Relaţii internaţionale

Identitatea. Interacţiune – instrumente analitice socio-constructiviste în studiul relaţiilor internaţionale

IOANA-BIANCA BERNA

Abstract:
The theorectical laxity of the socio-constructivist approach has always backfired lots of negative censorship. It was all too often considered that, in the attempt of creating new attractive hubs of discussion and orientation in the study of International Relations, the socio-constructivists do not encourage the use of active techniques, but rather stir revolutionary reflections without a pre-existent conceptualising of their practice and methods. This alleged absensce will consequently discard the analysis’ substance and relevancy. In this article, I will try to elaborate upon the fact that like in other schools of thought, in socio-constructivism there is no doctrinary consensus upon the dimensions of the process of concept selection. This aim will be adressed by unveiling the different significance attached to the concepts of identity and interaction.

Keywords: identity, role identities, multiple identities, identity types, systemic interactionist model

Introducere

În arena dominaţiei intelectuale exercitate de către şcoala realistă, recuzarea unor raţionamente alternative la fondul aceleiaşi cauze, părea să fie o formă naturală de a reacţiona pentru a nu strica deja mult prea evidenta omogenitate. Respingerea oricăror altor principii regulative devenise în decada anilor ’80 o pledoarie a unui prestigiu de eficacitate realist aproape unanim acceptat. Deja, în perioada post-glacială¹, realpolitik-ul nu mai descria realitatea în aşa fel încât să o poată stăpâni. Apariţia socio -constructivismului în anii ’90 ca o altă abordare a regăsit cercurile intelectuale din domeniul relaţiilor internaţionale oarecum nepregătite. Socio-constructivismul nu era nici realism, nu era nici idealism, ci câte puţin din fiecare şi încă o dată pe atât! (Adică şi putere şi norme internaţionale, revizitate sub forma altor valori, care intrau  în concurenţă cu şcolile care le-au creat). Despre expresia imperfectă a sistemului de cercetare socio-constructivist, au existat infinite critici: faptul că este doar o meta-teorie, că nu este decât o teorie a proceselor, că este o perspectivă subterană a relaţiilor internaţionale, fără nici o probă de obiectivitate ştiinţifică. Prematuritatea acestor critici (având în vedere faptul că se adresează unei abordări aflate pe drumul de a-şi profetiza execuţia, cu un program de cercetare încă neînchegat întrutotul) îndeamnă, totuşi la o revizie atentă a socio-constructivismului pentru a nu-l suspecta global de incapacitate. În acest articol, vom prezenta ansamblul instrumentelor teoretice care au făcut socio-constructivismul conceptibil: identitatea şi interacţiunea.

Identitate. Identităţi  multiple. Identităţi de rol

Sensibile la corespondenţele cu practicile sociale, identităţile se situează în centrul teoriei socio-constructiviste ca elemente de intelecţie socială². Ceea ce este necesar a se adăuga este faptul că identităţile se formează nu numai pe filon social, ci şi în cadrul politicilor domestice. Literatura socio-constructivistă întotdeauna acordă un spaţiu mai mare sau mai mic de încadrare problematicii identităţilor, dar întotdeauna un spaţiu de vârf³: acestea sunt fie apreciate superlativ sau doar generos rezumate. În oricare ipostază, identităţile apar ca elemente coagulante şi definitorii pentru teoria socio-constructivistă.

În socio-constructivism, identităţile nu sunt jalonate omogen şi inseparabil, nu există definiţii unanim acceptate care să redea cu justificare teoretică un înţeles mutual împărtăşit. Alexander Wendt⁴, spre exemplu, consideră că identităţile sunt sincronizate sistemic de influenţele emanate de mediul internaţional, secondate de influenţele domestice. Katzenstein⁵, pe de altă parte, consideră că identităţile sunt  răspunsuri domestice, reacţii politice conjucturale prin accentuarea unor factori explicativi ca ideologia naţională, cu un impact direct asupra politicilor de stat.

Neexistând un consens permisiv, care să ne arate o tipologie distinctivă şi urmările fireşti ale acesteia, este dificil de confirmat sau de infirmat unicitatea sau multiciplitatea oricărui tipar de analiză. Trebuie adus la cunoştiinţă faptul că, pe fondul acestui deficit teoretic, identitatea a devenit „termen atotcuprinzător, ajutând la îmbogăţirea unei mari varietăţi de acţiuni, ceea ce nu a permis cercetătorilor să constate faptul că state cu anumite tipuri de acţiuni, pot să acţioneze într-un anumit fel”⁶. Identităţile ca şi terminologii nu pot, prin urmare, să fie absolutizate sau supraestimate, ci circumstanţiate cu grijă. Pot fi adoptate multe înţelegeri şi accepţiuni pentru a descrie această noţiune. Wendt, pentru a dovedi temeinicia socio- constructivismului sistemic şi a pune capăt indicibilismului identitar, a încurajat o  natură duală a identităţii prin: paradigma rădăcinilor subiective – identitatea este auto-stabilită de fiecare actor, în baza înţelegerii pe care acesta o atribuie propriei sale identităţi, un fenomen sui-generis şi prin paradigma aspectului intersubiectiv – identitatea dobândeşte un reper comparativ, în baza elementelor de recunoaştere, exercitate de ceilalţi actori. Wendt iniţiază un punct de plecare, prin care conceptul de identitate începe să capete o anumită constanţă şi cadru structurat, „numărul de posibile identităţi nu mai este infinit, iar conceptul îşi pierde din sincretism; procesul de formare identitară fiind limitat la o arie de posibile identităţi în sistemul internaţional în orice moment istoric declarat”⁷. Wendt este cel care face distincţia între tipurile de identităţi pe care un stat le are şi rolurile identitare.

Structura socială a sistemului internaţional acordă sau nu, în funcţie de inerţia istorică considerabilă⁸, legitimitate identităţilor pe care actorii le produc. Extrapolând, putem preciza faptul că există, astfel, anumiţi numitori comuni pentru a crea o identitate: spre exemplu, un stat poate fi laic, federal şi poate practica economia de piaţă. Aceste componente redutabile desemnează mai multe sfere în cadrul cărora identitatea poate fi supravegheată şi urmărită: este vorba despre multiplele tipuri de identităţi. Pe parcursul lucrării, am folosit şi denumirea de identităţi multiple, pentru a ne referi, practic la acelaşi lucru. Identităţile multiple – înfăţişează, la un nivel maxim de efervescenţă, psihologia colectivă a unui actor, şi pe lângă aceasta, toate reacţiile instinctive de scurtă durată sau secularizate prin care un actor se auto-defineşte şi îşi controlează masiv agenda publică, deopotrivă. Aceeaşi definiţie – cea prin care  un stat îşi gestionează  datele de bază ale vieţii colective -  este adoptată şi de către Lisbeth  Aggestam.

Prin termenul de politica identităţii, Lisbeth Aggestam⁹ se referă la capacitatea statului de a se auto-considera şi de a se auto-defini şi la calitatea celorlalţi actori de a sesiza respectivul exerciţiu de auto-definiţie. Calitatea genuină de a declama o anumită politică a identităţii sau un anumit discurs identitar într-o anumită chestiune, sau în toate, îi revine statului – cel care deţine monopolul guvernării şi cea mai în măsură unitate politică pentru a transcrie, într-un demers instituţional, multitudinea de viziuni şi de puncte de vedere asupra consimilitudinii ipostazelor sale de identificare. Identitatea naţională nu este opera unei naţiuni, ci compoziţia inseriabilă a unui stat. Statul, prin autoritatea sa internă şi externă, produce şi consumă¹⁰ identitatea şi are jurisdicţie asupra sa, asupra naţiunii şi asupra populaţiei sale: „autorităţile statale reprezintă în mod colectiv statul ca şi actor social, în timp ce concepţiile referitoare la rol au o origine socială, iar statul este cel care este deţinătorul de rol”¹¹.

Pe parcursul articolului, vom uzita acelaşi semnificant pentru conceptul de politică identitară sau discurs identitar – un compartiment  de manifestare a puterii non-materiale a statului, adică în care numai statul ca formaţiune juridico-politico-administrativă are un cuvânt de spus. Am considerat că terminologiile de politică identitară şi de discurs identitar sunt, de fapt, sinonimii aplicate cu succes realităţii sociale a identităţii. Discursul identitar explică enorma dificultate a feluritelor exerciţii de concentrare a tuturor elementelor unei identităţi – o problemă majoră şi sensibilă totodată, marcată uneori de compromis. Am folosit acest termen şi din raţiunea de a nu pierde din orizont alcătuirile puterii discursive – unul dintre instrumentele teoriei socio -constructiviste cu valoare de esenţă. Prin acest model de interpretare, puterea discursivă nu este dislocată de identitate, ci trebuie asumată prin simultaneitate cu aceasta, ca un obiect acţionat complezent pentru susţinerea identităţii.

Multiplele tipuri de identităţi (sau identităţile multiple)sunt categorii sociale, verificate în anumite domenii ale vieţii publice. Aceste categorii sociale sunt unificate pentru a crea o unitate comună conceptului de identitate. Există mai mulţi factori de unificare, potrivit lui Alexander Wendt: locul de naştere, vorbirea aceleiaşi limbi etc. În cadrul tipurilor  de identităţi, există anumite caracteristici intrinsece ale actorilor¹². Aceste caracteristici nu înseamnă numai vorbirea aceleiaşi limbi sau locuirea aceluiaşi spaţiu determinat geografic, ci şi formule omogene socio-culturale, economice sau politice, ca proiecţii articulate ale aceleiaşi identităţi.

Multiplele tipuri de identităţi (sau identităţile multiple)nu se definesc atât prin conţinuturile lor statice, cât mai ales prin dinamica atitudinii altor state faţă de ele¹³. Numai prin alter-ul wendtian şi prin interacţiunea cu acesta, conţinutul specific se conservă sau se suprimă. Wendt nu face nici o menţiune asupra faptului dacă există un nucleu-tare al unei identităţi, care ar putea exista, chiar dacă nu este perceput de ceilalţi, respectiv care caută să se împlinească în afara interacţiunilor¹⁴. Wendt, în altă privinţă, este cât se poate de clar: tipurile de identităţi nu pot genera realitatea domestică, în lipsa unui act de recunoaştere din partea celorlalţi (adică din partea alterilor).  De aici rezidă şi vulnerabilitatea tipurilor de identităţi. Fără poziţionarea multiplelor tipuri de identităţi (sau identităţilor multiple) într-o structură socială, prin care deţinătorii lor să poată interacţiona, tipurile de identităţi sunt situate undeva la suprafaţa lucrurilor.

Dacă multiplele tipuri de identităţi (sau identităţile multiple) nu realizează o branşare exactă a identităţii la contextul social internaţional imanent, acest lucru este realizat prin intermediul identităţilor de rol. Dacă identităţile multiple au o natură vulnerabilă, neexistând decât în virtutea acelui act de recunoaştere din partea celorlalţi, „identităţile de rol sunt produsul relaţiilor diadice dintre ţări. Statele pot fi prieteni, duşmani sau rivali. Cunoscând percepţia unui stat în legătură cu propria sa identitate (de tip sau de rol), ne-ar putea ajuta să înţelegem modalitatea în care un stat ar putea acţiona”¹⁵. Identităţile de rol reprezintă dimensiunea exogenă a conceptului de identitate în teoria socio-constructivistă, spre deosebire de multiplele tipuri de identităţi care reprezintă dimensiunea endogenă.

Identităţile de rol mai poartă denumirea şi de identităţi sociale, desemnând „un set de semnificaţii pe care un actor şi le atribuie, luând în considerare şi perspectiva celorlalţi, adică ca şi un obiect social”¹⁶. Identităţile sociale sunt ocazionate de situaţii şi de interacţiuni¹⁷. Prin intermediul identităţilor sociale, se realizează o relaţie speculară între Ego şi Alter, adică între cum un stat se percepe pe sine şi cum este perceput de ceilalţi. Evident, identităţile sociale sau identităţile de rol nu trebuie considerate ca resurse sugestive ale spiritului de contradicţie Sine-Ceilalţi. Ar putea exista potriviri perfecte între identitatea asumată de un actant şi cea atribuită respectivului actant de către un alt actant, la fel cum ar putea exista de-sincronizări şi nepotriviri sau identităţi greu încadrabile într-o relaţie speculară. Instinctul polarizant într-o astfel de juxtapunere ar fi o observare instantanee a oricăror note discordante. Atunci, cum numim situaţia în care un actor îşi asumă o anumită identitate şi este perceput în afara acesteia, respectiv printr-o identitate diametral opusă? Această situaţie este amprentată de existenţa unor identităţi alternative. Identităţile alternative – există, ca şi identităţile de rol, numai în relaţie cu alţii. Caracteristica principală a identităţilor alternative este exterioritatea – acestea sunt receptibile prin pura vizualitate intersubiectivă.  Identităţile alternative şi identităţile de rol se află într-un raport de continguitate şi nu de dihotomie, spre deosebire de identităţile multiple şi identităţile de rol¹⁸.  Rezonabilitatea acestei afirmaţii decurge din faptul că ambele sunt argumentabile prin extensii sociale şi nu se dispensează de trimiteri sociale, ele nu există prin auto-ghidaj, ci sunt legate tot mai insistent de existenţa altora (sau după cum îi denumeşte Wendt a Alterilor).

De la Interacţiune la Identitate

Spuneam la un moment dat, pe parcursul celor prezentate, că identitatea este raţionamentul vectorial al teoriei socio-constructiviste şi că nici un fel de studiu cu pretenţia de a se numi socio-constructivist nu ar trebui să rămână impasibil de la punctul său (al identităţii!) contextual de plecare. Am putea adăuga la afirmaţiile noastre iniţiale faptul că nici interacţiunea nu trebuie să constituie o sarcină periferică pentru un studiu socio-constructivist. Din punctul nostru de vedere, studiile asupra identităţii şi asupra interacţiunii trebuie să constituie un duplex în agenda de cercetare şi nici unul dintre ele o latură neglijată.  Replica wendtiană a interacţiunii este rodul tentativei de a integra sistemic reflexivitatea vieţii sociale – este vorba despre interacţionismul simbolic –  atestă procesele sociale ca cel mai important barometru prin care schimbarea este indusă. „Numai prin interacţiunea agenţilor statali, structura sistemului internaţional este produsă, reprodusă şi câteodată transformată”¹⁹. Wendt propune o logică a interacţiunii în care identităţile sunt asumate social şi nu date să fie supuse unor metamorfoze adăpostitoare de efecte pe termen lung. Prin modelul interactivităţii, există interese activate prin culturi egoiste şi interese activate prin intermediul culturilor colective²⁰. Cultura lockeniană şi cultura hobbesiană sunt culturi egoiste. Culturile egoiste –  sunt culturile specifice unui sistem internaţional în care Ego-ul îi pe vede pe Alţii ca inamici perpetui (cultura hobbesiană) şi expresii echivalente ale necesităţii de a-ţi domina competitorul, „respectându-i dreptul la existenţă”²¹ (culturi lockeniene). Culturile colective (cultura kantiană) transmit un ideal tip de asociere care arată un parteneriat cert şi viguros, prin care se creează platforme de cooperare pentru manifestarea identităţilor partenerilor. Cultura hobbesiană este,  potrivit lui Wendt, specifică statelor revizioniste, a statelor „care omoară pentru a cuceri”, în timp ce culturile lockeniene şi kantiene sunt tipicare statelor care doresc să prezerve status-quo-ul.

Singurul tip de acţiune wendtiană admis este interacţiunea sistemică printr-o adoptare a „unei viziuni minimaliste asupra statului”²². Interacţiunea sistemică este una lapidară deoarece se axează pe o singură formă a interacţiuniii, după cum preciza şi Wendt, ceea ce îl interesează este să urmărească doar efectele pe care structura sistemului interanaţional le poate avea asupra statului, nu cum acţiunile statului pot influenţa sistemul internaţional, nu cum statul poate cauza deosebiri de situare în interacţiunea sistemică: adică cum poate stimula el însuşi efecte asupra sistemului internaţional, putând chiar să îi inverseze anumite atribute. Dacă structura internaţională nu este dată, identitatea şi interesul nu sunt nici ele date, ci construite intersubiectiv, sistemul internaţional de ce ar ocupa rolul de element consecvent şi univoc al interacţiunii? ²³

Figura 1: Culturile anarhice din perspectiva interacţiunii sistemice

Aceste lipsuri nu înseamnă că am agrea ca modelul interacţionist sistemic propus de Wendt să fie descalificat. Wendt nu ne explică ce forţe sau ce tipuri de ataşamente influenţează angajamentul actorilor în interacţiune; se poate urmări doar rezultatul final, adică corespondentul simetric al relaţiei: dacă actorii-state vor deveni, în cele din urmă, prieteni sau duşmani, rivali sau parteneri. Interacţiunea, în sistemul internaţional, nu ordonează o serie de cauze eficiente prin care se manifestă efectele sale: nu ne sunt descoperite motivele care au stat la baza deciziei actorilor-state când au optat pentru un anumit actor-stat pentru a interacţiona. Tot ceea ce ne spune modelul interacţionist sistemic este că cea mai mare fascinaţie rămâne rezultatul interacţiunii, deoarece „Alter şi Ego aduc cu ei două tipuri de bagaje, materiale, în forma corpurilor şi a nevoilor asociate şi reprezentaţionale, în sensul formării unor idei a priori despre ceea ce sunt”²⁴.

Istoria (sau temporalitatea) rămâne acel punct central şi util în modelul interacţionismului sistemic, deoarece evidenţiază una dintre principalele modalităţi prin care este despăgubită absenţa unor altor instrumente. Temporalitatea este determinantă şi deterministă pentru rezultatul interacţiunii, dar şi pentru construcţia identitară, precum şi pentru culturile anarhice.

În socio-constructivism, identitatea şi interacţiunea se auto-generează. Identitatea, formată la nivel domestic intersubiectiv, este apoi asumată subiectiv de actor în cadrul unei interacţiuni. Numai în contextul intersubiectiv al interacţiunii în sistemul internaţional, ea poate gravita spre schimbare. Deşi nu există un acord uniform şi conform în literatura socio-constructivistă în ceea ce priveşte demersul de conceptualizare al sferei de înţelesuri ale identităţii şi interacţiunii, cele două concepte rămân semnele de identificare ale acestei abordări.