neîntemeiată pentru epoca actuală. (...) Aceasta este o problemă a unei epoci istorice viitoare, când socialismul va învinge în întreaga lume, sau cel puţin în majoritatea ţărilor capitaliste şi, în primul rând, în totalitatea ţărilor capitaliste avansate. Evident, pe măsură ce noi popoare vor păşi pe calea socialismului, pe măsură ce noi ţări vor intra în alcătuirea sitemului socialist, ele vor căuta şi vor stabili formele de colaborare cele mai potrivite condiţiilor respective. În zilele noastre, o asemenea problemă este prematură, lipsită de baze realiste.²⁰

URSS va ceda în final presiunilor venite din partea RPR, parţial pe fondul acutizării conflictului cu Republica Populară Chineză, renunţând la dezideratul supranaţionalizării şi gestionării supraplanificate a economiilor statelor membre CAER. În aprilie 1964, plenara mai sus amintită făcea publică, fără echivoc, poziţia PMR în chestiuni legate de relaţiile internaţionale, atât în interiorul, cât şi în exteriorul lagărului sovietic.

Dată fiind diversitatea condiţiilor de construcţie socialistă, nu există tipare sau reţete unice; aşa cum nu se poate pretinde să existe un monopol al adevărului absolut, tot astfel nimeni nu poate să-şi atribuie dreptul de a hotarî ce este just şi ce nu pentru alte ţări sau partide. Prin propria lor experienţă istorică ţările socialiste cunosc cât de mari daune pot aduce astfel de practici care încătuşează gândirea creatoare, împiedică studierea condiţiilor concrete, sunt o sursă serioasă de greşeli, stânjenind mersul înainte al societăţii.²¹

Şi, în sfârşit, „piesa de rezistenţă”:

Este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-şi elabora, de sine stătător, linia politică, obiectivele concrete, căile şi metodele atingerii acestora, aplicând creator adevărurile generale ale marxism-leninismului şi concluziile pe care le desprinde din studierea atentă a experienţei celorlalte partide comuniste şi muncitoreşti.
Nu există şi nu poate exista un partid „părinte” şi un „partid-fiu”, partide „superioare” şi partide „subordonate”, dar există marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti egale în drepturi; nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat. Fiecare partid îşi aduce contribuţia la tezaurul comun al învăţăturii marxist-leniniste, la îmbogăţirea formelor şi metodelor practice ale luptei revoluţionare pentru cucerirea puterii şi construirea societăţii socialiste.²²

În legătură cu problematica divergenţei sovieto-chineze, nu se poate afirma, aşa cum sunt tentaţi unii analişti atât din trecut, cât şi din prezent²³, că Partidul Muncitoresc Român ar fi mediat, până la un anumit punct, disputa. Supoziţia este infirmată însă şi de însuşi ministrul de externe din perioada respectivă, Corneliu Mănescu, care recunoaşte că România nu avea pur şi simplu ponderea politică necesară pentru a arbitra conflictul dintre cei doi coloşi ai lumii comuniste, chiar dacă încerca să o facă îndemnând în permanenţă la reconciliere prin apelul la moderaţie, dialog şi raţionalitate. În schimb, Bucureştiul a folosit rivalitatea dintre cele două părţi pentru a se distanţa de tutela economică sovietică în vederea consolidării propriei economii, în care ponderea comerţului cu state capitaliste va deţine începând de acum un loc central, excedând pentru anumite perioade de timp schimburile economice desfăşurate cu state din sfera comunistă.²⁴ În sfera relaţiilor internaţionale se observă o anumită afiliere la poziţiile chineze, comuniştii români dezavuând parţial conceptul hruşciovist de „coexistenţă paşnică”, deşi se grăbesc concomitent să îi proclame judiciozitatea, pentru a nu irita prea tare partea sovietică. Coexistenţa paşnică presupunea relaxarea emulaţiei ideologice şi geopolitice cu „lagărul occidental”, şi extrapolarea ei pe coordonate exclusiv economice sau culturale: un război cu Vestul nu mai era necesar, aşa cum teoretizase Lenin, pentru victorial globală a cauzei socialismului; aceasta putea fi obţinută acum prin mijloace paşnice, prin competiţie economică şi atractivitate culturală. În termenii celebrului analist al relaţiilor internaţionale Joseph Nye Jr., mediul internaţional era analizat acum de sovietici în termeni de „soft power” (putere economică în combinaţie cu atractivitate culturală) mai degrabă decât prin intermediul opticii „hard power” (putere militară intimidantă pentru potenţialii competitori/agresori).

Pentru conducătorii PMR însă, „Coexistenţa paşnică a statelor cu orânduiri sociale diferite nu înseamnă încetarea luptei dintre ideologia socialistă şi cea burgheză, ci, dimpotrivă, presupune lupta între cele două ideologii. Ideologia noastră, concepţia noastră despre lume îşi demonstrează cu prisosinţă superioritatea sa în confruntarea cu ideologia burgheză.”²⁵ După cum vom avea ocazia să constatăm, accepţiunea combativă dată de români „coexistenţei paşnice” rezona oarecum cu maniera în care chinezii percepeau conceptul, chiar dacă ultimii îl desconsiderau total.

Partidul Comunist Chinez denunţa cu fermitate noua abordare sovietică a relaţiilor internaţionale, pe care o considera lipsită de fler revoluţionar. Cucerirea spaţiului cosmic de către sovietici (satelitul Sputnik, lansat pe orbită în 1957), a fost înţeles în moduri foarte diferite de către guvernele celor două mari puteri comuniste. În optica autorităţilor de la Beijing, lagărul socialist îşi demonstrase superioritatea tehnologică şi militară faţă de Occident, şi îşi putea permite să îşi urmărească interesele mondiale într-o manieră mai agresivă, pe când Hruşciov şi acoliţii săi văzuseră în acest eveniment o confirmare a justeţii principiului coexistenţei paşnice şi a câştigării competiţiei cu „lagărul imperialist” prin strategii non-violente. În plus, spre deosebire de sovietici, conducerea de la Beijing nu apucase încă să îşi consolideze puterea politică, iar ţara trecea printr-o criză economică profundă; o relaxare a raporturilor cu Vestul, se temeau ei şi, probabil pe bună dreptate, ar rezulta într-o diminuare a atenţiei acordate priorităţilor chineze (reconstrucţie economică, supunerea Taiwan-ului), chiar o neglijare a lor. Menţinerea încleştării geopolitice la cote înalte ar fi contribuit, prin necesitatea URSS de a avea aliaţi puternici şi mulţumiţi în cadrul Războiului Rece, la eradicarea, fie şi parţială, a provocărilor economice şi geostrategice cu care liderii chinezi se confruntau.²⁶

Ansamblul metamorfozelor politicii externe româneşti din prima jumătate a anilor 1960 este subîntins de un obiectiv major care îi conferă consistenţă şi coeziune, în ciuda unei aparente ambiguităţi, mai ales în ceea ce priveşte conflictul sino-sovietic. Elita politică a RPR urmăreşte constant consolidarea strategiilor de independenţă economică a ţării, din care speră să derive gradual şi o autentică independenţă politică, atât în raport cu lumea comunistă, cât şi cu Occidentul. În plan intern, conducerea de la Bucureşti este în continuare preocupată de menţinerea exclusivă a pârghiilor de putere politică în propriile mâini, dar modalitatea prin care articulează teleologic acest demers este mult mai elaborată din punct de vedere ideologic: denunţă pertinent abaterile PCUS de la dogma leninistă, şi, simultan, se plasează în avangarda reactualizării marxism-leninismului, încercând să ofere o interpretare personală, şi în acelaşi timp cât mai originală posibil unor concepte ca „drumuri proprii către socialism” sau „coexistenţă paşnică”. O altă inovaţie rezidă în resorbirea naţionalismului în textura ideologică a regimului, fapt care reprezintă o încălcare flagrantă a dogmei marxiste care afirma că internaţionalismul proletar va transcende în cele din urmă clivajele naţionale, contribuind astfel la crearea conştiinţei de clasă a muncitorilor lumii. Operând acest „chiuretaj” ideologic, PMR urmărea să câştige realul suport popular de care avea nevoie pentru a ieşi învingător din disputa cu CAER. Decesul rapid şi neaşteptat al prim-secretarului Gheorghiu-Dej a lăsat în urmă un PMR angajat pe calea promovării independenţei naţionale, pentru care reformarea economiei, autonomia culturală a societăţii sau democratizarea internă a partidului reprezentau chestiuni secundare şi temporare. Totuşi, nu se poate nega coagularea unor astfel de tendinţe ca orientare principală a partidului începând cu ultimii ani ai conducerii dejiste. În inerţia acestei moşteniri ideologice îşi va petrece Nicolae Ceauşescu primii ani ca lider politic supem. Drumul către disidenţă internaţională era acum deschis, concomitent cu acela al restalinizării în plan intern.

Orientarea externă a României la începutul regimului Ceauşescu

Noul secretar general nu a fost ales aşa cum prevedea Constituţia Republicii Populare, adică prin întrunirea Biroului Politic. În schimb, se pare că primul ministru Ion Gheorghe Maurer s-ar fi întâlnit neoficial cu Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici, doi membri proeminenţi ai Biroului încă din 1955, primul ocupâdu-se de „cadre”, adică de avansarea ierarhică a membrilor de partid, în timp ce ultimul asigurase funcţia de ministru de Interne, postură din care se făcuse direct responsabil pentru atrocităţile comise în pentenciarele româneşti de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Acest „triumvirat” a decis ca cea mai înaltă funcţie de conducere să îi revină celui mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu.²⁷

Primii ani ai „epocii” ceauşiste s-au defăşurat într-un climat internaţional favorabil. În plan intern, noul secretar general modifică titulatura partidului, care va fi cunoscut acum sub numele de Partidul Comunist Român, iar la Congresul al X-lea, desfăşurat în vara aceluiaşi an, România devine Republică Socialistă, având totodată şi o nouă Constituţie, iar funcţia de prim-secretar va fi înlocuită ca denominaţiune cu aceea de secretar general. În plan extern, RSR cotinuă politica de autonomie iniţiată în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej, ridicând în 1967 relaţiile cu Republica Federală Germană la nivel de ambasada (raporturi comerciale fuseseră iniţiate încă din 1963). Tot în acelaşi an, România adoptă o poziţie diferită de restul blocului comunist în privinţa Războiului de Şase Zile, evitând catalogarea şi condamnarea Israelului drept stat agresor. Ca o recunoaştere şi o recompensare a politicii externe româneşti, ministrul de Externe Corneliu Mănescu este invitat să prezideze Adunarea Generală a ONU (septembrie 1967), fiind totodată primul reprezentant al unei ţări socialiste căruia i se încredinţa o astfel de funcţie.²⁸

În primăvara anului următor, preşedintele francez Charles de Gaulle vizitează Bucureştiul, impresionat fiind de imaginea „comunistului bun” pe care Ceauşescu începuse să şi-o construiască cu mare grijă. Se pare că generalul francez îşi propusese atragerea secretarului general al PCR de partea proiectului unei Europe a naţiunilor, eliberată în Vest de sub tutela militară a NATO, iar în Est de cea a Tratatului de la Varşovia. Precaut, Ceauşescu a decis să nu rişte, în ciuda retoricii bombastice pe care a folosit-o şi care se plia direct pe ambiţiile lui de Gaulle, fapt care se pare că l-ar fi dezamăgit profund pe preşedintele francez. Acesta a înţeles perfect strategia ceauşistă de construire a unei imagini independente şi disidente în cadrul blocului sovietic, susţinută de simpatiile şi fondurile occidentalilor.²⁹

Sfidarea: august 1968 sau zenitul comunismului românesc

Cel mai tensionat moment prin care a trecut lagărul socialist după evenimentele din 1956 a fost cu siguranţă invazia Cehoslovaciei de către forţele Tratatului de la Varşovia din vara anului 1968. Aici, nou instauratul guvern Dubcek încerca să impună o perspectivă reformistă asupra politicii interne. Dezideratul conducerii de la Praga a devenit iritant pentru Moscova atunci când, încurajate de iniţiativele lui Dubcek, forţele liberale din Cehoslovacia au pretins alegeri libere, reintroducerea pluripartidismului şi recuzarea Tratatului de la Varşovia. Era prea mult pentru Dubcek însuşi, care se vedea imobilizat, situaţie pe care o va experimenta şi Gorbaciov după două decenii, între forţele conservatoare, pe de o parte, care cereau abolirea haosului politic şi social şi reinstaurarea controlului partidului asupra societăţii, şi reformiştii radicali, pe de altă parte, care doreau să se dea curs democratizării autentice. Pretextând un complot al forţelor fasciste, contrarevoluţionare, trupele Tratatului de la Varşovia, dintre care lipseau cele ale României, au intrat în noaptea de 20-21 august în Praga, punând un sfârşit abrupt ambiţiilor aripii reformiste a Partidului Comunist Cehoslovac.

Evenimentul a scandalizat Occidentul, dar o surpriză poate mai mare a produs-o reacţia secretarului general al PCR. Acesta a condamnat în termeni catgorici invazia, ferindu-se totuşi de a nominaliza concret pe cei ce se făcuseră responsabili de punerea ei în practică.

Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia (URSS, Ungaria, Bulgaria, Polonia, RDG, n.m., C.E) – sublinia Ceauşescu – constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de neconceput în lumea de astăzi, când popoarele se ridică la luptă pentru a-şi apăra independenţa naţională, pentru egalitatea în drepturi, ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi independenţa altui stat. Nu există nici o justificare, nu poate fi aceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc.³⁰

Secretarul general al PCR se opusese de la bun început unei soluţionări violente a situaţiei din Cehoslovacia. Atitudinea sa constituind un impediment pentru funcţionalitatea Tratatului de la Varşovia, ceilalţi membri ai alianţei militare l-au ignorat pur şi simplu, nemaiinvitându-l să participe la dezbaterile preliminare invaziei, pe care a continuat să le denunţe cu vehemenţă.³¹ Opiniile conform cărora Ceauşescu a doveit un curaj ieşit din comun în condamnarea invaziei, riscând astfel repetarea ei în România, nu sunt întemeiate: deşi au existat manevre militare în peninsula Crimeea şi pe lângă graniţa cu Basarabia, Kremlinul nu s-a îndoit niciodată de viitorul comunismului românesc, fiindu-i mai uşor astfel să treacă cu vederea „abaterile” de politică externă a Bucureştiului.³²

Pentru Nicolae Ceauşescu, momentul a reprezentat, aşa cum scrie şi istoricul Florin Constantiniu, „his fines hour”. Suportul popular era la cote aproape nemaiîntâlnite pentru un regim comunist³³, în timp ce popularitatea internaţională a conducerii de la Bucureşti părea că intrase pe un traseu ascendent imposibil de obstrucţionat.³⁴ O manifestare lipsită de echivoc a simpatiei internaţionale de care beneficia regimul a constat în vizita pe care preşedintele american Richard Nixon a întreprins-o în anul următor în România. Prima vizită a unui preşedinte american într-o ţară membră a lagărului socialist (exceptând desigur URSS) a iritat Moscova, creând totodată o durabilă impresie în întreaga lume. Ceauşescu a încercat să obţină de la Nixon clauza naţiunii celei mai favorizate, dar acesta l-a făcut să înţeleagă că decizia aparţine Congresului SUA; vor mai trece încă şase ani până când România va obţine în sfârşit mult-dorita clauză.³⁵

După cum se poate observa, resortul motivaţional subiacent deciziilor de politică externă din prima perioadă a conducerii ceauşiste este, în mare, acelaşi cu cel din ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. România de la finalul anilor 1960 se remarcă printr-o reputaţie internaţională de invidiat şi un sprijin intern pe măsură. Ambiţiile Bucureştiului exced etapa distanţării precaute de Moscova, urmărind acum recunoaşterea şi stima cât mai multor state, indiferent de apartenenţa lor ideologică. Pacea internaţională, „desfiinţarea simultană a blocurilor militare”, sau egalitatea şanselor economice sunt vehiculate ca reprezentând principiile de bază ale politicii externe româneşti. Trebuie adăugată, pe plan intern, exacerbarea naţionalismului, care va servi ca premisă pentru edificarea progresivă a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Cultul personalităţii va fi instrumentalizat atât la nivel intern, pentru a obţine adeziunea populaţiei prin apeluri naţionaliste care deveniseră cu timpul deşănţate şi de-a dreptul ridicole – cât şi pe plan extern, în încercarea de a confirma soliditatea conducerii de partid şi sprijinul necondiţionat acordat de partid „marelui cârmaci”.

Istoricul Adrian Cioroianu opinează că momentul 1968 marchează o schimbare substanţială pentru psihologia omului Nicolae Ceauşescu, care se va resimţi şi în politica externă românească, chiar dacă, aş adăuga, nu îi va altera coordonatele fundamentale trasate în ultimii ani ai conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Nimic după august 1968 nu va mai fi ca înainte, şi în primul rând Ceauşescu nu va mai fi acelaşi. În faţa sa, drumul de la Erou către Idol pare a fi deschis. În aceste condiţii, principiul conducerii colective devine caduc. Ceauşescu apare drept centru necontestat al vieţii de partid, iar sprijinirea sa devine, pentru membrii elitei conducătoare, o datorie patriotică prin excelenţă. Cu acordul tuturor subordonaţilor săi pe cale ierarhică, Ceauşescu ajunge să reprezinte România, să se substituie acesteia; întregul aparat se plasează instinctiv în spatele său, pentru a demonstra exteriorului (sovieticilor) că liderul este sprijinit de un partid cu o coeziune monolitică.³⁶

Marginalizare şi delegitimare

Capitalul de simpatie internaţională câştigat de Ceauşescu cu ocazia invaziei Cehoslovaciei nu a dat semne de epuizare decât pe la finalul anilor 1970 şi se poate aprecia că s-a menţinut relativ constant până la începutul anilor 1980. Sub aceste auspicii de politică externă a reuşit secretarul general să impună modelul chinezesc şi nord-coreean de societate, restrângând treptat, începând cu 1971 şi drastic de la începutul anilor 1980, libertăţile economice şi culturale care îşi făcuseră apariţia în cadrul decongestionării parţiale (şi interesate) pe care regimul a operat-o între 1964 şi 1971.³⁷

Acordurile de la Helsinki din 1975, având ca dimensiuni constitutive securitatea europeană şi drepturile omului, prima atât de mult clamată de elita politică română după august 1968, a limitat, ironic, şi într-o măsură considerabilă pârghiile de politică externă ale regimului, contribuind în final la deteriorarea imaginii internaţionale şi chiar la colapsul acestuia. Impulsionate de invazia Cehoslovaciei, acordurile reprezentau totodată şi o transformare a principiilor consacrate de politică internaţională, accentul mutându-se treptat de la geopolitică la respectarea şi protecţia drepturilor omului.³⁸

Pentru RSR, acordurile de la Helsinki, care au coincis cu primirea clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite, s-au tradus în condiţionarea acesteia de liberalizarea emigraţiei, în special a celei evreieşti, către America. Treptat, liberalizarea emigraţiei s-a transformat în respectarea drepturilor omului, ceea ce a deranjat tot mai mult regimul de la Bucureşti, erodându-i totodată capitalul internaţional obţinut cu atâtea eforturi. Cert este că în 1988, Ceauşescu a decis să renunţe la clauză, pe motiv că prin intermediul ei, Congresul Statelor Unite se implica arbitrar şi nepermis de mult în politica internă a Republicii Socialiste România.³⁹ Preşedintele Reagan, un anticomunist convins, avusese intenţia de a retrage clauza Bucureştiului încă din primul an al instalării în funcţie, dar a fost nevoit să renunţe la presiunile Congresului şi, mai ales, a oamenilor de afaceri americani care găseau comerţul cu regimul român foarte profitabil. Pe lângă argumentele de natură economică, cele de natură morală conţineau următoarea dilemă: dacă renunţarea Americii de a acorda clauza naţiunii celei mai favorizate României comuniste ar elimina practic şi fragila, totodată unica modalitate de a-l constrânge pe Ceauşescu să accepte emigrări şi respectări parţiale şi temporare ale drepturilor omului, fie şi numai în perioada acordării clauzei?⁴⁰

Obtuzitatea lui Ceauşescu în ceea ce priveşte ultimul considerent, cel moral, a fost dublată şi de lipsa de inspiraţie dovedită în cazul politicii economice internaţionale a regimului. Astfel, în cea mai bună tradiţie comunistă, Ceauşescu se încăpăţânase să menţină, ba chiar să amplifice industrializarea forţată a ţării, în ciuda faptului că nu dispunea de resurse naturale cu care să poată oferi sustenabilitate unui astfel de demers, fiind nevoit să importe minereu de fier şi cărbune din China şi Lumea a Treia. Această strategie presupunea injecţii masive de capital occidental care, cumulate, sporiseră datoria externă a României de la începutul anilor 1980 la peste zece miliarde de dolari. Pentru a-şi păstra mobilitatea internaţională, ameninţată acum de uriaşele creanţe la FMI sau Banca Mondială (organisme la care România se afiliase la începutul anilor 1970), Ceauşescu a decis suplimentarea exporturilor (consistând în principal din mărfuri de proastă calitate şi fără prea mare căutare pe piaţa occidentală), concomitent cu reducerea importurilor. Deficienţele majore ale acestei strategii economice erau canalizate în totalitate asupra societăţii româneşti, care începuse să sufere privaţiuni comparabile cu cele care au însoţit instaurarea regimului, cum ar fi reintroducerea raţiilor alimentare sau limitarea drastică a consumului de energie electrică şi termică. Datorită noului tip de politică economică externă, Ceauşescu a pierdut sprijinul oamenilor de afaceri americani, care nu mai aveau nici un avantaj din continuarea relaţiilor comerciale cu un partener care limita considerabil importurile de produse americane.⁴¹

În aceste condiţii, secretarul general al PCR a încercat să compenseze deteriorarea relaţiilor economice cu Occidentul printr-o tardivă şi parţială ameliorare a raporturilor cu CAER. După cum argumentează celebrul istoric Vlad Georgescu, URSS reprezenta acum principala piaţă de desfacere a oţelului românesc, ca şi una din principalele surse de aprovizionare cu hidrocarburi. Astfel,

Schimburile comerciale cu Uniunea Sovietică au crescut într-o manieră spectaculară (sic!), de la 17% în 1982 la 22% în 1984 şi 26% în 1985. Potrivit unei emisiuni în limba română a postului de radio Moscova, în 1986 schimburile au atins o pondere de 33%. Exporturile româneşti în Uniunea Sovietică includ în principal oţel şi maşini unelte, avioane şi armament produs sub licenţă sovietică, vagoane de cale ferată, echipament petrolier, bunuri de larg consum şi alimente. În schimb sovieticii şi-au sporit livrările de materii prime, în special minereu de fier, gaze naturale şi petrol.⁴²

Georgescu continuă: „Potrivit «programului româno-sovietic pe termen lung de dezvoltare a colaborării economice, tehnologice şi ştiinţifice», semnat de Ceauşescu şi Gorbaciov în mai 1986, Bucureştiul a acceptat de asemenea «o cooperare largă» pe planul politicii economice, ştiinţifice şi tehnice, în domeniul investiţiilor de capital, al standardizării produselor şi specializării industriale.” Într-un târziu, conducerea de la Bucureşti a aprobat iniţierea unor contacte directe între reprezentanţi ai industriei româneşti cu omologii lor sovietici. „O astfel de atitudine” susţine istoricul român, „ar fi fost de neînchipuit în anii ’60-’70. Faptul a devenit posibil numai în urma unei infinit de proaste administrări a economiei şi a incapacităţii clasei aflate la conducere de a promova orice fel de reforme pe plan intern.”⁴³

La începutul lui decembrie 1989, regimul Ceauşescu se confrunta cu un „internaţionalism izolat” accentuat atât de ostilitatea cu care era perceput în Occident, cât şi de mefienţa cu care era tratat, cu excepţia parţială a Albaniei şi a Republicii Democrate Germane, în interiorul „lagărului socialist”. Bucureştiul încerca prin orice mijloace posibile să creeze o alianţă de state comuniste ostile reformismului gorbaciovist. În afara potenţialilor aliaţi din Europa de Est (unde numai regimul Honecker putea fi luat în calcul ca susţinător al comunismului românesc), Ceauşescu se orienta spre China, Coreea de Nord şi Cuba. Fără succes însă. Toate aceste state, deşi unite prin dogmatism ideologic şi conduceri autocrate rigide, se diferenţiau radical din multe alte puncte de vedere, fiind totodată confruntate cu o multitudine de dificultăţi interne care s-au dovedit mai importante decât potenţialele avantaje derivabile din iniţiativa lui Ceauşescu.⁴⁴

Fezabilitatea unui „front unit al «potrivnicilor» (rejectionists)”⁴⁵ era deci caducă. Dar acesta nu era nici pe departe singurul dezavantaj major cu care se cofrunta regimul Ceauşescu. Din perspectivă internă, lipsa de popularitate a regimului comunist român atinsese cote alarmante, ca urmare a privaţiunilor la care societatea fusese supusă pentru ca Bucureştiul să finalizeze absurdul plan de achitare integrală a datoriei externe pe care RSR o acumulase continuu de la începutul anilor 1970. „Comunismul xenofobic”⁴⁶, o continuare şi o amplificare a naţionalismului prin intermediul căruia Ceauşescu urmărise să consolideze relaţia regimului cu societatea în jurul unui naţionalism hipertrofiat îşi epuizase la rândul său resursele mobilizatoare (ca o ironie a istoriei, acestea îşi vor dovedi din plin eficienţa în perioada post-comunistă).

Concluzii: Disidenţa calculată, filigranul politicii externe a României comuniste

Se poate afirma că primele puseuri independentiste ale Bucureştiului în perioada conducerii lui Gheorghiu-Dej au apărut în a doua jumătate a anilor 1950, iar momentul vizibilităţii lor maxime l-a constituit retragerea armatelor sovietice din RPR în 1958. Ulterior, aşa cum am putut constata, deceniul următor va fi martorul amplificării orientărilor de politică externă divergente între Bucureşti şi Moscova. Însă nu se poate afirma în nici un caz că Dej a manifestat acest tip de atitudine încă din 1948, de la preluarea puterii, aşteptând însă oportunitatea punerii ei în practică.⁴⁷ Conducerea de la Bucureşti era dimpotrivă, foarte precaută şi chiar servilă în relaţiile pe care le întreţinea cu Uniunea Sovietică; distanţarea faţă de aceasta s-a produs ca urmare a oportunităţilor (şi dezacordurilor) economice apărute între timp, pe care Dej le-a abordat în manieră pragmatică.

După 1965, Ceauşescu a preluat şi extins parametrii de politică externă trasaţi de predecesorul său, operând în acelaşi timp o restalinizare treptată a politicii interne. Disonanţa între orientarea internaţională şi cea internă manifestată de comuniştii români l-a condus pe reputatul profesor Michael Shafir la concluzia că regimul „simula” schimbarea în interior, pentru a mima încadrarea într-o epocă globală a reformelor practicate atât în Occident cât şi în lumea comunistă, afişând în plan internaţional o „permanenţă simulată”, concretizată prin apartenenţa tot mai formală a României la organizaţii ca Tratatul de la Varşovia sau CAER.⁴⁸ Bucureştiul încerca astfel să extragă un maximum de beneficii de la ambele tabere căutând totodată să îşi creeze cât mai puţine obligaţii şi deci să acţioneze cât mai necondiţionat posibil în plan extern. Un deziderat care nu s-a materializat până la urmă (eforturile lui Ceauşescu de a achita datoria externă a ţării probează gradul ridicat de dependenţă a RSR faţă de centrele financiare occidentale, dependenţă care îl va constrânge, împotriva voinţei sale, la reîntărirea relaţiilor cu Moscova) şi ale cărui consecinţe vor antrena tensiuni sociale (introducerea raţiilor alimentare şi a cartelelor, dublată de un regim poliţienesc extrem) exprimate în final prin Revoluţia din decembrie 1989 şi capotarea regimului.

România comunistă şi-a construit autonomia internaţională în raport cu „lagărul socialist”, în primă fază, dar a ajuns după 1980 să se izoleze şi faţă de Occident (decizia lui Ceauşescu de a renunţa la clauza celei mai favorizate naţiuni în 1988 este exemplificatoare în acest sens). Pe cale de consecinţă, ceea ce ar surprinde probabil amprenta distinctivă a comunismului românesc în plan internaţional ar fi disidenţa calculată relativ la propria tabără ideologică. Aceasta i-a permis ameliorarea relaţiilor politice şi economice cu Occidentul, care au intrat însă pe o pantă descendentă după semnarea acordurilor de la Helsinki în 1975 şi afirmarea tot mai pronunţată a drepturilor omului ca factor de primă importanţă în relaţiile interstatale.

Nu am clarificat până în acest punct caracterul insolit al politicii externe a României în intervalul 1948-1989. O voi face amintind faptul că regimurile comuniste care nu au fost aduse la putere de Moscova (Iugoslavia, Albania, China) au devenit independente în timp faţă de centrul lumii comuniste deoarece, bineînţeles, nu erau integral controlabile, aşa cum îşi dorea Kremlinul.⁴⁹ Eforturile lui Stalin şi ale lui Hruşciov în acest sens (în cazul Iugoslaviei, respectiv în cazurile Albaniei şi Chinei) au avut efecte contrare celor urmărite de liderii sovietici: au antrenat glacializarea relaţiilor dintre aceste state şi Uniunea Sovietică.

România nu se încadra în categoria mai sus amintită. Mai mult, Partidul Comunist Român era, înainte de 1945, cel mai mic şi mai puţin influent dintre toate partidele comuniste est-europene. Pe cale de consecinţă, eforturile Moscovei în vederea răsturnării monarhiei şi comunizării României au fost consistente. În pofida faptului că a fost instalat la putere literlamente cu ajutorul tancurilor sovietice, comunismul românesc s-a distanţat profund de Moscova după nici două decenii. Nu a devenit însă cu adevărat independent: şi-a calculat disidenţa – „simulând” continuarea prezenţei în Tratatul de la Varşovia şi CAER, organizaţii instrumentalizate de sovietici – în manieră pragmatică şi urmărind exclusiv autoconsolidarea, indiferent de provenienţa resurselor puse în slujba acestui deziderat.

EMANUEL COPILAŞ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus