Relaţii internaţionale

Etica în Relaţiile Internaţionale sub auspiciile interdependenţei complexe
 

OANA ALBESCU

„Zeul hotarelor moralei nu cedează lui Jupiter (Zeul hotarelor puterii)”.
Immanuel Kant

Abstract:
The present article attempts to offer a framework of analysis for the way in which complex interdependence, an ideal model of liberal inspiration, advantages and consolidates the concept of Ethics in International Relations. After reiterating the antagonistic assumptions of the liberal and realist paradigm, the author brings into discussion the relevance of studying the theoretical approaches of interdependence and Ethics in the contemporary debate on International Relations.

Keywords: Ethics, Realism, Idealism, complex interdependence, state, transnational actors, moral norms

Argument

Putem aborda problematica interdependenţei şi a conceptului eticii în Relaţiile Internaţionale prin încercarea de a descrie două poziţii arhetipale aflate într-un dialog permanent. Hollis şi Smith prezintă anii formativi ai existenţei teoriei Relaţiilor Internaţionale ca disciplină academică drept o perioadă marcată de existenţa unei dezbateri între şcoala de gândire – realism, şi abordarea, idealism/liberalism. Pornim de la asumpţia că paradigmele în domeniul Relaţiilor Internaţionale au fost structurate de două tradiţii filozofice dominante, realismul şi idealismul, motiv pentru care considerăm importantă introspecţia asupra fundamentelor ideatice ale instituţionalizării disciplinei. Fiind conştienţi de faptul că dialogul contradictoriu între cele două gândiri politice în Relaţiile Internaţionale a dat naştere unor probleme care domină etica Relaţiilor Internaţionale, şi având în vedere că interdependenţa este un fenomen al Relaţiilor Internaţionale care este supus cadrului etic al societăţii globale, considerăm interesant şi novator să introspectăm în demersul nostru ştiinţific care sunt implicaţiile etice în relaţiile de interdependenţă, cum afectează etica Relaţiile Internaţionale şi în ce măsură le defineşte?

Realism şi Idealism sau antinomia paradigmelor în Relaţiile Internaţionale

Se impun câteva precizări referitoare la semnificaţia conceptelor de etică şi moralitate. Aşadar, conform unei prime tradiţii de definire a eticii, aceasta semnifică ştiinţa comportamentului, moravurilor, descriind studiul teoretic al principiilor care guvernează problemele practice, iar morala defineşte ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de agenţi individuali sau colectivi. Avem în vedere şi o a doua tradiţie de definire, conform căreia etica defineşte ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de o anumită comunitate, reguli fundamentate pe distincţia dintre bine şi rău. În reflexia acestei tradiţii, morala desemnează ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă, adeseori dogmatică, bazate pe distincţia dintre bine şi rău¹.

În cele ce urmează vom supune analizei premisele celor două tradiţii filozofice care au structurat gândirea politică în domeniul Relaţiilor Internaţionale.

Reiterăm concepţia lui David Baldwin, care îi citează pe Tucidide, Machiavelli şi Thomas Hobbes ca strămoşi intelectuali ai realismului². Realismul a fost descris în literatură ca o paradigmă conservatoare, pornind de la postulatele sale conform cărora nu există schimbare în natura umană, de unde decurge în mod necesar că nu există progres, natura umană fiind viciată, egoistă, îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă neostoită de dominaţie (animus dominandi).

Paradigma realistă a fost îndelung criticată pentru „statocentrismul” său, statul ca unicul actor semnificativ pe scena Relaţiilor Internaţionale fiind o constantă a teoretizărilor realiste. S-a argumentat faptul că, relaţionat gândirii lui Hobbes, statul se bucură de monopolul violenţei legitime, deoarece popoarele lumii se bazează pe stat pentru prezervarea intereselor de atacurile altor state şi actori internaţionali³.

În literatura de specialitate se opinează faptul că locul moralităţii în politica externă a constituit o preocupare nodală a tradiţiei realiste clasice, nu numai în textele canonice precum „Dialogul Melian” al lui Tucidide şi „Principele” lui Machiavelli, dar şi în lucrările realiştilor secolului al XX-lea, precum Edward Carr, Hans Morgenthau sau Reinhold Niebuhr. Pentru a argumenta această aserţiune, Scott Burchill reiterează punctul de vedere al lui Morgenthau, „acţiunile statelor nu sunt determinate de principii morale şi aranjamente legale, ci de raţiuni de interes şi putere”, şi aprecierile lui Art şi Waltz, conform cărora „în anarhie, statele nu îşi pot permite să fie morale. Posibilitatea unui comportament moral rezidă în exigenţa unui guvern eficient care să poată descuraja şi pedepsi acţiunile ilegale”⁴.

Pentru a continua această argumentaţie, ne vom opri la viziunea lui Morgenthau asupra realismului politic, autorul fiind un teoretician al Relaţiilor Internaţionale care susţine necesitatea detaşării absolute între ceea ce este moral dezirabil şi politic real. Un principiu al realismului teoretizat de autor este acela că interesul statelor este definit în termeni de putere, puterea fiind de altfel concept central al viziunii realiste, întrucât este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor în sistemul internaţional. În această abordare, puterea este noţiunea care descrie autonomia domeniului politicului în raport cu religia sau morala. Aceste asumpţii ne duc cu gândul la „morala potrivită intereselor omului de stat”, imaginată de Machiavelli. Pornind de la premisa că regulile politicii nu pot coexista cu dezideratele unei etici universale, autorul a teoretizat o etică a puterii bazată pe interesul decidenţilor politici, acela de prezervare a puterii.

Linia liberală, descrisă de Baylis şi Smith ca alternativa istorică la teoria realistă în Relaţiile Internaţionale, se identifică de la autori ai Iluminismului european, precum Immanuel Kant, John Locke, John Stuart Mill sau Richard Cobden. Jackson şi Sorensen construiesc o tipologie a evoluţiei abordării liberale în Relaţiile Internaţionale, după următoarea etapizare: prima fază a disciplinei academice este marcată de idealism sau liberalism utopic (Woodrow Wilson), după care discutăm despre teoria funcţionalistă a integrării (David Mitrany, Karl Deutsch), până în anii 1980, care caracterizează perioada instituţionalismului liberal (Keohane şi Nye).

Referindu-ne la taxonomia fundamentelor filozofice ale liberalismului, precizăm că aceasta cuprinde perspectiva pozitivistă asupra naturii umane, credinţa în armonizarea naturală a intereselor, din care derivă constarea inevitabilităţii războiului sau a consecinţelor belicoase ale anarhiei. Totodată, amintim principiile liberale de filozofie a istoriei, precum viziunea lineară, direcţională şi teleologică care conduc la credinţa în ideea de progres, situată la antipodul perspectivei ciclice a istoriei, proprii adepţilor Realpolitik-ului, principiile de securitate colectivă şi dezvoltarea organizaţiilor internaţionale, configurate ca instrumente ale creării şi consolidării păcii la nivel internaţional⁵.

Într-o reafirmare a teleologiei liberale, Fukuyama considera că progresul în istoria umanităţii poate fi evaluat prin gradul de reluctanţă asupra conflictului global şi prin aproprierea principiilor legitimităţii în sistemele politice naţionale. Autorul discută cu încredere despre o perspectivă apodictică din paradigma liberală, aceea conform căreia răspândirea ordinilor politice naţionale legitime va avea drept consecinţă finalitatea conflictelor internaţionale⁶. Această viziune ne duce cu gândul la lumea păcii eterne creionate de Kant, pacea constituind un ideal către care lumea trebuie să tindă. Bineînţeles, realiştii sunt mefienţi în credinţa că statele cu un liberalism democratic consolidat constituie un ideal şi un exemplu de urmat, aceasta deoarece în gândirea realistă natura anarhică a sistemului internaţional tinde să omogenizeze comportamentul de politică externă prin socializarea statelor în sistemul politicii de putere. Atragem atenţia asupra faptului că anarhia, principiu ordonator care caracterizează sistemul internaţional, nu presupune dezorganizare şi conflictualitate, ci absenţa unei autorităţi mondiale juridice, politice sau militare, superioare statelor, sau absenţa unui guvern mondial care să implementeze decizii general obligatorii.

Căutând o punte. Interdependenţa şi etica în Relaţiile Internaţionale

McElroy Robert, în lucrarea sa „Moralitatea în politica externă americană”, argumentează că internaţionaliştii considerau că există o comunitate internaţională capabilă de a genera norme morale viguroase, clare şi consensuale care să conducă comportamentul statelor. Aici autorul aduce în discuţie perspectiva lui Kant asupra Relaţiilor Internaţionale şi asupra păcii mondiale. Întemeietorul deontologiei considera că forţele concurenţei economice şi ale schimbărilor tehnologice, care stau deseori la baza războiului, creează condiţiile păcii mondiale. Aceasta deoarece întrepătrunderea crescândă dintre naţiuni, pe plan tehnologic şi economic, creează o situaţie de dependenţă reciprocă între statele – naţiuni. Kant a recunoscut că relaţiile juste şi paşnice între naţiuni ar fi imposibile în absenţa unui cod reglementat care să specifice ce trebuie şi ce nu trebuie să facă statele în relaţiile lor reciproce. Devotamentul lui Kant faţă de ideea că istoria progresează stă la baza credinţei lui că interdependenţa şi cooperarea crescândă dintre naţiuni vor da naştere unei comunităţi internaţionale⁷.

McElroy identifică elemente ale gândirii internaţionaliste care pot constitui un dialog între tradiţia realistă şi grupul normativist, şi anume conştiinţa individuală a liderilor fiecărei naţiuni (element care duce cu gândul la distincţia lui Kant între politicianul moral, care tratează principiile judecăţii politice astfel încât să poată coexista cu morala şi moralistul politic, care adaptează morala în funcţie de avantajul oamenilor de stat), opinia publică a fiecărei ţări, care poate influenţa înfăptuirea politicii externe, şi reputaţia pozitivă pe care statele vor să o menţină în sistemul internaţional.

Stanley Michalak afirmă că puterea şi interdependenţa se pot explica pornind de la două modele: modelul realist, şi modelul alternativ al interdependenţei complexe al lui Keohane şi Nye⁸. Importanţa lucrării lui Keohane şi Nye, „Putere şi Interdependenţă”, se traduce şi prin impunerea unui model de înţelegere a politicii mondiale, şi anume interdependenţa complexă, antagonică lumii creionate de teoreticienilor realişti. Autorii ne atrag atenţia că trebuie să înţelegem realismul şi interdependenţa complexă ca două tipuri ideale, lumea reală aflându-se pe un continuum între aceste două modele abstracte. Particularitatea modelului alternativ al interdependenţei complexe se defineşte prin prescripţiile sale fundamentale, conform cărora guvernele nu recurg la forţă atunci când prevalează interdependenţa complexă, agenda relaţiilor internaţionale subsumează teme multiple, care nu sunt etapizate după o ordine prestabilită, şi, nu în ultimul rând, societăţile sunt conectate prin canale multiple. Acestea din urmă pot îmbrăca fie forma relaţiilor interstatale, asumate de paradigma realistă, fie pot deţine caracter transguvernamental, sesizabil în cazul în care se temperează asumpţia realistă conformă căreia statele acţionează coerent ca unităţi, sau un caracter transnaţional, atunci când se atenuează aserţiunea conform căreia statele sunt singurii actori relevanţi pe scena politică internaţională⁹.

Realismul politic presupune că politica internaţională este lupta pentru putere „dominată de violenţa organizată”. Antagonic, cele trei postulate ale interdependenţei complexe, şi anume că forţa nu este singurul instrument determinat, actorii transnaţionali sunt jucători majori alături de state, care sunt actori semnificativi, iar bunăstarea devine, alături de securitate, scop dominant – amintesc de aserţiunile idealismului – armonizarea naturală a intereselor, dezvoltarea organizaţiilor internaţionale ca instrument al menţinerii şi consolidării păcii la nivel internaţional.

De ce ar trebui ca noţiunea de interdependenţă să suscite interes în dezbaterile contemporane asupra sistemului internaţional? Trebuie să avem în vedere importanţa conceptului de „interdependenţă” în Relaţiile Internaţionale, concept care a fost supus analizei atât de către paradigma realistă, cât şi de cea liberalistă. În cadrul teoretizărilor realiste, interdependenţa este interpretată ca vulnerabilitate a unui stat faţă de alt stat, având aşadar o consecinţă negativă. În acest context trebuie explicat conceptul de „asimetrie”, a cărei consecinţă este vulnerabilitatea. Asimetria este o specificitate a politicilor interdependenţei, care presupune că dacă două părţi sunt interdependente, dar una este mai puţin dependentă decât cealaltă, partea mai puţin dependentă are o sursă de putere atât timp cât cele două părţi menţin interdependenţa¹⁰. Studiile liberal pluraliste nu contestă dimensiunea vulnerabilităţii, însă evidenţiază interdependenţa ca senzitivitate. În această accepţie, interdependenţa presupune existenţa unor efecte reciproce între ţări sau între actori din ţări diferite, o situaţie generatoare nu doar de costuri, ci şi de beneficii.

Teoria de specialitate postulează faptul că interdependenţa între societăţi se concretizează prin existenţa unor canale de comunicare transnaţionale. Aceste canale, create prin interacţiunile unei game variate de actori nonstatali, ajung să definească un nou palier al interacţiunilor în politica mondială – relaţiile transnaţionale. Sistemul internaţional primeşte caracteristici calitative prin interacţiunea actorilor nonstatali, care joacă un rol nodal în accepţie liberală, promovând pluralismul internaţional şi creând noi căi de manifestare a dependenţei şi a interdependenţei. Un alt argument pentru a certifica importanţa conceptului de „interdependenţă” este acela că în mediul relaţiilor transnaţionale sporesc şansele cooperării internaţionale, prin instituirea unor „regimuri internaţionale”, concept valorizat în programul de cercetare neoliberal.

O altă idee interesantă a autorilor lucrării „Putere şi Interdependenţă” este aceea că „trăim într-o lume a interdependenţei”. În viziunea teoreticienilor, globalizarea este definită drept „reţele globale de interdependenţă”, însă atenţionează că cei doi termeni nu se suprapun. În opinia autorilor, interdependenţa se referă la o condiţie, la o stare de lucruri, care poate creşte, sau se poate diminua, cum s-a întâmplat, din punct de vedere economic, în timpul Marii Crize din 1930. Globalizarea, în opinia autorilor, are doar o tendinţă ascendentă. Autorii aduc în discuţie conceptul de „globalism”, pentru a afirma că globalizarea este procesul prin care globalismul devine din ce în ce mai dens. Globalismul este definit drept o stare a lumii implicând reţele de interdependenţă la distanţe multicontinentale, conectate prin fluxuri şi influenţe de capital şi bunuri, informaţii şi idei, oameni şi forţe. Globalismul este un tip de interdependenţă, dar cu două caracteristici speciale, de exemplu, globalismul se referă la reţele de conexiuni (relaţii multiple), nu doar la simple legături (autorii fac referire la interdependenţa economică sau militară între Statele Unite şi Japonia, dar nu la globalismul între Statele Unite şi Japonia; interdependenţa SUA – Japonia este o parte a globalismului contemporan, dar nu este ea singură globalism). În al doilea rând, pentru ca o reţea de relaţii să fie considerată „globală”, trebuie să includă distanţe continentale, nu doar reţele regionale, globalismul nefiind un cuvânt potrivit pentru relaţiile marcate de proximitate regională.

O opinie comună în literatura de specialitate este aceea că după 1989 mediul politic internaţional a suferit o serie de modificări radicale, inclusiv în privinţa caracteristicilor de bază ale organizării lumii. O primă schimbare care ne transmite că ar trebui să fim motivaţi să cercetăm implicaţiile modelului interdependenţei în Relaţiile Internaţionale este aceea că, puterea, anterior bipolară, este în prezent inegal distribuită, iar la această nouă repartiţie participă nu numai actorii clasici ai lumii – statele corporaţiile transnaţionale sau organizaţii neguvernamentale (postulat al interdependenţei complexe). În acest cadru post-bipolar al organizării internaţionale, cel mai de seamă fenomen care caracterizează perioada de 1989 este globalizarea. Teoriile globalizării susţin că epoca westfalică s-a încheiat în jurul anilor 1960-1970, iar acum trăim într-o lume postwestfalică, pe care procesul de globalizare o transformă radical, în sensul multiplicării exponenţiale a interdependenţei dintre statele sistemului internaţional, sporind astfel responsabilitatea reciprocă a statelor sistemului. Această epocă postwestfalică este marcată de actori transnaţionali ca jucători semnificativi ai sistemului internaţional (multipolarism în dezvoltare)¹¹.

Dezbaterile asupra normelor morale sunt de interes şi preocupare contemporană. Hans Kung se întreba dacă este posibil un consens etic de dimensiuni globale, un acord asupra valorilor, criteriilor şi atitudinilor particulare? Autorul atrage atenţia că această etică globală nu este o nouă ideologie sau o suprastructură, şi nu încearcă să facă eticile diferitelor religii sau filozofii superflue, ci reprezintă un minim necesar de valori, criterii şi atitudini de bază umane. Consiliul Parlamentului Religiilor Lumii, întrunit la Chicago în 1993, a adoptat Declaraţia asupra unei Etici Globale, care subsumează ca principii de bază umanitatea adevărată şi Regula de Aur. Aceste două principii ne duc cu gândul la principiile teoretizate de Kant, şi anume percepţia omului ca scop, iar nu ca mijloc, imperativul categoric kantian, „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”¹², sau principiul „etica ar trebui să preceadă politica şi dreptul”. Cele două principii ale eticii globale au constituit fundamentul pentru cele patru directive irevocabile, şi anume loialitatea faţă de o cultură a non-violenţei şi respectul pentru orice formă de viaţă, loialitatea faţă de o cultură a solidarităţii şi ordinii economice juste, loialitatea faţă de o cultură a toleranţei şi a unei vieţi conduse de adevăr, şi loialitatea faţă de o cultură a drepturilor egale.

Concluzii

Considerăm că regulile interdependenţei trebuie să deţină un cadru moral, în caz contrar, normele morale devin nule, iar interacţiunea dintre actorii sistemului internaţional se limitează la situaţii de sumă zero, la principiul machiavelismului politic „scopul scuză mijloacele”, sau ar legitima acel Raison d’Etat (primatul intereselor naţionale de securitate), reiterat de cardinalul Richelieu. Etica este benefică atât timp cât nu încearcă să impună agresiv norme şi reguli. Daca etica este impusă, legitimitatea valorilor este pusă la îndoială, pentru că în general etica este un instrument al binelui, prin care se doreşte combaterea unor fenomene negative. Având în vedere conceptul de vulnerabilitate, putem vorbi despre efectele negative care pornesc de la un punct gravitaţional, se transformă ulterior sub un efect cascadă. Interdependenţa, fenomen în cadrul unui sistem regional sau global, poate oferi piloni internaţionali de sprijin, spre exemplu în cazul unei crize, interdependenţa economică va presupune relaţionarea statelor pe baza unor acorduri economice sau reglementări internaţionale. Modelul alternativ al interdependenţei complexe, prin similitudinea postulatelor sale faţă de tradiţia filozofică a idealismului şi prin distincţia faţă de realismul politic, avantajează în cea mai mare măsură moralitatea în Relaţiile Internaţionale.

„În ordinea internaţională, rolul puterii este mai mare, iar cel al moralităţii este mai mic, (…), la sfârşitul istoriei, politica va fi un teritoriu unde conştiinţa şi puterea se vor întâlni, unde factorii etici şi cei coercitivi ai vieţii umane se vor întrepătrunde”. Edward Carr

OANA ALBESCU – Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Spe-cializarea Ştiinţe Politice, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus