Relaţii internaţionale

Contează normele în relaţiile internaţionale?
O abordare constructivistă a operaţiunii Artemis

 

DANIELA RADU

Abstract:
The goal of this paper is to illustrate how the European Union’s decision for military and humanitarian intervention in the Democratic Republic of Congo in 2003 (Operation Artemis) was based upon an European consensus that was crystallized around humanitarian norms as constitutive norms of collective behavior. Our research exploits the theoretical constructivist perspective of Martha Finnemore, who demonstrates that the norms upon which humanitarian interventions are carried out may change in the course of time and that the protection of material interests is not the sole explanation for the decision to intervene military for humanitarian purposes. We consider that an explanation for the intervention that is founded on the emphatic character of norms is susceptible of suggesting compulsory instruments to counterbalance the statocentric thesis and to make up the explanatory model for the European intervention within the framework of Operation Artemis.

Keywords: Operation Artemis, constitutive norms, constructivism, realism, humanitarian intervention

1. Preferinţa noastră pentru un model teoretic explicativ constructivist

Există dezastre umanitare nerezolvate încă iar răspunsul internaţional la acestea variază considerabil. Ne întrebăm dacă perspectivele constructiviste focalizate pe „puterea” normei sau cele stato-centriste centrate pe interesele strategice şi economice ar putea explica această variaţie a răspunsului internaţional şi perpetuarea acestor crize. Răspunsul ar fi poate îndreptat către un model complex care să ofere explicaţii care au la bază normele umanitare, interesele naţionale, cadrele instituţionale. Noi încercăm doar să punctăm şi pe utilitatea unui alt mod de abordare care se poate dovedi util în explicaţia anumitor decizii europene şi care constituie o completare a argumentelor teoriilor tradiţionale, conform cărora orice intervenţie ar urmări apărarea unor interese geostrategice, economice, comerciale.

Interesele pe care teoriile stato-centriste le asociază statelor sunt geostrategice sau economice, dar dacă ne gândim că o parte însemnată a acestor intervenţii sunt întreprinse în state de importanţă geostrategică sau economică neglijabilă pentru cei care intervin, explicaţiile oferite devin incomplete.¹ Realismul şi liberalismul oferă explicaţii plauzibile pentru războiul din Golf, dar omit să argumenteze motivele protejării şi securizării kurzilor şi şiiţilor, operaţiune adiţională prevăzută de rezoluţia ONU nr. 688. S-a întipărit existenţa unui reflex stato-centrist, a unui comportament convenţional la nivel internaţional atunci când se vorbeşte de acţiunile întreprinse de state pentru a ajuta alte state: în acest sens, un stat sau un grup de state nu va interveni dacă nu există un interes strategic de apărat.(interesele politice, geostrategice în cazul realiştilor sau comerciale şi economice în cazul neoliberalilor)

Desigur, interesul naţional poate fi complex şi greu de identificat în termeni concreţi, dar realiştii simplifică ecuaţia şi consideră că indiferent de periplul pe care statele îl realizează, acestea nu doresc decât puterea şi drept urmare îşi adaptează mijloacele în funcţie de aceasta, într-un sistem internaţional anarhic. Astfel, pentru realişti, anarhia la nivel internaţional devine variabila independentă în construcţia securităţii unui stat. Securitatea impune acumularea puterii şi managementul raţional al acesteia (în strânsă legătură cu forţa militară) şi doar politicile formulate în acest spirit servesc interesului naţional. Statele se comportă în conformitate cu aceste interese şi nu în funcţie de principiile abstracte (securitatea colectivă, binele comun) sau din dorinţa de a acţiona într-o manieră altruistă. „Statele nu se sacrifică niciodată: acestea sunt în esenţă altruiste.”²

Urmând firul logic al celor afirmate, nu ar fi foarte util să conchidem că statele trebuie să caute puterea deoarece acestea caută puterea. Mai mult, relaţia dintre determinism şi liber arbitru se tensionează în abordarea realistă: dacă relaţiile internaţionale sunt într-adevăr determinate de lupta pentru putere, nu este necesar ca liderii să se supună interesului naţional aşa cum este formulat acesta de către realişti.

Noi considerăm că interesele statelor ar putea fi abordate şi dintr-o altă perspectivă teoretică. Atenţia acordată de către cercetătorii constructivişti normelor internaţionale şi modului în care acestea structurează interesele în întregul sistem internaţional ar putea fi alternativa. O abordare normativă completează perspectivele teoretice care tratează interesele în mod exogen pentru faptul că se concentrează asupra modului în care acestea din urmă se modifică, sunt supuse schimbării. „Datorită faptului că normele sunt construite social, acestea evoluează odată cu schimbarea interacţiunii sociale.”³ Abordarea constructivistă nu neagă faptul că puterea şi interesele sunt importante, ci adresează întrebări privind existenţa intereselor, mijloacele şi scopurile exercitării puterii. Natura socială a politicii internaţionale creează înţelegeri normative între actorii care, în schimb, îşi armonizează valorile, aşteptările şi comportamentul. Întrucât normele operează schimbări similare de comportament asupra unor actori diferiţi, acestea creează tipare de comportament care pot fi teoretizate.

Desigur, ne putem întreba cum explică statele dorinţa acestora de bunăstare şi putere, care sunt obiectivele fixate pentru a ajunge la aceste deziderate, ce tip de securitate îşi doresc şi cum s-ar putea obţine. Se impune un răspuns sistematic la aceste provocări, răspuns pe care încă îl căutăm în tabăra stato-centristă. Constructiviştii consideră că interesele şi comportamentele statelor ar putea fi mai bine înţelese dacă s-ar investiga structura internaţională a înţelesurilor şi a valorilor sociale. Statele sunt implicate într-un vast set de relaţii transnaţionale şi internaţionale care le modelează percepţiile despre lumea la care se raportează şi în funcţie de care se definesc. „Interesele statelor nu sunt un dat, ci se definesc în contextul normelor respectate la nivel internaţional şi în contextul înţelegerilor despre ceea ce este adecvat şi bine.”⁴ Schimbarea normele internaţionale antrenează şi modificări la nivelul reţelei de interese a statelor şi comportamentului acestora. „Normele nu modelează acţiunile statului în orice domeniu, dar există alţi factori precum limitele de putere care contribuie la conturarea comportamentului statelor.”⁵ Astfel, „relaţia dintre norme şi acţiune devine o relaţie în care normele creează condiţii permisive pentru acţiuni, dar nu determină acţiunile.”⁶ Normele internaţionale în schimbare pot contribui la redefinirea de noi interese ale statelor. Am putea astfel să înţelegem că „justificarea intervenţiei militare şi umanitare a statelor reprezintă un indicator al normelor şi al schimbării normelor.”⁷

În general, există un acord asupra definirii normei ca standard de comportament potrivit pentru actorii care au o anumită identitate, dar se impune o anumită claritate conceptuală. Cercetătorii în relaţiile internaţionale realizează o distincţie utilă între diferitele categorii de norme, astfel că cea mai comună dintre acestea se poate observa între normele care ordonează şi constrâng comportamentul, şi normele constitutive, „care creează noi actori, interese sau categorii de acţiuni.”⁸ Dacă ne întrebăm cum se poate recunoaşte o normă, am putea construi răspunsul cercetând, pentru că putem avea doar dovada indirectă a existenţei normelor. Un exemplu de normă al cărei sens este apropiat celui de regulă sau normă care uniformizează se poate observa în definiţia regimului internaţional al lui Krasner: „grupări de principii, norme, reguli şi proceduri de decizii, implicite sau explicite, în jurul cărora converg aşteptările actorilor într-un sector dat al relaţiilor internaţionale”⁹ În această perspectivă normele sunt instrumente care reglementează comportamente şi pe care statele le impun în ideea unei cooperări mai eficiente. Un alt grup de norme este reprezentat de normele constitutive de comportament care sunt endogene acţiunii pe care o derulăm şi care pot crea ele însele acţiuni şi noi actori internaţionali. Martha Finnemore defineşte norma ca fiind o aşteptare susţinută de o comunitate de actori. Studiul nostru utilizează acest sens al normei care este constitutivă de aşteptări, de conduite europene.

Menţionăm că în studiul propus nu combatem abordările realiste ci dorim să nuanţăm aceste teze şi să reînnoim explicaţiile care se bazează pe dimensiunea normativă a acţiunilor întreprinse de către state în încercarea acestora de a se investi în acţiuni umanitare care au ca şi scop protecţia persoanelor vulnerabile.

2. Operaţiunea Artemis

2.1. Context general
Intervenţia europeană în Republica Democrată Congo (RDC) se înscrie în cadrul misiunilor europene derulate pe continentul african (Artemis în RDC 2003, EUFOR în RDC 2006 şi EUFOR Ciad/Republica Central Africană 2008-2009) şi reprezintă exemplul prin care Uniunea Europeană (UE) poate derula intervenţii umanitare şi militare în afara continentului său, cu „succese limitate”. Prevenirea conflictelor şi operaţiile de menţinere a păcii completează din anii ’90 relaţiile dintre UE şi Africa care au vizat mult timp doar politicile economice şi de dezvoltare. Fie că se bazează pe resursele organizaţiilor africane, fie că îşi corelează eforturile cu ale altor organizaţii internaţionale (ONU în special), obiectivul UE este menţinerea păcii în Africa la nivel instituţional şi operaţional, încercând să se concentreze asupra adevăratelor surse ale instabilităţii şi conflictelor violente în regiune. Rezultatele sunt considerate adeseori sporadice.”Chiar dacă publicul european susţine activ promovarea drepturilor omului la scară internaţională, rămâne în sarcina celor mai puternice state ale UE să dicteze Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) pentru ansamblul continentului.”¹⁰ Lipsa de unitate în implicarea europeană este punctată şi de Andreas Mehler. „În revanşă, toţi intrelocutorii germani păreau reticenţi la ideea unei politici franco-germane care ar încerca să susţină intervenţiile şi ajutorul în zonele africane ale conflictului. Ar trebui un „amestec bine dozat” al ţărilor europene care să îşi asume responsabilitatea. În mod special Spania şi Italia, care sunt destinaţii ale imigranţilor africani, dar şi ţările din Est ar trebui să aibă un rol în viitoarea politică UE faţă de Africa. „ ¹¹

Continentul african, ca răspuns la provocările valului democraţiei, a cunoscut din anii ’90 dezechilibre sociale, economice, politice urmate de conflicte violente. Kofi Annan menţiona că „Începând din anii 1970 au existat pe continentul african mai mult de 30 de războaie, majoritatea acestora având ca şi cauză tensiunile interne. În 1996, 14 din cele 53 de ţări africane s-au confruntat cu conflictul armat, ceea ce a cauzat mai mult din jumătate din decesele provocate în întreaga lume precum şi 8 milioane de refugiaţi şi de persoane care şi-au abandonat locuinţele şi oraşele natale. Consecinţele acestor conflicte au compromis eforturile realizate de Africa pentru a garanta stabilitatea, prosperitatea şi pacea pe termen lung.¹² „Africa îşi menţine statusul de a fi, alături de Asia, unul dintre continentele unde conflictele sunt cele mai numeroase.”¹³ Angola, Burundi, Sudan, Somalia, RDC, Liberia figurează printre primele 10 ţări de unde provine valul refugiaţilor care încearcă să se stabilească în marea lor parte în ţările africane vecine. La finalul anului 2009 în RDC, Somalia, Pakistan, numărul persoanelor deplasate sub protecţia UNHCR atinge cota de 1, 2 milioane. ¹⁴

Operaţiunea Artemis a ilustrat angajamentul UE în favoarea gestiunii crizelor în general şi a fost şi un microexerciţiu de complementaritate între instrumentele diplomatice, politice, militare, umanitare, financiare, de dezvoltare la nivelul Uniunii. Importanţa acestei operaţiuni nu se limitează doar la rezultatele imediate precum asigurarea păcii şi stabilităţii în Bunia (care a permis revenirea a 220.000 de persoane care părăsiseră Bunia şi împrejurimile) ci şi în relaţiile din cadrul UE, în relaţiile acesteia cu ţările şi organizaţiile africane, cu Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Statele Unite ale Americii (SUA).

2.2. Aspecte particulare ale operaţiunii
Franţa a reacţionat cu promptitudine la cererea lui Kofi Annan de a stopa acţiunile violente înfăptuite împotriva populaţiei din regiumea Ituri, propunând operaţiunea Mamba celorlalţi parteneri europeni şi menţionând că această misiune ar trebui să fie condusă de o forţă multilaterală a UE cu un mandat clar limitat în timp şi spaţiu. Astfel, operaţiunea Mamba a devenit operaţiunea Artemis, şi a fost înscrisă în cadrul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) şi hotărâtă în baza acţiunii comune a Consiliului UE în iunie 2003 în conformitate cu rezoluţia 1484 a Consiliului de Securitate al ONU adoptată în mai 2003. Scopul operaţiunii a fost asigurarea până la 1 septembrie 2003 împreună cu Misiunea ONU pentru Congo (MONUC) a condiţiilor de securitate colectivă şi individuală în oraşul Bunia. Trei coordonate principale se desprind din mandatul forţei: îmbunătăţirea situaţiei umanitare, asigurarea protecţiei poporului şi a persoanelor aflate în tabere şi, în funcţie de gravitatea situaţiei, asigurarea securităţii populaţiei civile şi a personalului din cadrul ONU sau a organizaţiilor umanitare din oraşul Bunia. Operaţiunea a durat două luni şi jumătate, a desfăşurat aproximativ 2000 de oameni de 17 naţionalităţi şi a fost dirijată de Franţa ca naţiune cadru. Menţionăm că este prima operaţiune militară condusă de UE fără ca aceasta să recurgă la capacităţile de planificare ale NATO.

3. Care ar fi argumentul pentru care literatura privind operaţiunea Artemis punctează frecvent pe explicaţii realiste privind decizia de intervenţie?

Asumpţiile teoreticienilor realişti privind operaţiunea Artemis ar putea fi explicate şi prin faptul că aceasta este prima operaţiune autonomă realizată în cadrul PESA şi în afara continentului european. Datorită acestui aspect, anumiţi cercetători au explorat intervenţia în conformitate cu „contribuţia sa la consolidarea credibilităţii UE ca actor al securităţii internaţionale şi al gestionării crizelor.”¹⁵ Într-adevăr atât cercetătorii, experţii în acţiuni umanitare, cât şi militarii şi liderii politici au stabilit adesea o relaţie de cauză-efect între hotărârea de a interveni şi apărarea intereselor strategice. Pentru aceştia, „UE a servit interesele europene ale momentului definite în termeni de putere.”¹⁶

În altă ordine de idei, operaţiunea Artemis s-a derulat într-o perioadă a divergenţelor de opinii europene privind războiul din Irak, redefinirea raporturile Uniunii cu NATO, dezbaterile privind rolul procesului decizional în cadrul Strategiei Europene de Securitate. În acest context, dacă privim prin intermediul lentilei realiste, am putea afirma că acest salt calitativ realizat prin intermediul operaţiunii Artemis ar permite UE să acţioneze şi fără ajutorul NATO. Astfel, UE s-ar poziţiona în calitate de actor politic global afirmându-se într-un spaţiu geostrategic dincolo de frontierele europene, deschizând o cale europeană a gestionării crizelor în Africa.

Un alt argument pentru care operaţiunea Artemis ar putea fi plasată sub un unghi de abordare realist este reprezentat de faptul că adeseori, intervenţia a fost analizată în funcţie de contribuţia sa la progresele PESA. Setul de constatări privind reuşita operaţiei este într-un mod destul de general orientat către repercusiuni strategice ale intervenţiei pentru UE şi nu raportat la obiectivele care au fost atinse şi care au fost fixate în mandatul operaţiunii. Aceste percepţii se focalizează pe vulnerabilitatea capacitară a UE şi pe dorinţa ca această stare de fapt şi de percepţie să fie depăşită: „aceste vulnerabilităţi erau necunoscute dar, odată cu Artemis, s-a ivit ocazia pentru a fi identificate şi depăşite.”¹⁷ Desigur, „aplicarea în practică înainte de termen a conceptului de grup tactic GT 1500 şi crearea sistemului Athena au reprezentat un salt calitativ raportat la obiectivul de a optimiza capacităţile şi eficienţa PESA.”¹⁸ Operaţiunea Artemis ar fi încurajat dezvoltarea capacităţilor militare europene, desfăşurarea rapidă a acestora şi ar fi sporit posibilităţile de repartizare a eforturilor între partenerii Uniunii.

În cadrul paragrafelor anterioare am încercat să subliniem faptul că intervenţia UE în RDC este explicată de cele mai multe ori din perspectiva realistă care promovează costurile obţinute, beneficiile în termeni strategici şi de capacităţi operaţionale. Lentila realistă ar considera că „decizia de a interveni rezultă dintr-o luare în calcul a costurilor şi beneficiilor care pot fi obţinute după intervenţie cât şi a costurilor pe care le presupune neintervenţia. Şansele de intervenţie sunt mai mari când costurile de intervenţie nu sunt foarte ridicate, cele pentru nonintervenţie sunt ridicate şi şansele de reuşită importante¹⁹. Conform acestei perspective, devine dificil ca o structură unitară de state precum UE să intervină umanitar fără să-şi proiecteze anticipat beneficiile strategice.

4. Rolul normelor umanitare constitutive de comportament în conturarea deciziei de intervenţie

Vom explica succint care sunt motivele pentru care noi considerăm că rezonanţa realistă a operaţiunii în termeni de proiecţie a forţei prezintă anumite vulnerabilităţi, subliniind în acest sens limitele explicative stato-centriste şi necesitatea raportării succesului operaţiunii la mandatul acesteia. Vom analiza ulterior preocupările de natură umanitară ale responsabililor europeni implicaţi, preocupări care au contribuit la decizia de a interveni militar pentru obiective umanitare.

Afirmam anterior că operaţiunea Artemis a fost prima intervenţie coordonată integral de UE şi a fost o operaţiune finalizată cu rezultate pozitive. (raportate la mandatul acesteia). Am putea oare fundamenta pe baza acestei reuşite o concluzie care ne-ar permite să afirmăm că UE are abilitatea de a gestiona independent crize umanitare şi că ar avea deja stabilit un model de intervenţie care poate garanta succesul?

Există încercări de demonstraţii şi opinii care consideră că articularea celor trei actori -UE, ONU şi Franţa şi stricta separare a acestui mecanism cu „trei capete” privind sarcinile în cadrul operaţiei a condus la succesul acesteia, succes care ar putea fi considerat ca şi model în cazul în care viitoarele intervenţii de acelaşi calibru ar impune-o.”Profunda originalitate a aranjamentului instituţional al operaţiei, asociind două organizaţii internaţionale şi unul dintre statele membre ale acestora ca pilon al acţiunii multinaţionale constituie un dispozitiv susceptibil de a fi reedidat în anumite ipoteze”²⁰

Când evaluăm anumite câştiguri şi beneficii strategice, ar trebui să le raportăm la un anumit sistem valoric deja stabilit, consolidat prin tradiţia intervenţiei UE pe continentul african şi nu numai. La ce sunt raportate aceste rezultate ale intervenţiei Artemis? Care ar fi sistemul de referinţă? Există şi opinii conform cărora aceste misiuni nu pot servi încă drept modele pentru viitorul intervenţiilor militare ale UE pentru că aceasta „nu este deocamdată capabilă să ofere anumite capacităţi.”²¹

Operaţiunea ar fi contribuit în viziunea realiştilor la o revigorare a elanului european. Utilizăm conceptul de „elan european” pentru că operaţiunea care a angrenat aproximativ 2000 de soldaţi este modestă pentru a utiliza conceptul de putere europeană în accepţiunea realistă a termenului. Desigur, aşa cum afirmam anterior, adoptarea conceptului de grup tactic cât şi crearea mecanismului de finanţare Athena au reflectat dorinţa de implicare şi reuşită a responsabililor şi profesioniştilor implicaţi în această misiune. În privinţa utilizării în practică a conceptului de naţiune cadru, ar trebui menţionat că aceasta reprezintă deocamdată soluţia de compromis la nivelul UE şi nu o manieră prin care statele puternice îşi manifestă hegemonia în scopul obţinerii de avantaje. Există o rotaţie naturală a statelor care au capacităţile să îndeplinească rolul de naţiuni cadru. Rolul de naţiune cadru pentru operaţiunea Artemis a revenit, în baza acestei logici, Franţei. Datorită capacităţilor operaţionale reduse ale statelor, există doar trei ţări care pot îndeplini rolul de naţiuni cadru în eventuale intervenţii militare şi umanitare europene. „Dacă Franţa, Marea Britanie şi Germania nu ar avea rolul de coordonare al acestor acţiuni, UE nu ar avea capacitatea să intervină în anumite conflicte.”²²

Operaţia Artemis a fost, simbolic, o misiune importantă, pentru că, aşa cum aminteam, a fost întreprinsă în afara continentului european şi fără susţinerea NATO. Mandatul operaţiunii a fost confirmat doar în Bunia. (în Ituri conflictele erau în derulare). Se poate afirma că misiunea a fost un succes raportată la mandatul său, dar nu şi în intenţia de stabilire a păcii şi a stabilităţii în regiune. Analiza realizată de către Comisia UE, Consiliul UE şi statele membre la finalul operaţiei au evidenţiat punctele vulnerabile privind capacităţile UE, privind transportul strategic (asigurat de o aeronavă ucrainiană) şi necesitatea existenţei de mijloace mai performante şi mai sigure pentru comunicarea la distanţă cât şi a unei mai bune tehnologii a informaţiei. Desigur că fiecare operaţiune are limitele sale şi menţionarea acestora nu face decât să mobilizeze forţele pentru rezultate mai bune în intervenţiile viitoare. „Operaţiunea în ansamblu a fost un succes şi aceste limite nu au împiedicat reuşita acesteia.”²³

Odată clarificat acest aspect al succesului operaţiunii raportat la mandatul acesteia, vom focaliza analiza asupra motivelor de intervenţie formulate în declaraţii şi hotărâri ale reprezentanţilor instituţiilor UE. Toate acestea reflectă preocuparea pentru situaţia umanitară în RDC. Martha Finnemore defineşte normele ca un „ansamblu de acorduri inter-subiective facil aparente care adresează actorilor o cerere de comportament”²⁴. Normele ar modela într-o anumită măsură comportamentul unui actor politic dat, făcându-l imprevizibil dacă se ţine seama de caracterul său dinamic şi de schimbarea intereselor pe care le susţine şi promovează.

Analiza unor texte oficiale ne-au revelat o serie de determinanţi umanitari şi au argumentat intenţia noastră de a ne focaliza pe o explicaţie bazată pe norme. Demonstraţia noastră se fundamentează pe ideea că luarea în consideraţie a normelor umanitare oferă un plus de inteligibilitate faptelor derulate. Analizănd declaraţiile politice şi hotărârile privind intervenţia europeană în RDC, constatăm că normele umanitare sunt prezente în diverse moduri şi constituie obiectivul intervenţiei. Frecvenţa şi diversitatea apariţiei normelor în cadrul documentelor analizate le poziţionează ca fiind prevalente. Koffi Annan a formulat o cerere de ajutor care se bazează pe necesitatea de a pune capăt violenţelor împotriva populaţiei civile în Ituri. Formularea acestei cereri s-a realizat în baza rezoluţiei ONU 1484 care subliniază gravitatea situaţiei umanitare în oraşul Bunia şi autorizează desfăşurarea până la 1 septembrie 2003 a unei forţe multinaţionale interimare de urgenţă în Bunia în coordonare cu MONUC. Scopul acestei operaţiuni era de a contribui şi de a stabiliza condiţiile de securitate, de a ameliora situaţia umanitară, de a asigura protecţia aeroportului şi a persoanelor aflate în taberele din Bunia iar în cazul în care situaţia o impunea, asigurarea securităţii populaţiei civile, a personalului din cadrul ONU şi a organizaţiilor umanitare din oraş. Acţiunea comună a Consiliului UE care autorizează operaţiunea Artemis este în conformitate cu rezoluţia ONU şi precizează mandatul precis al forţei care accentuează mobilul său umanitar. Javier Solana menţionează în discursul său din Parlamentul European: „Mandatul este precis şi răspunde cererii pe care mi-o adresase Kofi Annan. Noi nu avem drept mandat pacificarea ansamblului regiunii. Se pune problema unui mandat limitat în timp şi spaţiu. Misiunea noastră este de a stabiliza situaţia umanitară şi de securitate în Bunia şi de a permite sosirea lui Task Force Bangladesh în Bunia începând cu 15 august”²⁵. În ziua de debut a operaţiunii Artemis, J.Solana îi confirmă misiunea acesteia afirmând: „Suntem determinaţi să venim în ajutorul ONU pentru a rezolva criza umanitară şi de securitate care dezechilibrează situaţia din Bunia în prezent”²⁶. Ulterior, în timpul unei intervenţii publice la New York, Solana revine asupra aspectului umanitar al operaţiei declarând că „ Această operaţie, o premieră pentru UE care nu a trimis niciodată unităţi militare în afara frontirelor sale, a permis stoparea masacrelor în oraşul Bunia”²⁷.

Realiştii ar considera că uniunea resurselor pentru intervenţie a reprezentat un mijloc de a contura autonomia europeană, o uniune liberă de NATO, rivalizând chiar cu această organizaţie. Constructiviştii asociază această unitate caracterului umanitar al operaţiei şi încearcă să demonstreze cum există o corelaţie între intenţia de a interveni şi motivele intervenţiei: masacrele din Bunia determină Consiliul UE şi statele membre să recurgă la operaţiunea pe teritoriul african.

Relevante sunt şi evaluările operaţiunii realizate de instituţiile europene. Bineînţeles, declaraţiile emise de diversele instituţii europene au menţionat rolul operaţiei Artemis în cadrul PESA, dar au insistat şi asupra contribuţiei acesteia pe plan umanitar. General locotenentul David Leakey, director general al Statului Major Militar al UE afirma că: „lansată de UE la 12 iunie 2003 în cadrul rezoluţiei 1484 a Consiliului de securitate al ONU, operaţia Artemis a fost declanşată pentru a răspunde unei situaţii de urgenţă în oraşul Bunia, marcat de violente confruntări între miliţii cât şi de o gravă situaţie umanitară. Situaţia din Bunia a depăşit capacitatea tactică şi operaţională a operaţiunii ONU pentru Congo, MONUC.”²⁸ Iniţial, MONUC a avut scopul în RDC de a supraveghea aplicarea acordului de încetare a focului semnat la Lusaka în 1999. Datorită acestei operaţiuni a fost posibilă desfăşurarea tratativelor de pace între diferitele grupări şi distribuirea ajutorului umanitar în zona de conflict. Punctele vulnerabile precum mandatul imprecis, lipsa de personal şi de echipamente au contribuit la eşecul misiunii. „Prezenţa europeană prin intermediul operaţiunii Artemis a condus la o evidentă îmbunătăţire a condiţiilor de securitate, fapt evidenţiat printr-o serie de indicatori printre care capacitatea ong-urilor de a se deplasa şi în afara oraşului Bunia, pentru a–i ajuta pe oamenii la care nu au avut acces până în acele momente”²⁹. Conchizând asupra operaţiunii, J. Solana declara că „situaţia în restul provinciei Ituri şi în alte regiuni ale ţării rămâne un subiect de preocupare, dar la Bunia securitatea şi condiţiile de viaţă pentru populaţie cât şi pentru organizaţiile umanitare s-au îmbunătăţit în mod notabil după cum am putut constata pe teren.”³⁰

Cadrul legislativ european referitor la continentul african, atât la nivel sistemic (Tratatul Uniunii Europene, Strategia Europeană de Securitate) cât şi la nivel interstatal (Saint Malo şi Le Touquet) punctează asupra valorilor umanitare. Tratatul UE menţionează că unul dintre obiectivele PESC este de „a apăra valorile comune, interesele fundamentale, independenţa şi integritatea Uniunii în conformitate cu principiile Cartei ONU” iar „statele membre vor încerca să consolideze pacea şi securitatea internaţională în conformitate cu principiile Cartei ONU, cu principiile Actului Final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris.”³¹ Fundamentele normative ale acţiunii europene externe au fost consolidate prin intermediul Strategiei Europene de Securitate care consideră Carta ONU „cadrul de bază pentru relaţiile internaţionale” şi faptul de „a acţiona efectiv, a-şi îndeplini responsabilităţile alături de ONU, o prioritate europeană” ³²

5. Concluzii

Literatura ştiinţifică realistă a punctat asupra reuşitei logistice şi tactice a operaţiunii Artemis, considerând că s-au înregistrat efecte pozitive în termeni strategici şi operaţionali. Nu se poate nega că operaţiunea Artemis marchează un salt calitativ şi operativ important pentru PESA (dacă o raportăm la operaţiunea Concordia). Dar dacă se iau în consideraţie limitele strategice ale operaţiunii (precum componenţa în esenţă terestră, absenţa de structură de comandament operaţional permanent, etc.), operaţiunea Artemis este prea modestă pentru a fi analizată sub un unghi al câştigurilor realiste. Dar, dincolo de limitele strategice, se poate evidenţia reactivitatea şi eficienţa structurilor politico-decizionale ale Uniunii, acestea marcând o legătură deloc neglijabilă între derularea operaţiei şi normele care au motivat-o. Aceasta este raţiunea pentru care, în viziunea noastră, reuşita operaţiei trebuie să fie măsurată şi în conformitate cu obiectivele umanitare care au fost atinse şi nu doar raportată la consideraţii de ordin material.

Uniunea ar fi urmărit prin intervenţia sa un interes modelat de normele împărtăşite de statele Europei care au manifestat dincolo de diferenţe, un interes comun pentru normele umanitare. Nu dorim să negăm poziţia deţinută de interesele strategice, ci dorim să aprofundăm explicaţia intervenţiei UE în RDC şi să o nuanţăm aducând o viziune complementară care să fie în măsură să întregească lacunele observate. Putem conchide că analiza textelor oficiale privind operaţiunea Artemis ne îndreptăţeşte să considerăm că dimensiunea normativă a intervenţiei este indispensabilă acurateţii înţelegerii acesteia, raţionament care ar putea fi verificat prin validarea empirică a constatării noastre teoretice.