Relaţii internaţionale

Organizarea, funcţionarea şi reformarea Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (I)

 

GABRIEL CATALAN

Abstract:
The present study scrutinizes the manner in which the United Nations are organized, here including a careful analysis of the UN Charta and its essence. Essential for us is underlining the evolution of this very important, but yet very inefficient international organization and the great decisions taken by the Security Council, especially during the Cold War and during the last twenty years of American hegemony. Further on, we are also interested in the UN (and Security Council’s) reform projects, seen in the new context of globalization and international terrorism. And last but not least we also aim at showing how precisely the American security strategy influences the entire world.

Keywords: United Nations, Security Council , General Assembly, General Secretary, International Relations , Globalization

1. Istoricul fondării ONU

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost proiectată de aliaţii anglo-americani (în principal de americani) încă din timpul desfăşurării celui de-al doilea război mondial (1939-1945).

„În pofida experienţelor sale din perioada interbelică, SUA s-a întors în cursul celui de-al doilea război mondial la credinţa wilsoniană că în Europa postbelică puterea politicilor şi interesele naţionale pure vor fi de importanţă minimă.”¹ Experienţa nefericită a perioadei interbelice, marcate de efectele eşecului sistemului securităţii colective bazate pe tratatele de pace de la Paris (1919-1920) şi de izolaţionismul tradiţional al politicii externe a SUA, a avut un rol fundamental în structurarea noii organizaţii internaţionale menite să prevină conflictele interstatale, să menţină pacea în lume şi să stimuleze cooperarea dintre naţiuni şi state. Astfel, Carta Atlanticului, semnată la 11 august 1941 la baza militară Argentia din Insulele Newfoudland (Oceanul Atlantic) de către preşedintele SUA Franklin Delano Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill, poate fi considerată primul document oficial care a fundamentat crearea Naţiunilor Unite, fiind dată publicităţii la 14 august 1941.² Ea a fost urmată de Declaraţia Naţiunilor Unite, semnată la Washington de 26 de state la 1 ianuarie 1942, prin care se forma coaliţia antihitleristă, deschisă chiar şi statelor nebeligerante care împărtăşeau principiile expuse în Carta Atlanticului (vezi menţionarea Declaraţiei Naţiunilor Unite în art.3 din Carta ONU).³ Un rol mai mult sau mai puţin important au avut şi conferinţele interaliate din 1943 şi 1944 de la Casablanca, Quebec, Moscova, Cairo, Teheran, dar mai ales cele de la Dumbarton Oaks (21 august-28 septembrie şi 29 septembrie-7 octombrie1944) şi Yalta (4-11 februarie 1945), în Crimeea dându-şi URSS acordul pentru constituirea ONU⁴.

La finalul celor două conferinţe de la Dumbarton Oaks, SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, URSS (la prima conferinţă) şi China (la a doua conferinţă) s-au pus de acord asupra creării unei Organizaţii a Naţiunilor Unite, precizându-i sistemul de organizare şi elaborând două documente de bază: 1). Propunerile premergătoare pentru constituirea unei organizaţii internaţionale de securitate şi 2). Statutul viitoarei organizaţii. Participanţii au hotărât ca organul principal de decizie, Consiliul de Securitate, să fie condus practic de cele patru mari puteri aliate plus Franţa, cei cinci având statutul privilegiat de membrii permanenţi, însă chestiunea votului nu a fost decisă.⁵ La conferinţa de la Yalta au fost revăzute şi completate propunerile înaintate la Dumbarton Oaks, cei trei mari - SUA, URSS şi Marea Britanie - stabilind ca cele cinci mari puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU, să aibă drept de veto în problemele de fond. Totodată, s-a decis convocarea conferinţei de constituire a ONU la 25 aprilie 1945 la San Francisco.⁶

Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945) a fost cea care a definitivat formarea ONU. Reprezentanţii celor 51 de state participante (membre fondatoare ale ONU) au dezbătut documentele elaborate la Dumbarton Oaks şi revăzute la Yalta, propunând încă 1250 de amendamente, modificări sau completări. Aici a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite (19 capitole şi 111 articole), în care sunt prevăzute structura de organizare şi funcţionare, instrumentele, scopurile şi principiile ONU.⁷

2. Organizarea şi funcţionarea ONU (prevederile Cartei ONU referitoare la Consiliul de Securitate)

Conform Cartei Naţiunilor Unite⁸, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945 după ratificarea sa de către cele cinci mari puteri şi de majoritatea celorlalţi semnatari (vezi art.110 alin.3 din capitolul XIX), scopurile organizaţiei internaţionale, menţionate şi în preambulul documentului internaţional, sunt: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi, în acest scop, luarea de măsuri colective efective pentru prevenirea şi respingerea ameninţărilor la adresa păcii şi pentru respingerea agresiunilor sau a altor violări ale păcii, rezolvarea pe cale paşnică şi în conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional a oricăror dispute, reglementarea conflictelor internaţionale sau a situaţiilor care pot duce la breşe ale păcii, dezvoltarea relaţiilor de prietenie dintre naţiuni, bazate pe respectarea principiilor egalităţii în drepturi şi autodeterminării popoarelor, adoptarea măsurilor necesare consolidării păcii universale, obţinerea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale economice, sociale, culturale sau umanitare, încurajarea şi promovarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi fără nicio distincţie de rasă, sex, limbă ori religie, centralizarea şi armonizarea acţiunilor naţiunilor în vederea atingerii acestor scopuri (art.1).⁹

Principiile pe baza cărora este organizată şi funcţionează ONU, amintite în parte şi ele în preambulul Cartei, sunt: egala suveranitate a tuturor membrilor, îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate de către toţi membrii, în conformitate cu Carta ONU, rezolvarea paşnică a tuturor disputelor dintre statele membre, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, ca şi justiţia, să nu fie periclitate, abţinerea tuturor membrilor de la ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei în relaţiile internaţionale împotriva integrităţii teritoriale şi a independenţei politice a oricărui stat sau într-o altă manieră nepotrivită cu scopurile organizaţiei, acordarea oricărui tip de asistenţă ONU de către statele membre în orice acţiune angajată în concordanţă cu Carta, abţinerea membrilor de la acordarea de asistenţă oricărei ţări contra căreia ONU a decis acţiuni preventive sau de forţă, impunerea de către ONU a respectării acestor principii şi de către statele care nu sunt membre atât cât este necesar pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, neautorizarea intervenţiei ONU în chestiunile specifice jurisdicţiei interne a oricărui stat, nici măcar sub forma supunerii unor astfel de probleme membrilor ONU pentru a le reglementa conform prevederilor Cartei, cu precizarea extrem de importantă că sunt excluse cazurile în care se aplică măsurile de forţă prevăzute în capitolul VII (art.2).¹⁰

Cele şase organe principale ale ONU sunt: Consiliul de Securitate, Secretariatul, Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Curtea Internaţională de Justiţie (art.7 alin.1 din Carta ONU).¹¹ Lor li se mai adaugă unele organe subsidiare (Forţele de urgenţă sau de observaţie pentru menţinerea păcii, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare etc.), organizaţii inter-guvernamentale şi instituţii specializate (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia Meteorologică Mondială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional ş.a.), diverse comitete (permanente, administrative, interimare, consultative, de experţi şi de procedură), comisii tehnice, departamente (Departamentul Afacerilor Politice şi ale Consiliului de Securitate, Departamentul Afacerilor Economice şi Sociale etc.), birouri (Biroul Informării Publice, de pildă) şi agenţii (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, de exemplu) – vezi art.7 alin.2 Carta ONU.¹²

Carta stabileşte atribuţiile fiecărui organ sau organism ONU. Dintre organele principale, cele mai importante sunt Consiliul de Securitate, Secretariatul şi Adunarea Generală, puterea reală practic aflându-se (în cea mai mare măsură) în mâinile celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, unicul organ care are cu adevărat suficient de largi şi eficiente atribuţii decizionale.¹³ În Adunarea Generală toate statele membre sunt egale, având fiecare un singur vot, deşi pot avea un număr maxim de 5 reprezentanţi (cf. art.9 şi 18 din Carta ONU), astfel formându-se „un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce ţin de ordinea internaţională”, dar care „nu exprimă decât recomandări fără influenţă obligatorie asupra statelor membre”¹⁴, deşi rezoluţiile şi recomandările sau celelalte decizii în problemele importante se adoptă cu o majoritate de 2/3 din numărul total al voturilor exprimate (art.18 alin.2 din Carta ONU), în vreme ce în materie de procedură hotărârile sunt adoptate cu o majoritate simplă. Membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate (6 iniţial, 10 în prezent) sunt aleşi pentru un mandat de 2 ani de către Adunarea Generală dintre ţările membre cu o contribuţie importantă la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la atingerea scopurilor ONU, cu respectarea criteriului unei echitabile distribuţii geografice (art.23 alin.1 din Carta ONU).

„Cu toate că are o foarte largă competenţă: menţinerea păcii, cooperarea, dezvoltarea, decolonizarea, drepturile omului… Adunarea generală nu poate totuşi să se amestece în afacerile interne, iar intervenţiile pentru menţinerea păcii sunt rezervate Consiliului de Securitate.”¹⁵ Secretarul General ocupă cel mai important post de funcţionar al ONU, administrând personalul şi bugetul instituţiei, realizând misiunile de bune oficii şi de mediere între statele membre, atenţionând Consiliul de Securitate asupra oricărei probleme care ameninţă pacea şi girând operaţiunile de menţinere a păcii, însă numai sub controlul Consiliului de Securitate (art.97-101 Carta ONU). Acesta este însărcinat cu întreţinerea bunei comunicări dintre Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală (cf. art.12 alin.2 din Carta ONU). El este numit de Adunarea Generală, însă doar la recomandarea Consiliului de Securitate (art.97 Carta ONU), deci depinde direct de avizul favorabil al membrilor permanenţi.¹⁶În ce priveşte funcţionarea Consiliului de Securitate, „Carta stabileşte principiul unanimităţii marilor puteri, membri permanenţi ai Consiliului de Securitate în cazul în care acest organ principal dezbate probleme de fond”¹⁷, atribuind acestui nucleu de forţă al ONU conducerea, controlul şi coordonarea măsurilor şi mijloacelor esenţiale şi eficiente privind prevenirea şi reprimarea agresiunii, menţinerea păcii şi securităţii mondiale. Fiecare membru al Consiliului de Securitate, fie permanent (SUA, URSS/Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China – vezi art.23 alin.1 din Carta ONU), fie nepermanent, are doar un singur reprezentant (art.23 alin.3 din Carta ONU) şi un singur vot (art.27 alin.1 din Carta ONU).

Cu toate că trebuie să trimită rapoarte anuale şi speciale spre informare Adunării Generale (art.15 alin.1 şi art.24 alin.3 al Cartei ONU) şi, bineînţeles, „să acţioneze în concordanţă cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite”, Consiliului de Securitate îi este conferită, „în vederea asigurării unei acţiuni prompte şi eficiente”, de către membrii ONU responsabilitatea primară pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, toţi membrii ONU obligându-se să accepte şi să aplice întocmai deciziile Consiliului de Securitate, în acord cu Carta ONU (art.24 şi 25), în timp ce alte organe ale ONU, în special Adunarea Generală, pot face doar simple recomandări guvernelor ţărilor membre (vezi art.10, 11 alin.1 şi 2, 13, 14, 18 alin.2 şi 3 din Carta ONU).¹⁸

Importanţa primordială a Consiliului de Securitate se vădeşte şi în aplicarea procedurilor de admitere, suspendare sau excludere (procedură care nu s-a aplicat niciodată până acum) din ONU, pentru aceasta fiind necesară în mod obligatoriu recomandarea Consiliului de Securitate, deci implicit acordul tuturor celor cinci membri permanenţi (art.4 alin.2, art.5 şi 6 din Carta ONU). De asemenea, aceeaşi concluzie reiese şi din citirea cu atenţie a prevederilor privitoare la procedura de intrare în vigoare a Cartei ONU (condiţionată de ratificarea acesteia de către cele cinci mari puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate şi de majoritatea celorlalte state semnatare – vezi art.110 alin.3) şi la cea de amendare a Cartei ONU, caz în care se cere imperativ votul favorabil a 2/3 din membrii Adunării Generale şi ratificarea modificărilor adoptate, în conformitate cu procesele constituţionale specifice fiecărui stat, tot de 2/3 din membri, dar cu observaţia că printre aceştia trebuie să fie în mod obligatoriu toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate (art.108 din capitolul XVIII al Cartei ONU). Pentru ca orice schimbare a Cartei ONU, recomandată prin votul pozitiv a 2/3 din membrii Adunării Generale întruniţi într-o conferinţă generală organizată special pentru a dezbate revizuirea Cartei ONU, să intre în vigoare, este necesară neapărat ratificarea formei modificate a Cartei, cu respectarea prevederilor constituţionale proprii fiecărui stat, de către 2/3 din membrii Adunării Generale, incluzându-i pe toţi cei cinci membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate (art.109 alin.2 din capitolul XVIII al Cartei ONU). Un indiciu deloc neglijabil în acelaşi sens este acela al limbilor oficiale ale ONU, folosite chiar începând cu redactarea versiunilor Cartei ONU adoptate la 26 iunie1945 la San Francisco (California/SUA): chineza, franceza, rusa, engleza şi spaniola (vezi art.111, final, din capitolul XIX al Cartei ONU). Ulterior, a fost adăugată şi araba ca o limbă oficială a Adunării Generale, a Consiliului de Securitate şi a Consiliului Economic şi Social.¹⁹ După cum se poate observa, cu excepţia limbilor spaniolă şi, mai târziu, arabă, limbile oficiale ale ONU sunt şi limbile oficiale ale marilor puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate.

Din punct de vedere procedural, Consiliul de Securitate are prerogative mai largi decât Adunarea Generală (cf. art.20-22 Carta ONU), prerogative care sunt menite a asigura o funcţionare continuă, prin întâlniri periodice desfăşurate la sediul ONU sau în orice alte locuri unde se consideră că este util pentru a-i fi uşurată munca (art.28 Carta ONU; de exemplu, în 1972 la Addis Abeba şi în 1973 în Ciudad de Panama²⁰), precum şi prin posibilitatea de a stabili organele subsidiare considerate necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale (art.29 Carta ONU), ca şi propriile reguli procedurale, inclusiv metoda alegerii Preşedintelui Consiliului de Securitate (art.30 Carta ONU).

De asemenea, este relevantă puterea Consiliului de Securitate de a stabili participarea (invitarea, precum şi condiţiile participării) sau absenţa unui stat membru sau nemembru al ONU la dezbaterile sale, desigur, fără drept de vot (art.31-32 Carta ONU).

Adoptarea deciziilor Consiliului de Securitate în problemele procedurale necesită în prezent votul afirmativ a cel puţin 9 din cei 15 membri (iniţial era nevoie de minim 7 voturi pro, în total Consiliul de Securitate având doar 11 membri) – vezi art.27 alin.2 din Carta ONU.

Dar adoptarea hotărârilor luate în celelalte probleme, neprocedurale, substanţiale, de către Consiliul de Securitate necesită nu doar 9 voturi pentru ale oricărora din cei 15 membri, ci neapărat votul pozitiv al fiecăruia din cei 5 membri permanenţi (art.27 alin.3), această prevedere fiind una dintre acelea care subliniază rolul cheie deţinut de membri permanenţi pe baza regulii „unanimităţii marilor puteri” sau, altfel spus, a puterii dreptului de „veto”.²¹

Dacă un stat membru al Consiliului de Securitate este parte într-o dispută, totuşi, el ar trebui să se abţină de la vot; în practică o abţinere a unui stat membru permanent nu este interpretată ca un veto, astfel încât atunci când unul din cei 5 mari nu vrea să susţină o decizie, dar nici nu doreşte să o blocheze prin veto-ul său, poate să se abţină.²² Orice naţiune, indiferent că este sau nu membră a ONU, poate să aducă în atenţia Adunării Generale ori a Consiliului de Securitate orice dispută care riscă să conducă la o violare a păcii (art.35 Carta ONU). Ambele organe principale mai sus amintite au atribuţii conferite de Carta ONU (art.33-38 = capitolul VI şi art.11 alin.2) pentru a face recomandări şi a iniţia implementarea de metode paşnice în vederea reglementării şi stingerii conflictului/ameninţării potenţiale la adresa păcii, înainte ca să decidă folosirea forţei sau recomandarea acesteia în cazul eşuării tentativelor paşnice de rezolvare a crizei (incipiente)²³.

Mijloacele paşnice la care pot apela părţile aflate în orice conflict pentru a-l dezamorsa sau pe care le recomandă insistent şi le aplică Consiliul de Securitate (şi doar în subsidiar, prin colaborare, Secretarul General sau Adunarea Generală) pentru a nu se ajunge la ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale sunt prevăzute în art.33 al Cartei ONU: negocieri, investigaţii, medieri, concilieri, arbitraje, soluţionări judiciare, apelul la tratatele, agenţiile şi acordurile regionale sau la Consiliul de Tutelă până la momentul decolonizării (vezi art.52-54 = capitolul VIII şi art.83-84 din capitolul XII al Cartei ONU, coroborate cu art.102-103 din capitolul XVI), ori alte mijloace paşnice alese în mod liber. În acest context trebuie să amintim şi atribuţiile privilegiate pe care le deţine Consiliul de Securitate în raporturile sale cu principalul organ judecătoresc al ONU, Curtea Internaţională de Justiţie, la al cărui Statut (parte integrantă din Carta ONU, căreia îi este anexat, conform art.92 din Carta ONU) poate deveni parte un stat nemembru al ONU doar în condiţiile stabilite de Adunarea Generală pentru fiecare caz în parte, sub rezerva recomandării prealabile a Consiliului de Securitate (art.93 alin.2 Carta ONU).

Totodată, Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală, ca şi alte organe ale ONU sau agenţii specializate, care pot fi autorizate oricând de Adunarea Generală, pot cere Curţii Internaţionale de Justiţie să-şi exprime opinia consultativă asupra oricărei chestiuni legale (art.96 Carta ONU). Mai mult, Consiliul de Securitate este organul însărcinat legal cu impunerea prin recomandări sau orice alte măsuri pe care le consideră necesare a deciziilor Curţii Internaţionale de Justiţie astfel încât acestea să-şi producă efectele în situaţia în care o parte (un stat) într-un caz judiciar soluţionat de Curte refuză direct sau tacit să recunoască şi să se conformeze respectivelor decizii, în ciuda obligaţiilor asumate în acest sens (vezi art.94 din Carta ONU). Atunci când disputa nu se rezolvă pe cale paşnică şi atinge pragul confruntării armate, tot Consiliul de Securitate deţine rolul major. El are mai întâi grija de a-i pune capăt cât mai curând posibil, iar apoi să păstreze încetarea focului prin instrumente şi directive care să prevină ostilităţile şi mai ales prin trimiterea în zonă a forţelor de menţinere a păcii, care să ajute la reducerea tensiunilor din regiune, să acţioneze ca o barieră între părţile aflate în conflict şi să asigure condiţiile de calm absolut necesare pentru o rezolvare paşnică a disputei.²⁴

De remarcat faptul că, în timpul cât Consiliul de Securitate îşi exercită prerogativele în privinţa unei dispute sau situaţii care-i reclamă intervenţia, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la această dispută sau situaţie, cu excepţia cazului în care i se cere acest lucru de către însuşi Consiliul de Securitate (vezi art.12 alin.1 din Carta ONU).Cele mai puternice, eficiente şi convingătoare atribuţii ale organului suprem al ONU sunt prevăzute în capitolul VII din Cartă dedicat acţiunilor referitoare la încălcări ale păcii, violări ale păcii şi acte de agresiune. Astfel, Consiliul de Securitate trebuie să analizeze, să stabilească orice încălcare a păcii sau act de agresiune şi să facă recomandări ori să decidă măsurile pe care le consideră necesare pentru a menţine sau a restaura pacea şi securitatea internaţională (art.39), iar anterior acestor paşi poate cere părţilor aflate în conflict să se supună anumitor măsuri provizorii ce i se par necesare sau de dorit pentru a preveni agravarea situaţiei (art.40).

Printre măsurile cele mai dure la care poate apela Consiliul de Securitate se numără cele non-armate: completa sau parţiala întrerupere a relaţiilor economice, a legăturilor feroviare, navale, aeriene, poştale, telegrafice, radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi a relaţiilor diplomatice (art.41), dar şi, după caz, acţiunile militare ale forţelor aeriene, navale sau terestre menite a păstra sau restabili pacea şi securitatea internaţională: demonstraţiile de forţă, blocada şi alte operaţii militare desfăşurate în aer, pe apă şi pe uscat de forţele membrilor ONU (art.42).

În aplicarea acestor măsuri militare preventive sau de forţă, Consiliul de Securitate se bucură de exclusivitatea luării deciziilor, dar şi de o serie de facilităţi şi instrumente de sprijin (drept de tranzit, sprijin militar aerian imediat) din partea tuturor statelor membre, care se obligă să asiste, să uşureze şi să participe, direct sau prin intermediul agenţiilor internaţionale din care fac parte, în cazul în care doresc ori li se solicită de către Consiliul de Securitate, la desfăşurarea acţiunilor respective conform deciziilor stabilite de Consiliu, în acest scop încheind individual sau colectiv înţelegeri şi acorduri negociate foarte rapid cu Consiliul de Securitate (vezi art.43-45, 48-49). Consiliului de Securitate trebuie să se adreseze statele, membre sau nu ale ONU, care se confruntă cu probleme economice speciale în urma aplicării măsurilor preventive sau de forţă adoptate şi aplicate de Consiliu, acesta din urmă hotărând soluţia problemelor respective (art.50).

În plus, deşi se recunoaşte dreptul inerent, individual sau colectiv, la autoapărare a fiecărui membru ONU supus unui atac armat, se specifică faptul că această reacţie defensivă este acceptată doar dacă se petrece înainte ca să fie luate de Consiliul de Securitate măsurile necesare menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, dacă este raportată imediat Consiliului de Securitate şi dacă nu afectează în nici un fel autoritatea şi responsabilitatea Consiliului bazată pe Carta ONU de a angaja în orice moment asemenea acţiuni pe care le consideră necesare în vederea menţinerii sau restaurării păcii şi securităţii internaţionale (art.51).

În realizarea măsurilor militare de orice tip pe care le ia (investigaţii militare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, angajarea şi comanda forţelor puse la dispoziţia sa, reglementarea situaţiei armamentelor şi posibila dezarmare), Consiliul de Securitate este asistat şi sfătuit de Comitetul Militar de Stat Major, care este format din şefii de Stat Major ai fiecărui membru permanent, este responsabil cu comanda şi direcţia strategică a oricăror forţe militare aflate sub egida ONU, poate invita orice membru al ONU nereprezentat permanent în Comitet să i se asocieze la lucru într-o anumită chestiune în care se impune participarea sa pentru eficientizarea muncii, poate stabili subcomitete regionale cu autorizaţia Consiliului de Securitate şi după consultarea agenţiilor regionale şi elaborează planurile pentru aplicarea forţei armate, dar şi cele menite a fi supuse membrilor ONU pentru stabilirea unui sistem de controlare a armamentelor (art.47, 46 şi 26 din Carta ONU).

3. De la securitatea colectivă la operaţiunile de menţinere a păcii (istoricul principalelor decizii ale Consiliului de Securitate în perioada Războiului Rece)

„Intenţia originală a fost ca nucleul de putere al ONU, Consiliul de Securitate, să aibă o forţă militară sub comandă, pe care să o poată folosi pentru a păstra ordinea între naţiuni”²⁵, corectând astfel principala lipsă a Tratatului Societăţii Naţiunilor (Versailles, 1919), cauza esenţială a impotenţei strămoşului ONU în respingerea politicii revizioniste şi agresive a mai multor state din perioada interbelică (Japonia 1931, Germania 1933, Italia 1935, URSS 1939).

Prin prevederile art.25 din Cartă toţi membrii ONU se angajează să se supună deciziilor Consiliului de Securitate (practic, prin dreptul de veto, ale celor „cinci mari”), care, prin urmare, are (teoretic) anumite puteri legislative în domeniul funcţiei sale de poliţist al sistemului politic mondial.²⁶SUA, ca şi alte state democratice independente, „au avut o mare încredere în proiectata ONU, care se spera că se va dovedi a fi un instrument efectiv pentru pacificarea şi reglementarea disputelor şi că va favoriza crearea unui înţeles autentic al interesului mutual mondial.”²⁷ Totuşi, în practică, în anii războiului rece, Consiliul de Securitate („cei cinci mari”) nu a fost capabil să se pună de acord cum să fie organizată o forţă de poliţie a ONU, ba chiar, sub influenţa nefastă a confruntării permanente şi omniprezente dintre cele două superputeri inamice (SUA şi URSS) care dominau lumea, s-a dovedit neputincios şi în privinţa ajungerii la un acord asupra folosirii forţei²⁸ în multiplele cazuri de gravă ameninţare sau violare a păcii din a doua jumătate a secolului XX.Unica excepţie, reuşită graţie unui fericit concurs de împrejurări, bazat pe prevalenţa interpretării juridice conform căreia absenţa unui membru permanent de la lucrările Consiliului de Securitate nu poate bloca activitatea şi deciziile acestuia, combinat cu o eroare de abordare şi predicţie din partea factorilor decizionali şi a reprezentanţilor politici şi diplomatici sovietici, a fost cazul intervenţiei militare în Coreea din 1950-1953, când a fost legitimată politica Washingtonului în războiul civil coreean.²⁹

După ce Consiliul de Securitate a respins proiectul de rezoluţie sovietică care cerea expulzarea delegatului Chinei naţionaliste (Taiwanului) din Consiliu şi înlocuirea sa cu cel al Republicii Populare chineze, la 13 ianuarie 1950, URSS a luat decizia de a boicota Consiliul şi alte organisme ale ONU, provocând astfel o criză ce va dura până la întoarcerea reprezentantului său permanent, Malik, în Consiliu, la 1 august 1950. Între timp, însă, avusese loc la 25 iunie 1950 invadarea Coreei de Sud de trupele comuniste nord-coreene şi, în absenţa voluntară a URSS, Consiliul de Securitate, reunit de urgenţă în aceeaşi zi, a cerut, conform regulilor procedurale ale Cartei ONU, o încetare a focului, retragerea trupelor nord-coreene şi ajutor pentru Coreea de Sud din partea membrilor ONU. După doar 2 zile, în timp ce preşedintele SUA, Harry Truman, ordona forţelor navale şi aeriene americane să susţină Coreea de Sud şi să protejeze ins. Formosa (Taiwan), iar Congresul SUA decreta mobilizarea şi extindea puterile militare ale preşedintelui american, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia americană prin care se înregistra refuzul Coreei de Nord de a respecta decizia sa din 25 iunie şi hotăra sancţiuni (inclusiv militare) contra ei, puse în aplicare rapid de armata americană şi apoi de celelalte zeci de contingente naţionale care au format forţa militară de intervenţie a ONU, pusă iniţial (3 iulie 1950) sub comanda supremă a generalului american Douglas MacArthur, şeful trupelor americane staţionate în zona Japoniei.³⁰ Deoarece din 1 august 1950, când a revenit în Consiliul de Securitate, URSS a blocat orice rezoluţie referitoare la Coreea, SUA au apelat la organul plenar, Adunarea Generală, unde dispuneau de o largă majoritate de state aliate şi prietene, reuşind astfel să obţină votarea unei rezoluţii (377 [V] „Uniunea pentru menţinerea păcii” din 3 noiembrie 1950) conform căreia, în cazul în care „Consiliul de Securitate îşi neglijează responsabilităţile principale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”, Adunarea Generală poate face recomandările necesare.³¹

În condiţiile în care din a doua jumătate a deceniului 6 şi până spre sfârşitul anilor ’70, ba chiar şi în anii ’80, decolonizarea s-a generalizat, zeci de noi state, unele foarte mici, puţin populate şi extrem de sărace, „subdezvoltate”, s-au creat în întreaga lume şi au fost primite ca noi membri ai ONU, schimbându-i caracterul (numărul total al membrilor a crescut de aproape 4 ori; în 1980, din cei 154 de membri, 80, adică peste jumătate, fiind admişi după 1956³²), Adunarea Generală (dar şi Consiliul Economic şi Social şi multe dintre organele subsidiare) devenind practic porta-vocea lumii a treia şi chiar aparentul „centru de gravitate” al ONU avându-se în vedere paralizia cvasi-completă a Consiliului de Securitate din pricina antagonismului ireconciliabil americano-sovietic, în ciuda aşa-zisei ere a destinderii relaţiilor internaţionale şi a coexistenţei paşnice între cele două sisteme dominante mondiale: capitalismul şi comunismul.

O sumedenie de rezoluţii favorabile decolonizării, iluzoriei mişcări de nealiniere, condamnării Occidentului şi revendicării unei noi ordini economice mondiale sunt adoptate de Adunarea Generală, deseori sub presiunea propagandistică a diplomaţiei şi serviciilor secrete sovietice (care acuzau ONU că este creaţia şi instrumentul politicii externe americane şi a intereselor acesteia), implicate profund în susţinerea lumii a treia, spre nemulţumirea majoră a SUA, „primul acuzat”, care începe să dea semne vizibile de frustrare şi în consecinţă de reducere a interesului faţă de buna funcţionarea a instituţiei internaţionale, „acumulând mari întârzieri în plătirea cotei-părţi la bugetul organizaţiei”³³, după ce în 1972 obţinuse de la Adunarea Generală reducerea de la 31,5% la 25% a contribuţiei sale la formarea bugetului ONU, reducându-şi contribuţiile financiare la diverse programe şi organe subsidiare sau chiar retrăgându-se din unele organisme internaţionale (UNESCO, 1985) cu mare tevatură, în contextul declinului general al hegemoniei economice şi politice americane, pe fondul creşterii protestelor antioccidentale (antiglobalizare, ulterior) şi a unei tot mai rapide scăderi a frecvenţei cu care SUA vota la fel cu majoritatea Adunării Generale pe orice subiect.³⁴ Totuşi, treptat, în anii ’80 „febra lumii a treia”³⁵ se stinge şi unitatea ei se sparge, ivindu-se în mod mai pregnant rivalităţile, competiţiile, inegalităţile, decalajele şi diferenţele de viziune generală şi chiar de opţiuni strategice, unele state dintre acestea rămânând sărace, înapoiate, tribale, izolate, fundamentaliste, dictatoriale sau chiar deschise spre tentaţiile ideologiilor marxiste, în timp ce altele fie îşi consolidează regimul democratic, fie decolează din punct de vedere economic sau chiar devin puteri nucleare (India, Indonezia, Malaysia, Coreea de Sud, Thailanda, Filipine, Brazilia, Argentina, Pakistan, Egipt, Iran, Irak, Arabia Saudită, Africa de Sud).

Cu toate că SUA nu aveau o tradiţie istorică de implicare majoră, profundă şi permanentă în relaţiile internaţionale, ele s-au angajat şi, în ciuda tuturor erorilor comise, au reuşit, în mare parte, să dea un răspuns ambiţios şi plin de imaginaţie predictivă provocărilor vieţii internaţionale postbelice, fără să se abată de la percepţia realităţii iminente, a realităţilor istoriei şi a realităţilor ce se întrezăreau/se întrevăd deja în perspectiva câtorva decenii.³⁶ Aplicând doctrina realismului politic, fără să abandoneze total dimensiunea morală (liberalismul) în relaţiile internaţionale şi, mai ales, principiile dreptului internaţional, SUA (unica naţiune capabilă să reziste agresiunii comuniste) au reuşit nu doar să îndiguiască comunismul şi să salveze şi protejeze America, Europa de vest, Orientul Mijlociu, Asia de sud-est şi parţial Africa de expansiunea sovietică, ci şi să menţină un echilibru mondial bipolar, să stabilească numeroase alianţe regionale şi concerte de puteri pe baza politică a creşterii importanţei domniei legii în lume, a dezvoltării şi progresului economico-social şi a valorilor libertăţii şi, nu în ultimul rând, să stimuleze, să promoveze şi să consolideze dialogul şi înţelegerea/armistiţiul cu inamicul (inamicii), cu scopul de a-l anihila, folosind toate instrumentele la îndemână: atât cele militare, de descurajare şi superioritate nucleară şi convenţională, cât şi cele politico-diplomatice, culturale şi economice, de recunoaştere şi atragere la o colaborare (cât de limitată iniţial, dat tot mai largă, apoi), menite să schimbe prin efectele de eroziune ideologică, dar şi economică, sistemul totalitar comunist de tip monolitic şi să-l transforme sau să-l răstoarne prin provocarea unor mici breşe care să fie adâncite ulterior de o parte din oamenii ce trăiau chiar în societatea sovietică.³⁷

În acest sens, tratatele bilaterale şi multilaterale pentru reducerea forţelor militare, limitarea înarmării şi controlul armamentelor, neproliferarea armelor nucleare, dar şi politica defensivă a NATO, precum şi eforturile diplomatice americane depuse pentru asigurarea funcţionării rezonabile a ONU ca instrument fundamental, universal acceptat, de menţinere a păcii mondiale prin descurajarea politicii de forţă şi a agresiunii (de exemplu, prin fondarea National Peace Corps sub mandatul lui John Kennedy³⁸) şi de garantare a progresului libertăţii şi democraţiei în lume au jucat şi joacă în continuare un rol esenţial, însă, alături de permanenta grijă faţă de priorităţile, susceptibilităţile şi sensibilităţile opiniei publice internaţionale şi, din perioada războiului din Vietnam, cu deosebită insistenţă, faţă de cele ale populaţiei şi opiniei publice interne americane.³⁹ Din cauza blocării Consiliului de Securitate de către cele cinci mari puteri membre permanente, prin uzul excesiv al dreptului de veto atunci când proiectul de rezoluţie nu corespundea cu interesele statului respectiv (toţi cei cinci mari au folosit fără argumente suficient de solide dreptul de veto şi astfel au abuzat; de exemplu, până în 1955, când a fost primit un grup de 9 state capitaliste şi comuniste, URSS a votat de foarte multe ori împotriva admiterii de noi membrii: Coreea, Libia, Italia, Japonia, provocând reacţia similară a celorlalţi 4 mari faţă de Ungaria, România, iar pe termen lung şi contra mai multor propuneri de dezarmare, precum şi împotriva condamnării intervenţiilor sale în Ungaria, 1956, Cehoslovacia, 1968 şi Afganisthan, 1979⁴⁰, China s-a opus admiterii Bangladeshului în anii ’70, Marea Britanie şi Franţa erau mai mereu contra deplinei independenţe naţionale a teritoriilor aflate sub tutelă şi a coloniilor, SUA au blocat rezoluţiile care vizau susţinerea forţelor sau a regimurilor comuniste emergente în Asia, America, Africa şi condamnau Israelul în conflictul permanent cu statele arabe şi palestinienii arabi), a crescut rolul direct al Secretarului General şi al Adunării Generale chiar în restabilirea şi menţinerea păcii, în situaţia în care prevenirea agresiunii a devenit aproape imposibilă după Coreea (1950), prioritatea fiind practic controlarea, limitarea şi oprirea conflictelor aflate în curs⁴¹.

Astfel, aplicarea prevederilor capitolului VII din Carta ONU depinzând aproape total de rivalităţile dintre cei 5 mari, a fost extrem de rară întrunirea consensului membrilor permanenţi şi practic imposibilă concretizarea dispozitivului militar prevăzut în art.46-47 (comitetul de stat-major alcătuit din şefii de stat-major ai membrilor permanenţi).⁴² În 1956, în criza Suezului, în care erau implicate Franţa şi Marea Britanie, aliate cu Israelul, contra Egiptului, Consiliul de Securitate fiind incapabil să influenţeze decisiv situaţia, iniţiativa Secretarului General, Dag Hammarskjold, propusă Adunării Generale de a stabili o mică armată, o forţă multilaterală (din care în mod deliberat să fie excluse superputerile), care să se interpună între combatanţi, nu pentru a lupta, ci pentru a crea o zonă neutră care să separe părţile, în vreme ce eforturile diplomatice vor conduce la încetarea conflictului, a fost soluţia salvatoare, în pofida opoziţiei Franţei, URSS şi a multor altor guverne sau a pesimismului altora.⁴³ Prima operaţie de menţinere a păcii a ONU (United Nations Emergence Force/UNEF, 1956) a fost condusă după principiile enunţate de Secretarul General şi a fost o deplină reuşită, înscriindu-se ca prima încercare a ONU de a formula un substitut (menţinerea păcii) la conceptul desuet de securitate colectivă, metodă primară de controlare a agresiunii care se dovedise iluzorie şi inutilizabilă.⁴⁴ Noua metodă a deschis pentru ONU seria de misiuni militare de menţinere a păcii (dublate de altele diplomatice, de expertiză, de investigare, umanitare sau de observare, consiliere democratică şi monitorizare electorală), punând bazele unui „sistem pragmatic”⁴⁵Cele mai importante astfel de misiuni au fost în: Congo (1960-1964), Cipru (din1964), Indonezia (1962-1963), Yemen (1963-1964), Republica Dominicană (1965-1966), India-Pakistan (1965-1966), Orientul Mijlociu: Sinai (1973-1979); Golan (din 1974), Liban (1958; din 1978).⁴⁶

Operaţiunile de menţinere a păcii presupun prezenţa în teren a personalului militar şi civil pentru a implementa sau monitoriza implementarea înţelegerilor privitoare la controlul conflictelor (încetarea focului, separarea forţelor adverse etc.) şi rezolvarea lor şi/sau pentru a proteja populaţia civila (aspectele umanitare). Acestea pot avea în componenţă misiuni militare de observare, formate din militari neînarmaţi (ei pot deţine arme, dar, de regulă, le pot folosi numai pentru autoapărare), forţe de menţinere a păcii (trupe provenite din statele membre, care nu se pot implica, sub nici o formă, în favoarea vreunei părţi) sau o combinaţie a amândurora, finanţarea lor fiind asigurată de comunitatea internaţională. Ele sunt conduse de Secretarul General, al cărui rol de canal de comunicaţie între părţi şi stimulator al desfăşurării negocierilor dintre acestea pentru a ajunge la un acord echitabil, a crescut din ce în ce mai mult.⁴⁷

Operaţiunile acestea, începând cu cea din Congo, au fost iniţiate de Consiliul de Securitate, URSS fiind nemulţumite de maniera pro-occidentală în care Secretarul General acţiona în acest sens, însă deşi au existat grave divergenţe între SUA şi URSS în chestiunea utilizării şi executării operaţiunile de menţinere a păcii, ele au cooperat de cele mai multe ori, chiar şi China comunistă, care a susţinut de la începutul preluării mandatului său de membru permanent de la Taiwan că operaţiunile de menţinere a păcii sunt o formă de agresiune organizată, modificându-şi treptat poziţia şi chiar votând pentru prima dată favorabil în 1981, în cazul prelungirii mandatului misiunii din Cipru, iar apoi abţinându-se de la exprimarea veto-ului.⁴⁸

Anii ’60 şi ’70 au fost martorii unui anumit consens foarte important şi rar între Est şi Vest în Consiliul de Securitate, bazat pe capitolul VII al Cartei ONU, nemaiîntâlnit: sancţiunile contra Rhodesiei (din 1980 Zimbabwe) şi împotriva Africii de Sud, pentru condamnarea apartheid-ului, considerat discriminatoriu de ambele tabere.⁴⁹

4. De la lumea bipolară la dominaţia hegemonică a SUA într-o lume multipolară (evoluţii pragmatice ale Consiliului de Securitate post 1989, în contextul globalizării)

Contribuţia crescândă a Secretarului General la împăcarea părţilor aflate în conflict şi determinarea lor de a lucra pentru obţinerea de înţelegeri echitabile, reciproc avantajoase, s-a manifestat mai pregnant în cazurile Afganistanului (1988-1990), războiului Iran-Irak (1988-1991), Namibiei (1989-1990), Americii Centrale (Nicaragua: 1989-1991, Honduras: 1989-1992, Salvador: din 1991, Guatemala: din 1994), Cambodgiei (1992-1993), Mozambicului (1992-1995).⁵⁰Totuşi, rolul de gardian al păcii mondiale în sistemul internaţional al Consiliului de Securitate nu este asigurat decât în condiţii politice şi militare speciale, printre dificultăţile întâlnite în diverse circumstanţe aflându-se: 1. necesitatea unei relative echivalenţe de forţe între combatanţii rivali, înainte ca să fie desfăşurată o forţă ONU cu rolul de a separa taberele aflate în conflict fără ca vreuna din ele să poată obţine rapid astfel un avantaj militar; 2. obligativitatea unei consimţiri din partea uneia sau mai multora dintre părţile adverse pentru ca să poată fi desfăşurată forţa ONU de menţinere a păcii fără ca să fie nevoie de o unanimitate între membrii Consiliului de Securitate pentru utilizarea privilegiilor sale speciale prevăzute în capitolul VII al Cartei ONU; 3. îndeplinirea imperativă a condiţiei ca înşişi Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate să fie capabile din punct de vedere politic să se pună de acord asupra mandatului şi a organizării forţei de urgenţă.⁵¹

O altă problemă spinoasă a fost permanent asigurarea trupelor şi a finanţării lor, multe dintre statele membre argumentând cu sărăcia sau cu opoziţia la această metodă refuzul de a contribui militar, logistic şi financiar, astfel încât doar statele care votaseră afirmativ, cele care participau cu trupe, trupele combatante care acceptau operaţiunile de menţinere a păcii sau contribuţiile voluntare au rămas soluţiile viabile în această chestiune, Comitetul Special al Naţiunilor Unite pentru Operaţiunile de Menţinere a Păcii (Comitetul celor 33), constituit în 1965 de Adunarea Generală, lucrând amiabil, dar ineficient până în sesiunea din 1983, când a raportat că nu este capabil să rezolve problemele legate de finanţarea misiunilor de menţinere a păcii, crearea unei forţe pregătite deja (la care îşi anunţaseră participarea Canada, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Suedia, semnând înţelegeri cu ONU) şi lărgirea propriului său mandat.⁵²

Dar nu doar costurile exorbitante (sute de milioane de $ anual) şi politicile membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate de urmărire predilectă şi aproape exclusivă a propriilor interese geopolitice erau punctele slabe ale misiunilor de menţinere a păcii, ci şi frustrările şi traumele suferite de trupele ONU, ale căror umiliri publice şi pierderi umane consistente erau tot mai dese.⁵³

Odată cu ipoteticul final al războiului rece, cererea ONU pentru misiunile de menţinere a păcii a crescut dramatic, între 1988 şi 1994 fiind înfiinţate 21 de noi astfel de misiuni, în comparaţie cu cele doar 13 existente din 1948 până în 1988.⁵⁴ În acelaşi timp, s-a schimbat şi caracterul acestor misiuni, care erau anterior centrate pe latura militară (monitorizarea încetării focului, controlul zonelor „fierbinţi” şi prevenirea reluării ostilităţilor), devenind după 1988 mai mult interesate de preluarea şi exercitarea unor responsabilităţi civile (menţinerea calmului, crearea unui climat mai favorabil începerii negocierilor, protecţia civililor şi acordarea asistenţei umanitare), acesta fiind probabil şi unul din motivele pentru care în 1988 Premiul Nobel pentru Pace a fost acordat forţelor ONU de menţinere a păcii.⁵⁵Asemenea misiuni ale ONU au fost, pe lângă cele enumerate mai sus, cele din Irak-Kuweit (din 1991), Angola (din 1991), Sahara Occidentală (din 1991), Africa de Sud (1992-1995), Ex-Iugoslavia (din 1992), Uganda-Ruanda (din 1993), Georgia (din 1993), Haiti (din 1993), Liberia (din 1993), Somalia (1993-1995), Tadjikistan (din 1994), Timorul de Est (1999), Kosovo (din 2000), Darfur – Sudan (din 2007), R.D. Congo (din 2008) ş.a.⁵⁶

Cea mai spectaculoasă operaţiune militară a ONU, bazată pe acordul celor cinci mari puteri cu drept de veto din Consiliul de Securitate, a fost, fără îndoială, recurgerea la forţă din 1991 împotriva Irakului, agresor al micului stat vecin, Kuweit, precedată de multiple rezoluţii de condamnare a respectivei agresiuni, care au condus la blocada Irakului; operaţiunea „Furtună în deşert”, întreprinsă de o coaliţie internaţională condusă de SUA, s-a desfăşurat sub egida ONU şi a înregistrat un succes deplin, rămas până astăzi de invidiat.⁵⁷ Cu toate acestea, nu toate misiunile amintite au fost încununate de succes sau reuşita lor a fost foarte costisitoare şi discutabilă. Cele mai potrivite exemple de acest fel sunt operaţiunile care „au pus in lumină ambiguităţile acestui sistem internaţional aflat in criză”⁵⁸: Somalia şi fosta Iugoslavie.⁵⁹

În Somalia, ţară prăbuşită în haos şi foamete, ca şi în Ruanda, cele două operaţiuni ONU (prima umanitară şi a doua militară) au fost un eşec deplin, în ciuda importantei mobilizări (30.000 de persoane), căştile albastre fiind antrenate în luptele dintre facţiuni, suferind din pricina unei coordonări deficitare pierderi substanţiale şi, ca urmare, abandonând ţara respectivă într-o situaţie critică la fel de gravă ca starea dinaintea intervenţiei.⁶⁰ Ex-Iugoslavia este ultimul caz important în care Consiliul de Securitate întrebuinţează (de mai multe ori şi nu fără reticenţe) regulile capitolului VII al Cartei ONU, inclusiv pentru trimiterea Forţei de Protecţie a ONU (FORPRONU) care să împiedice războaiele dintre popoarele Iugoslaviei şi să protejeze populaţia civilă, şi chiar, o noutate, pentru înfiinţarea unui tribunal penal internaţional pentru judecarea şi eventuala pedepsire a persoanelor presupuse şi apoi dovedite de violări grave ale dreptului umanitar internaţional (crime de război) comise în fosta federaţie iugoslavă.⁶¹

Prin cea din urmă măsură adoptată de Consiliul de Securitate (Rezoluţia 808/22.02.1993) se lărgeşte substanţial noţiunea de ameninţare a păcii, metoda fiind încercată apoi şi în cazul Ruandei, însă întâmpinând serioase obstacole: insuficienta finanţare şi cooperarea inegală şi incertă între state, care în principiu trebuie să contribuie la descoperirea probelor şi la arestarea acuzaţilor, dovadă stând şi în prezent atât mersul proceselor lui Slobodan Miloşevici, fostul preşedinte al Iugoslaviei (care s-a sinucis în detenţie, blocând astfel justiţia penală internaţională) şi generalului sârb Radovan Karadzici, cât şi arestarea altor generali sârbi şi croaţi ca Ratko Mladici şi Ante Gotovina.⁶²De remarcat faptul că, şi în cazul iugoslav (inclusiv în Kosovo), unitatea de vederi a Consiliului de Securitate şi în principal a celor 5 mari puteri cu drept de veto, reticenţele multor state membre de a participa la astfel de misiuni şi/sau de a le finanţa şi necesitatea obţinerii acordului protagoniştilor conflictului, în lipsa căruia trupele ONU riscă să rămână ineficiente şi chiar să fie ridiculizate şi manipulate de beligeranţi (luate ostatice, de exemplu), au fost obstacole extrem de dificil de depăşit.⁶³

GABRIEL CATALAN – Istoric, arhivist şi analist politic, Arhivele Naţionale ale României.

 sus