Relaţii internaţionale

Politica externă a lui Nicolas Sarkozy: ruptură sau continuitate?  

ADRIANA BICHIS

Abstract:
The way of action in foreign policy joins a global environment characterized by a disersity of actions, interests, logics and strategies.

Keywords: Sarkozy, France, foreign policy, continuity, rupture, national interest, style

«Je suis de ceux qui pensent que la France est grande et écoutée lorsqu’elle est rassemblée derrière une vision et une volonté».

Fraza de mai sus, a fost rostită de preşedintele Nicolas Sarkozy pe 27 august 2007, în cadrul primei conferinţe din mandatul său prezidenţial, în faţa ambasadorilor şi este relevantă pentru a definii concepţia sa despre rolul Franţei în lume.

Articolul îşi propune o scurtă analiză a politicii externe franceze dusă de actualul preşedinte, pentru a încerca să vedem în ce măsură putem vorbii de ruptură şi care sunt elementele care confirmă continuitatea. Pentru a putea vedea dacă preşedenţia lui Nicolas Sarkozy reprezintă sau nu o ruptură în politica externă trebuie să distingem între stil şi substanţă. Aceste două componente vor fi tratate în cele două părţi ale acestui articol.

O analiză asupra politicii externe a Franţei nu este o sarcină uşoară deorece presupune o cercetare ştiinţifică foarte viguroasă datorită actorilor implicaţi. Politica externă reprezintă acţiunea dusă de un stat în vederea stabilirii de relaţii comerciale, diplomatice, militare, de cooperare cu alte state. Definirea politicii externe reprezintă traducerea a ceea ce reprezintă pentru un stat interesele sale nationale.

Un element esenţial al politicii externe îl reprezintă interesul naţional. În cadrul ei, discursul şi limbajul interesului naţional ocupă un rol central. Hollis şi Smith susţin că: „limbajul propriu deciziei politice este limbajul interesului naţional¹”. Hans Morgenthau, figura emblematică a teoreticienilor realişti afirmă că nu există în politica externă decât „un singur imperativ categoric, un singur criteriu de gândire, un singur principiu de acţiune...interesul naţional²”.

Stil. Obiective. Metode

Sub preşedenţia lui Nicolas Sarkozy, putem oare vorbi de o prezidenţializare a politicii externe franceze odată cu rezolvarea celor mai importante dosare direct la l’Élysée?Putem vorbi de un „stil Sarkozy” în materie de politică externă?

Mandatul lui Nicolas Sarkozy reprezintă o ruptură în ceea ce priveşte stilul, însă şi o schimbare de obiective şi metode. Însă cerecetarea nu trebuie limitată la o simplă ruptură de orientările trecute. Noul impuls dat de preşedintele francez se sprijină pe analize strategice şi principii de acţiune care au ghidat în mod tradiţional diplomaţia franceză.

Un număr important de articole şi studii dedicate preşedintelui insistă pe aspectul spectacular şi comunicaţional care a marcat începutul mandatului său. Comentarile se focalizează asupra personalităţii sale. Pierre Musso³, într-un articol apărut în revista Esprit, afirmă ca stilul preşedintelui se regăseşte în „sincretismul simbolic pe care pretinde că-l încarnează: un amestec de neoliberalism, catolicism, hedonism⁴, eficienţă, eficacitate, performanţă, cultură şi mai ales valoarea muncii⁵”.

Pascal Perrineau⁶ sustine că putem vorbi la Nicolas Sarkozy de: „o perenitate şi afirmare a prezidenţialismului⁷”. Pascal Boniface⁸ afirmă că există o accentuare a prezidenţialismului în politica externă a preşedintelui francez, însă reprezintă mai mult întărirea unei tendiţe decât o veritabilă inovaţie⁹. Putem observa la preşedintele francez o grijă asupra imaginii mai accentuată decât la predescesorii săi. „Persoana” a invadat „funcţia” şi a perturbat ceremonialul. Este interesant de remarcat faptul că o anchetă CSA asupra imaginii preşedintelui scoate în prim plan calităţile legate de persoană: dinamism, curaj, capacitatea de a lua decizii dificile etc. Putem observa în discursurile sale folosirea abuzivă a persoanei I-a singular: „am fost invitat în faţa ambasadorilor din Commonwealth”, „i-am spus lui Barack Obama”, „am făcut”, etc. Referitor la stil, afirmaţiile mărturisesc dorinţa unei Franţe gata să-şi reia locul în prim planul politicii mondiale. Strategia nu este inedită, ea a mai fost utilizată în 1997 de către Tony Blaire cu sloganul „Rebranding Britain”, si de către Barack Obama în 2009, cu sloganul „Yes, we can”, amândouă jucând cartea schimbării. Ca şi la ceilalţi preşedinţi francezi prima prioritate a lui Nicolas Sarkozy a fost să apere interesele naţionale ale Franţei şi să-i lărgească influenţa pe plan internaţional. Este exact ceea ce a făcut. În afara acestui obiectiv destul de larg definit, este greu să identificăm la şeful statului francez o viziune asupra lumii care ne-ar putea servi ca şi bază pentru a identifica doctrina sa în materie de politică externă. Preşedintele, pare mai degrabă a fi adeptul pragmatismului¹⁰ decât să urmeze unele criterii ideologice şi strategice, în funcţie de evoluţia situaţiilor de care se confruntă atît pe plan intern cât şi internaţional.

Care este concepţia despre lume şi despre rolul pe care Franţa poate să-l joace în era globalizării?

Răspunsul este fără îndoială dificil, iar un răspuns îl poate reprezenta pragmatismul. Încercând să dea un răspuns la această întrebare, Pascal Boniface susţine că Nicolas Sarkozy „doreşte o Franţă care să câştige, însă nu cunoaştem, sau cunoaştem destul de puţin concepţia sa globală despre rolul Franţei pe scena mondială¹¹”.

Principalele axe pe plan internaţional

Frédéric Charillon, într-un articol publicat în revista Politique étrangère, consideră că politica externă este „inevitabil reactivă pentru că trebuie să răspundă evoluţiilor, crizelor şi evenimentelor imprevizibile¹²”. Consider ca acestă frază este semnificativă pentru a descrie contextul internaţional în care s-a desfăşurat şi continuă să se desfăşoare politica externă a lui Nicolas Sarkozy.

De la celebra sintagmă „du retour en Europe¹³” toate lumea a aşteptat o redefinire a politicii europene a Franţei, chiar dacă scepticismul era încă prezent iar nu-ul francez de la referndumul asupra Tratatului Constituţional din mai 2005 nu era încă uitat.

În ce măsură putem vorbi de ruptură în politica europeană a lui Nicolas Sarkozy?

În timpul preşedenţiei la Uniunea Europeană din cel de-al doilea semestru al anului 2008, Franţa a afişat o atitudine politică de promovare e Uniunii Europene pe scena internaţională. „Europa, actor major al noii ordini mondiale¹⁴” este perspectiva în care trebuie să înţelegem acţiunea dusă de preşedintele francez.

Nicolas Sarkozy şi-a fixat un program ambiţios pentru preşedenţia Uniunii Europene (în domeniul politicii agricole comune, azil şi imigraţie, securitate comună, lansarea Uniunii pentru Mediterana), în toate domeniile progrese mai mult sau mai puţin importante fiind realizate¹⁵. Imprevizibilul a venit odată cu respingerea referendumului asupra Tratatului de la Lisabona de către Irlanda în iunie 2008, izbucnirea războiului ruso-georgian în august 2008 şi brusca accelerare a crizei financiare mondiale. Intervenţia dinuamică a preşedintelui francez în aceste domenii şi prezenţa sa pe toate fronturile a uimit şi convins.

Făcând referire la conflictul georgian şi la criza financiară putem afirma după cuvintele lui Xavier Bertrand că: „incontestabil, preşedenţia lui Sarkozy la Uniunea Europeană a fost un adevărat succes”¹⁶.

Franţa a asigurat o preşedinţie stabilă a Consiliului European fiind capabilă să răspundă celebrei întrebări adresată de fostul secretar de stat american Henry Kissinger: „Europa, ce număr de telefon?”.

Un alt domeniu unde politica europeană a preşedintelui francez merită să fie analizată îl reprezintă relaţiile franco-germane. În Memoriile sale, generalul de Gaulle afirma cu privire la aceste relaţii: „Cu siguranţă divergenţe vor apărea pe măsura circumstanţelor, însă ele vor fi mereu depăşite¹⁷”. Fără îndoială fraza îşi găseşte şi astăzi actualitatea. O prietenie tensionată¹⁸ uneşte astăzi Franţa şi Germania, însă ele sunt conştiente că alianţa dintre ele este vitală pentru stabilitatea Europei, conferindu-le în acelaşi timp o anumită putere. Fiind conştient de importanţa crucială a unei alianţe franco-germane solide, preşedintele francez a avut înţelepciunea şi a înclinat pentru opţiunea Angelei Merkel, susţinând-l pe belgianul Herman Von Rompuy ca şi preşedinte al Consiliului U.E. Franţa are nevoie de Germania, iar aceasta la rândul ei de Franţa iar Uniunea Europeană de o „Europă puternică” în era mondializării şi de un cuplu şi un parteneriat franco-german solid care să continue procesul integrării europene.

Jean-David Levitte¹⁹ într-un articol susţine că Franţa trebuie să privească: „în jurul Europei”, susţinând că experienţa europeană trebuie să reprezinte „o mândrie” pentru Franţa şi „să servească drept referinţă pentru construirea ordinii armonioase şi multipolare în secolul XXI”pentru că „fără Europa, Franţă nu va avea dimensiunea necesară pentru a exista pe scena internaţională²⁰”.

Referitor la politica europeană a Franţei, putem vorbi de o ruptură, însă de o ruptură de care Franţa avea nevoie pentru a avea un cuvânt de spus în epoca mondializării.

De la „Sarko l’Américain²¹”, toată lumea s-a aşteptat la o redefinire a politicii franceze faţă de Statele Unite. Schimbarea atitudinii a venit odată cu anunţarea de către preşedintele francez a reintegrării Franţei în Comandamentul militar al NATO, pe 17 iunie 2008, în cadrul prezentării Cărţii albe asupra apărării şi securităţii naţionale²². Anunţul a fost urmat de reintegrarea Franţei în NATO în aprilie 2009.

Această nouă politică a Franţei reprezintă o ruptură? Ce l-a determinat pe preşedintele Sarkozy să ia aceasta decizie?

Decizia a fost justificată în primul rând prin schimbarea contextului strategic din 1966. Charlotte Lepri într-un articolapărut în Revue internationale et stratégique, consideră că referitor la relaţia cu America, preşedintele francez are două obiective²³:să crească rolul Franţei pe scena internaţională „plasânduse clar în familia sa occidentală, Franţa şi-a crescut credibilitatea, câmpul de acţiune, capacitatea de influenţă în interiorul şi-n exteriorul familiei sale²⁴” şi să relanseze apărarea europeană.

Referitor la dosarul atlantic, ruptura este mai mult simbolică decât substanţială. Franţa în mare măsură era deja integrată²⁵. Desigur, dacă facem referire la contextul politic în care generalul de Gaulle a luat decizia de a retrage Franţa din NATO, putem vorbi de o ruptură însă trebuie să ţinem cont de faptul că situaţia geopolitică nu mai este aceaşi şi chiar dacă războiul rece nu mai există, lumea se confruntă cu ameninţări de tip nou, produse ale mondializării.

Concluzii

După trei ani de mandat este destul de greu să evaluăm partea de ruptură şi partea de continuitate în politica externă a lui Nicolas Sarkozy. Fără îndoială există însă patru domenii unde elementele de ruptură sunt prezente: Europa, Mediterana, relaţiile transatlantice şi Africa.

Însă „prezenţa nu garantează influenţa” după cuvintele profesorului universitar Maurice Vaïsse. Ruptura trebuie să utilizeze o strategie nouă, de influenţă dacă vrea să reuşească, o strategie care să definească obiective precise.

Modul de gestiune a crizelor de către preşedintele francez a confirmat ipoteza destul de prezentă în ultimele decenii în relatiile internaţionale, conform căreia formularea şi modul de acţiunea în politica externă nu se mai face într-un spaţiu restrâns, ci se înscrie într-un mediu global caracterizat de o diversitate de actori, interese, logici si strategii. Mobilitatea prezidenţială lasă să se vadă imaginea a ceea ce Franţa trebuie să fie în epoca contemporană, căreia i se adaugă convingerea că Franţa trebuie să-şi găsească rolul în Europa şi faţă de Statele Unite ca şi o modalitate de aşi păstra credibilitatea şi rangul de putere în lume. Preşedintele îşi expune activismul prin prezenţa sa pe toate fronturile. Repetă neîncetat că trebuie să fie în mişcare: „Eu cred în mişcare. Într-o lume care se schimbă neîncetat, Franţa nu poate să rămână imobilă²⁶”.

Este interesant de analizat care va fi rezultatul amestecului dintre o cultură politică profund impregnată de o „certaine idée de la France²⁷”şi stilul de leadership al preşedintelui, al cărui interes pentru marile dosare internaţionale pare să fie ghidat de cultura politică a celei de-a-V-a Republici, însă folosind alte metode şi alt stil.

ADRIANA BICHIS – Masterandă, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus