Relaţii internaţionale

Uniunea Europeană de care avem nevoie
Ascensiunea unui actor global
 

CRISTIAN GHERASIM

Abstract:
Europe needs to become better at managing its disagreements internally. Underpinned by its values and virtues, Europe has achieved many of its foreign policy goals. But now it seems reluctant in applying the same principles that make it a global power in redefining internally a more cohesive and united Europe. We are advocating the return to the core principles that delineate the European Union. Their efficiency has been tested. The foreign policy of the EU, based solely on these principles, has managed to appeal, unlike the US, to the majority of the world’s countries. So, if they work on the outside, why can they be used on the home front as well?

Keywords: Europe, values, cohesion, foreign policy, United States, soft power, hard power

 

O viziune asupra Uniunii Europene

Construcţia europeană, încă din primele faze, s-a confruntat cu dilema definirii a ceea ce se intenţionează a se realiza. Înţeleasă ca un triumf al mişcărilor pacifiste şi al înclinaţiilor federaliste, Uniunea Europeană avea să cunoască mai multe forme de exprimare a identităţii sale. Din acest încâlcit proces de formare, Europa coagulează o structura instituţională ce tinde să contrazică proiectul iniţial. Convingerea noastră este că noua Europă ce trebuie să rezulte din raţiunile sale de bază diferă într-o anumită măsură de abordările pe care liderii momentului le au faţă de proiectul european. Argumentaţia ce urmează a fi prezentată va arăta că o Europă fidelă principiilor sale originale este o Europă puternică. În mod surprinzător, ideile fundamentale ce definesc Europa sunt active în politică externe a Uniunii, dar nu şi în cea internă. De aceea, poate, Europa devine actorul dominant pe scena globală. Acţionând principial ea se dovedeşte a fi mult mai eficientă decât Statele Unite în îndeplinirea obiectivele externe. Europa este influentă la nivel internaţional nu prin coerciţie, prin intervenţii hard¹ de natură militară, ci prin atracţia pe care ideile sale o exercită.

Europa trebuie să redevină principială. Vom încerca să stabilim care sunt aceste idei prime şi cum se înfăţişează în interior noua Europă reînnodată în jurul valorilor kantiene, liberale şi creştin-democrate. Nu creăm o utopie, ci mai degrabă evităm una. Încercăm să redăm sub forma unui aparat critic liniile de gândire şi acţiune pentru atingerea anumitor obiective, dintre care poate cel mai important este saltul de la o uniune economică spre una politică. Dacă vrem o uniune politică, nu vom ajunge acolo printr-un subterfugiu economic. Dacă vrem să mergem înainte, va trebui să ne întoarcem la planurile şi ideile din primii ani de după război. Pe atunci Europa cunoştea obiceiul „cooperării” şi se definea ca un “spaţiu al deschiderii şi prosperităţii”².

Europa trebuie clădită în jurul conceptului de compromis. Fie că vorbim de compromisul dintre naţionalişti şi federalişti, dintre liber-schimbişti şi protecţionişti, de veşnica dispută politics vs policy³ (politicieni vs tehnocraţi), remarcăm in toate aceste dimensiuni filonul gândirii kantiane. Uniunea Europeană este un experiment în desfăşurare. Proiectat de Kant în secolul XVIII şi pus în aplicare sub presiunea tragicelor consecinţe ale celui de al doilea război mondial, această “nouă federaţie de state libere”⁴ are pretenţia ca cetăţenii săi să fie mult mai toleranţi şi deschişi decât au fost în trecut. Ei trebuie să renunţe la convingerea vetustă că statele-naţiune nu pot supravieţui decât în forma lor dură, ce ar impune exerciţiul unei „suveranităţi sălbatice”. Democraţie poate exista şi se poate dezvolta în afara statului deplin suveran. După Paul Magnette acest nou contract reconstituie o societatea civilă la nivelul interacţiunii dintre state, reducând posibilitatea existenţei războiului, înlocuind agresiunea cu cooperarea.

E nevoie ca individul şi comunitatea să devină principalii actori ai acestei noi organizări politice. Credinţa liberală şi influenţa creştin-democrată din spatele proiectului european s-au sintetizat într-o nouă formulă politică ce încearcă un transfer al puterii de decizie la nivelul cel mai de jos. Principiul subsidiarităţii, fiindcă despre el este vorba, ţinteşte spre o cedare parţială a suveranităţii naturale a statelor, asigurând că deciziile sunt luate de către cei direct vizaţi de efectele lor. Totuşi, la nivelul statului monolit, noutatea descentralizării suscită neîncredere şi scepticism asupra aplicabilităţii sale. Nimic, însă, ce nu poate fi depăşi printr-o transparentizare a mecanismelor deliberative.

Nimeni nu contestă faptul că şi proiectul european, ca şi alte întreprinderi de asemenea anvergură a cunoscut modificări semnificative şi nu dintre cele mai benefice. De aceea, evoluţia Uniunii Europene trebuie să ţină cont mai mult de principiile care stau la baza sa, decât de influenţele de moment şi presiunile venite din partea unor state membre. Credem că Uniunea Europeană trebuie să acţioneze cu mai multă asiduitate în favoarea regiunilor şi comunităţilor locale, în încercarea de a le transforma în subiecţi legitimi cu putere de decizie asupra politicilor economice şi sociale. Nu vrem o Europă a regiunilor, ci mai degrabă identificăm nevoia de a aveam o Europă cu instituţii suple care să dezvolte o manieră proprie de democratizare, fără a se conforma modelului statal. Nevoia unei formule suple, flexibile a noii construcţii politice este vizibilă şi în ceea ce priveşte conceptul de federalism, care riscă să fie greşit înţeles în două feluri contradictorii: “În uzajul anglo-saxon, federalismul înseamnă centralism[…] În uzajul german, pe de altă parte, federalismul se referă la descentralizare”.⁵ Pentru a evita aceste dificultăţi, o Europă cu o structură sui generis ar sfida comparaţiile cu alte entităţi politice istorice sau contemporane. Aceleaşi instituţii subtile vor fi cele care vor genera nu doar o societate deschisă, dar şi o piaţă deschisă. În caz contrar, protecţionismul şi naţionalismul economic vor crea o Europă fragmentată, birocratizată, incapabilă să deveni o putere globală. O Europă împărţită de interesele divergente ale statelor membre va împiedica circulaţia liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi va bloca schimburile culturale.

Chiar dacă acum o bună parte dintre statele UE beneficiază de folosirea unei monede unice, problema unui vizibil dezacord dintre politicile fiscale, stabilite la nivel naţionale, şi cele monetare, stabile de către Bance Centrală Europeană, crează dezbinări adânci şi inhibă cooperarea. Cetăţenii au nevoie de un sentiment de devotament mult mai puternic decât orice propagandă de la Bruxelles în favoarea uniunii monetare. Aici intervin valorile politice europene. Uniunea trebuie să-şi ia în serios vocaţia latină şi occidentală. Europa trebuie să întruchipeze, să cultive şi să garanteze domnia legii şi democraţia. Trebuie împlinită ceea ce Michael Stolleis denumea ca fiind „moştenirea europeană comună”⁶: principiul majorităţii, procedurile parlamentare, suveranitatea populară, separarea puterilor, garantarea drepturilor civile. Europa trebuie să le dea cetăţenilor ei şansa de a fi mândri că-i aparţin, şi asta se va întâmpla numai dacă instituţiile sale vor asigura drepturile civile mai bine şi pentru mai mulţi oameni decât orice alt spaţiu politic.

Uniunea Europeană nu este un panaceu. Multe greşeli au fost făcute de-a lungul existenţei sale. O parte dintre acestea au legătură cu atitudinea Europei faţă de lumea din afară. Nu doar o dată „the lucky Europeans”au eşuat în a răspunde necesităţilor momentului, dând dovadă de opacitate în a reacţiona la ideile vecinilor lor central şi est europeni. Viziunea unor figuri politice precum Lech Walesa, Vaclav Havel, Arpad Goncz a fost ignorată de omologii lor occidentali. Pentru o perioadă de timp Estul dispăruse ca alternativă. Realizată cu întârziere, primirea noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est în toate instituţiile de integrare europeană a reprezentat un pas foarte important. De prea multe ori cartea acceptării unor noi membrii în Uniune a fost jucată conform intereselor de moment şi împotriva principiilor perene . Trebuie să înţelegem că acţionând altfel, anume izolându-se, Europa ar deveni o contradicţie în sine. Pe de o parte avem o Europă ce doreşte să rămână o forţă conducătoare când e vorba de stabilirea regulilor şi instituţiilor din întreaga lume, iar pe de altă parte am avea o trădare a acestei vocaţii universaliste dacă aceeaşi Europă şi-ar închide graniţele încercând, în cel mai rău caz, să ţină la distanţă oamenii şi bunurile din afară. Europa trebuie să rămână deschisă, altfel comunitatea politică a cetăţenilor „diverşi dar uniţi” va dispărea. Ce am pierde astfel? Am pierde o comunitate ce asigură că diversele grupuri pot hotărâ pentru ele însele, fără teama unei ingerinţe nejustificate asupra identităţii lor, dar şi fără pericolul la fel de distrugător al tribalismului. Referindu-ne la acest ultimul aspect, logica unor naţionalişti poate transforma critica realităţilor de la Bruxelles în argumente justificative pentru fragmentarea Europei şi anularea proiectului european. Pericolul ca Europa să devină o societate închisă este foarte real. De aceea, împiedicarea acestui proces reprezintă astăzi o cerinţa de primă importanţă. În acest sens, Karl Popper rămâne actual:

„Cu cât încercăm mai mult să ne întoarcem la vremurile eroice ale tribalismului, cu atât mai sigur ajungem la Inchiziţie, la Poliţia Secretă şi la un banditism romanticizat[...] Putem să ne întoarcem printre animale. Dacă însă dorim să rămâne oameni, atunci nu putem urma decât o singură cale, calea spre o societate deschisă.”⁷

Ascensiunea Europei

Când primele proiecte ale secolului XX privind realizarea unei Uniunii Europene au început să devină cunoscute marelui public, părerea generală a fost că se doreşte realizarea a ceva asemănător cu Statele Unite ale Americii. Chiar şi denumirile unora dintre aceste prime încercări ( proiectul lui Aristide Briand se intitula Statele Unite ale Europei) par a fi încurajat o asemenea percepţie. Ca atare, încă de la întemeierea Uniunii Europene şi până în prezent, etalonul măsurării eficienţei sale economice, dar şi militare l-au reprezentat Statele Unite ale Americii. Şi, de cele mai multe ori, această comparaţie a fost în defavoarea Europei. Dar dacă în tot acest timp comparaţia noastră s-a axat pe ceea ce în prezent nu mai are aceeaşi forţa portană? În epoca terorismului şi a armelor de distrugere în masă, orice superputere militară poate fi uşor neutralizată. Este timpul valorilor şi ideologiilor, şi a atracţiei pe care acestea le exercită asupra altor societăţi. Dimesiunea cantitativă păleşte acum în faţa celei calitative. Această schimbare de paradigmă se va dovedi a fi în favoarea Europei. Virtuţiile, instituţiile şi concepţiile europene captează atenţia şi acceptarea celorlalţi. Acum, succesul de care Europa se bucură pe scena internaţională a dus la evoluţia unui nou tip de putere: puterea soft⁸ de răspândire a normelor şi principiilor democratice în mod paşnic, şi nu de impunere a lor prin forţa armelor.

Ultimii doi au demostrat limitele puterii americane. Avansul economic al Americii asupra restului lumii a dispărut. În 1950 PIB-ul să era de două ori mai mare decât cel al Europei de Vest. Astăzi, cele două sunt egale. Insuccesul de a obţine sprijin din partea Europei pentru invazia din Irak arată că preţul plătit de cei care spun „nu” Statelor Unitate s-a diminuat semnificativ. Mai mult, abilitatea SUA de a lupta şi câştiga războaie convenţionale cunoaşte o demonetizare puternică în actualul context global. Un fapt şi mai periculos este că puterea hard erodează puterea soft, înlocuind imaginea Americii de stat salvator cu ceea de agent al instabilităţii. Această instabilitate este rezultatul acţiunilor militare şi a aşa numitul war on terror. De la David Calleo citire: „ Where promiscuous Europe sees a world where everybody is a potential friend, martial America lives in a world where everyone is a potential enemy”.⁹ Calleo, profesor şi director al Centrului de Studii Europene din cadrul Universităţii John Hopkins, reiterează această schimbarea de paradigmă a secolului XXI. Paradoxul puterii-neputicioase oferă o nouă perspectivă asupra modului în care definim puterea. Astfel, cu cât un stat este mai activ militar, cu atât el devine mai incapabil în a-şi atinge obiectivele externe propuse .

Europa este continentul cu una dintre cele mai de succes politici externe din istorie, un continent ce a reuşit în mai puţin de 50 de ani să facă de neconceput războiul între puterile europene, militând paşnic dar convingător pentru schimbări de regim şi democratizarea altor state. Puterea de care Europa se bucură pe scena internaţională este mai dificil de observat tocmai fiindcă avem tendinţa de a privi lumea dintr-o perspectivă americană. Când însă din ce în ce mai multe state se conformează benevol cerinţelor Bruxellului din dorinţa de a păstra bune relaţii diplomatice, trebuie să regândim definiţiile şi concepţiile pe care le avem despre putere. Mai putem confunda puterea europeană cu slăbiciune când Rusia semnează acordul de la Kyoto pentru a îmbunătăţi relaţiile cu UE, când Polonia asigură protecţia constituţională pentru minorităţi pentru a i se permite aderarea la Uniune, sau când guvernul de la Ankara abandonează planul de a incrimina adulterul pentru a nu stârni blamarea Bruxellului ?

Europa acţionează ca o mână invizibilă. Normele, legile şi principiile democratice sunt instrumentele prin care UE îşi exercită influenţa. Promovarea neagresivă a standardelor europene comune nu poate transforma Europa într-o ţintă a atitudinilor ostile. Experienţa trecutului ne-a dovedit că, de cele mai multe ori, reacţiile violente sunt produsul acţiunilor violente, iar Europa nu acţionează violent.

Un fapt interesant de punctat este modul în care UE aplică principiul subsidiarităţii la nivelul relaţiilor internaţionale. Faptul că nu există un singur centru de putere, deciziile fiind luate la nivelul prim de competenţă- statele membre, sporeşte posibilitatea de cooperare pe care Europa o are în plan extern. Lucrul unic cu privire la această Uniune este că nimeni nu vrea s-o contrabalansenze, toţi vor să i se alăture. Spre deosebire de America, a cărei putere unitară provoacă rezistenţă, Europa a arătat că diversitatea reprezintă un avantaj. Se pare că nu mai e nevoie, aşa cum cerea Kissinger, de un singur număr de telefon pentru Europa. Asta nu înseamnă că diversitatea deciziilor de politică externă luate la nivel european generează contradicţii. Statele europene, acceptând dimunuarea suveranităţii lor in chestiuni externe, crează un front comun împotriva tutor celor care cred că „might is right”.¹⁰

Obsesia Uniunii Europe faţă de valorile democratice şi cadrul legal înseamnă că ea este capabilă să transforme complet ţările cu care intră în contact: „When the US engages other countries, it does so through he prism of geopolitics. Talks with Russia focus on nuclear weapons and NATO expansion. Talks with Columbia look at the Flow of Drugs across its borders. Europeans, by contrast, ask what values underpin the state.”¹¹ În loc de ameninţarea intervenţiei, Europa ameninţă cu non-intervenţia, cu respingerea calităţii de membru şi restrângerea relaţiilor de colaborare. Obiectivele pe termen scurt de politică externă pe care şi le fixează administraţia de la Washington nu reuşesc să modifice status-quoul­ zonelor în care americanii intervin. Pe de altă, fără a acţiona militar, Europa se concentrarează asupra transformărilor de substanţă a statelor învecinate în încercarea de a le apropia de normele politice şi practicile instituţionale ce definesc o democraţie.

Uniunea Europeană nu are nevoie de o armată puternică tocmai pentru că este capabilă să instaureze pacea fără a fi nevoită să poarte războie de amploare. Mulţi comentatori de politică externă au avertizat asupra faptului că doctrina militară americană devine disfuncţională. Statele Unite îşi construiesc forţe de luptă pentru a face faţă unor războie de anvergură într-un timp când majoritatea războaielor sunt mici şi neconvenţionale. În Balcani, Somalia, Afganistan, Irak şi Cecenia, războiul nu este purtat împotriva unor armate naţionale convenţionale, ci împotriva insurgenţilor locali. Europa se implică în zonele de conflict prin eforturi de menţinere a păcii şi reconstrucţie post-belică. De aceea forţele europene includ nu doar soldaţi, ci şi o armată de diplomaţi, poliţişti, observatori electorali şi voluntari. Scopul este de a genera o transformare de durată: „engagement strategies rather than exit strategies.”¹² După cum spunea Lawrence Freedman, unul dintre consilierii lui Tony Blair pe probleme de politică externă: „Iraq shows that a new conflict sequence is developing in which the leght of the actual war is contracting... but the postwar activity can stretch out almost indefinitely. The question is not whether the Europeans can adapt to American doctrine, but whether Americans can adapt to the European way of war.”¹³

Succesul Europei a declanşat un efect de domino care ar putea schimba natura puterii politice, plasând-o dincolo de graniţele statelor suverane. Astfel, in fiecare colţ al planetei au apărut organizaţii ce îşi trag inspiraţia din modelul european: ASEAN, MERCOSUR, Uniunea Africană, Liga Arabă. Aceste cluburi regionale ajută la depăşirea rivalităţilor istorice şi tensiunilor dintre state, favorizând democratizarea şi accelerând integrarea în economia globală. Europa a reinventat modelul statului-naţiune. Această schimbare de paradigmă va produce o comunitate globală de cluburi regionale interdependente, bazate pe aceleaşi principii ale dreptului internaţional şi având ca ideologie comună promovarea păcii. Elementul unificator din spatele acestor iniţiative este încercarea de a transcende lumea unipolară. Nicio ţară nu doreşte să fie dictată de către superputeri sau instituţii globale pe care nu le poate controla. Dacă acest trend va continua vom asista la apariţia unui nou secol european în care modelul european de acţiune va deveni agreabil şi comun tuturor. Dacă geografic „Europe was the central arena for much of the 20th century”¹⁴, ideatic, secolul XXI va continua să fie sub influenţă europeană sau nu va fi deloc.

Concluzii

Nu ştim unde se va sfârşi cooperarea europeană, dar putem face următorii paşi ca replică la provocările reale, aşteptând să rezulte de aici o uniune şi mai strânsă decât înainte. Ştim totuşi ce nu vrem să se întâmple, şi anume două lucruri: protecţionismul şi provincialismul care ar însemna sfârşitul unei Europe care contează în lume. Europa trebuie să rămână universalistă, iar deschiderea sa faţă de toate statele trebuie să pornească de la elementele fundamentale ce o definesc. Valorile ce stau în spatele acestei Uniuni trebuie să reprezinte nucleul reconstrucţiei sale interne, la fel cum reprezintă vârful de lance al politicii externe. Nu vrem o Uniune Europeană care să rămână un aranjament pe două niveluri: unită în afară, divizată şi contradictorie în interior. Europa are nevoie de o reîntoarcere către sine, către ceea ce o defineşte. Nu avem ce pierde. Eficienţa principiilor europene a fost deja testată. Acum, trebuie doar să avem încrederea de a le aplica şi în interiorul Europei, nu doar în afara ei.

NOTE