Editorial

Alianţa în transformare
care este raţiunea de a fi a Alianţei Nord-Atlantice
şi care este aparatul aflat la dispoziţia ei?¹
 

JEAN DUFOURCQ

Abstract:
Admiral Dufourcq article critically analyzes the current capacity of NATO, the organisation resulting from the Washigton Treaty, to adapt to global geo-strategic framework of XXI century. This framework is completely changed compared to that in which it appeared the NATO from the Yalta order. In the new geopolitical framework and in the new developing world order the role of Atlantic actors decreases. In this context, the proposal of author is the rebuilding of Alliance based on Euro-American Strategic Partnership between the US and European Union that is open to other actors from Atlantic and Eurasian areas.

Keywords: Atlantic Alliance, euro-american partnership, geostrategic area, new global order, European Union

NATO, organizaţia politico-militară creată acum mai multe decenii, în contextul strategic de atunci, în baza Tratatului Atlanticului de Nord semnat la Washington, în 1949, atinge astăzi limitele flexibilităţii sale. Ea se confruntă, în prezent, cu dificultăţi enorme în toate domeniile, operaţional (în special în Afganistan), funcţional (în planificarea apărării şi în finanţare) şi politic (în diversificarea partenerilor săi). Solidaritatea şi coeziunea aliaţilor par afectate. Acest diagnostic fără complezenţă ridică problema perenităţii NATO însă nu şi a Alianţei Nord-Atlantice. În Franţa, noi facem o distincţie naturală între alianţa politică şi organizaţia sa militară, disticţie care pare adesea stranie aliaţilor noştri.

În general, ni se pare evident că Alianţa Nord-Atlantică constituie cadrul politic necesar în care europenii şi americanii tratează interesele lor comune de securitate şi decid conduita lor militară comună atunci când acţionează împreună. În astfel de cazuri, ei activează Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa (SHAPE), un instrument militar multinaţional creativ şi fiabil care permite evaluarea forţelor lor precum planificarea, organizarea şi conducerea operaţiilor militare multinaţionale interarme care reunesc capacităţi americane şi europene. În schimb, ni se pare, de asemenea, că NATO şi în special organele sale de comandament teritorial şi de planificare a apărării nu mai au decât în mică măsură utilitate şi sens. În plus, cît priveşte necesara adaptare a forţelor occidentale la provocările actuale, mulţi se îndoiesc de capacitatea NATO de a o realiza într-o manieră centralizată de la Norfolk şi de a o conduce după un model american ale cărui limite operaţionale par să fi fost atinse, în special în Afganistan; mulţi pun la îndoială faptul că asimetria politică şi bugetară euro-americană ar permite asigurarea funcţionalităţii oricărei structuri comune.

De asemenea, consolidarea contribuţiei Franţei la structura militară integrată a Alianţei Nord-Atlantice adusă în prezent la nivelul marilor săi vecini, îi furnizează acesteia o bună ocazie de a pune cel puţin trei întrebări: La ce servesc alianţele militare într-o lume care se multipolarizează ? Care e aparatul operaţional de care Alianţa Nord-Atlantică are nevoie pentru a produce efectele aşteptate de diferiţii săi membri? Care este valoarea reziduală a teatrului atlantic ca spaţiu strategic comun?

Acesta este obiectul principal al acestei reflecţii care schiţează o sinteză adusă la zi a lucrărilor publicate în ultimii 10 ani şi încearcă să pună în lumină o Alianţă Nord-Atlantică sexagenară, în continuă mişcare de 20 de ani, aflată în căutarea unei noi utilităţi şi a unei noi raţiuni de a fi, care să fie împărtăşită de toţi membri săi. Înainte de a aborda aceste întrebări, remarcăm că întoarcerea franceză în structura militară a NATO va reda sens geopolitic unei realităţi devenite funcţionale a unei organizaţii în continuă restructurare de la sfârşitul războiului rece.

Întradevăr, de 20 de ani, această alianţă şi-a revizuit de două ori strategia generală – conceptul strategic – la Roma în noiembrie 1991 şi la Washington în 1999; revizuirile au condus-o atît la diversificare şi sporirea structurilor cât şi la tripla extindere (a misiunilor, a parteneriatelor şi a zonelor de acţiune), parcurgând, în acelaşi timp, o glisare geostrategică dinspre Atlantic spre Asia şi Orientul Apropiat iar apoi o glisare operaţională generalizată spre acţiuni de securitate, altele decît războiul, cu mijloace şi forţe din ce în ce mai diversificate.

De altfel, putem sprijini ideea că poziţia Franţei în afara structurii militare a NATO, vreme de 45 de ani, a produs, pînă la urmă, o pierdere a densităţii istorice a Alianţei care a slăbit nucleul său euro-american şi a făcut ilizibilă continuitatea sa geostrategică. Fără îndoială, această abţinere atlantică a Franţei a contribuit la facilitarea mişcării către Est a NATO dar ne-a mascat realitatea, preocupantă pentru proiectul european, a dublei înrolări: cea a construcţiei europene prin NATO şi cea a NATO prin strategia americană în expansiunea Alianţei spre Asia². În interiorul NATO, această distanţare franceză a dat dreptate funcţionaliştilor în faţa geopoliticienilor. În orice caz, opţiunea Franţei a lăsat câmp liber celor care, în ultimii 20 de ani, au împins treptat alianţa pe drumul către China prin Asia Centrală şi au deschis perspectiva unui NATO vădit global. Această organizaţie concepută pentru războiul contra Pactului de la Varşovia a fost pusă, în mod progresiv, la dispoziţia coaliţiilor occidentale devenite prin forţa împrejurărilor jandarmul unic al comunităţii internaţionale, conduse de învingătorul lumii bipolare, devenită unica hiperputere de facto.

Putem deduce din această analiză succintă că recenta reintegrare atlantică a Franţei ar fi trebuit să ofere ocazia unei recentrări pe nucleul euro-american iniţial şi îndeplinirea fără complicaţii a acelei necesităţi a construcţiei europene evocată în limbajul de la Haga încă din 1987 «de a aborda problemele de securitate şi apărare». Dacă Europa apărării n-a progresat în ritmul aşteptat după Tratatul de la Amsterdam şi summitul de la Helsinki, acest fapt s-a datorat şi comportamentului Franţei; în orice caz, acest fapt este un argument avansat în mod curent. Însă, la mai bine de un an de la summitul aniversar al NATO de la Strasburg-Kehl, putem, din contră, la fel de bine să susţinem ideea că această reintegrare franceză echivalează de fapt cu alinierea şi banalizarea, adică cu abandonarea perspectivei autonomiei strategice a Uniunii Europene faţă de SUA şi confirmarea înrolării strategice a Uniunii Europene de către NATO. Problema rămâne deschisă.

Vom încerca să facem un bilanţ al acestei problematici sensibile efectuînd această investigaţie.

La ce servesc alianţele într-o lume multipolară?³

Este legitimă această primă interogaţie. La ieşirea din ceea ce se numea ordinea de la Ialta, cea care a reglementat planeta occidentalizată între 1945 şi 1990 şi care a urmat ordinilor anterioare (ordinea de la Westfalia, dintre 1648 şi 1789 şi ordinea de la Viena dintre 1815 şi 1918), trăim, întradevăr, o perioadă istorică intermediară, o fază multipolară fluidă. Suntem în aşteptarea unei ordini viitoare care, fără îndoială, nu va putea deveni stabilă decât în câteva decenii, atunci când umanitatea va fi încheiat tranziţia sa demografică şi care va putea controla mai bine constrângerile sale ecologice şi va termina transformare sa economică⁴. În aşteptare, planeta de acum multipolară trăieşte o fază de maturizare lentă a acestui nou sistem într-o dezordine ambiantă adesea indescifrabilă⁵. Iar în această perioadă de lungă tranziţie se pune întrebarea perenităţii alianţelor revolute, instrumente croite la comandă pentru a gestiona ordini vechi şi se studiază cu predilecţie şi într-o manieră laborioasă (summiturile de la Praga, Istanbul, Riga, Bucureşti, Strasbourg) întrebarea utilităţii Alianţei Nord-Atlantice, fiica Ialtei şi a organizării sale geostrategice.

Acest concept de alianţă, care trimite la jocurile de putere din trecut, poate părea, în prezent, anacronic. Deoarece nu mai sîntem în vremurile în care «popoarele libertăţii» se aliau în lupta lor fără concesii împotriva imperialismelor nazist şi japonez, nici în cele în care barajul contra ideologiei comuniste conjugat cu promovarea virtuţilor occidentale justifica Tratatul de la Washigton din martie 1949. Trăim într-o lume aflată în mişcare rapidă de fragmentare politică, de «deconstrucţie» strategică accelerată, o lume eterogenă care are dificultăţi în a păstra universalitatea soluţiilor propuse pentru diversele sale probleme. După exemplul majorităţii instrumentelor dezvoltate în lume la finalul celui de al doilea război mondial – o lume a cărei populaţii s-a triplat de atunci – NATO, organizaţia care dă chip şi consistenţă Tratatului Atlanticului de Nord pare a fi inadaptată la noul context. Mai mult, a avut dificultăţi în faţa fluidităţii strategice a unei planete în stare de incertitudine. Pentru a răspunde diferitelor provocări pe care le-a întîmpinat şi care i-au uzat autoritatea sa strategică şi operaţională (contra proliferarea, anti-terorismul şi contra-insurecţia), alianţa practică un proces de transformare continuă, proces evocat de la un summit la altul.

Următoarea întîlnire, Lisabona în noiembrie 2010

În materie de alianţe strategice dacă ştim bine de unde vin acestea – din secolul războaielor mondiale şi al războiului rece; dacă ştim bine unde suntem – într-o lume în mutaţie structurală care pune la încercare solidarităţile dobândite şi puterile stabilite; în schimb, avem dificultăţi de a discerne încotro ne îndreaptăm, întrucât schimbările de paradigmă sunt profunde iar noua situaţie este încă confuză. Din trecut putem reţine că Alianţa între nord-americani şi europenii occidentali a avut ca raţiune imperialismele şi totalitarismele care pretindeau să domine inima Europei şi, de aici, să cucerească restul lumii. Chiar dacă reacţia primilor n-a fost instantanee în a se angaja pentru libertatea celorlalţi (au trebuit să aştepte 1917, 1942, 1949), legătura transatlantică, consolidată cu regularitate,a arătat atunci o comunitate indiscutabilă de valori, de interese şi de responsabilităţi a lumii occidentale, respectiv «corpusul atlantic» al anilor ’60. Astfel, a rezultat o intimitate strategică optimală încă din primii ani ai Alianţe, pe vremea cînd aceasta era condusă de un «grup permanent» restrâns care avea sediul la Washington până în 1966.

Ştim că criza Suezului dar mai ales negocierile directe de limitare a armamentelor între americani şi sovietici au modificat pas cu pas climatul strategic şi au condus la afirmarea progresivă de interese strategice diferenţiate şi pur europene (platforma de la Haga din 1987, deja menţionată). Din această perioadă, încheiată cu dislocarea sovietică fără confruntări militare, a rămas o solidaritate transatlantică firească şi impresia că o tutelă a Statelor Unite asupra Europei face parte parte din ordinea strategică normală a cărei expresie şi vector desemnat era NATO. Din această perioadă densă vom conchide că lumea occidentală a ajuns să domine conflictualitatea unei Europe frămîntate de naţionalisme şi ideologii totalitare; că stabilitatea şi prosperitatea cerută au produs, în final, structuri perene, Alianţa Nord-Atlantică, pentru a administra solidaritatea transatlantică şi Uniunea Europeană pentru a administra comunitatea de destin şi de interese a naţiunilor Europei reconciliate.

Putem aborda la fel de simplu un secol 21 radical nou în aceeaşi formaţie şi cu acelaşi cuplu strategic?

Este dificil de a evalua impactul real al mutaţiilor actuale ale planetei în privinţa solidarităţilor moştenite din istorie, din geografie şi din cultura comună a lumii occidentale. Aceste mutaţii de natură socio-economică traduc, de fapt, sfârşitul monopolului occidental asupra organizării lumii şi glisarea centrului de gravitate al acesteia spre Asia, continent care va concentra, în curînd, 2/3 din populaţia lumii. Problemele de piaţă şi de resurse au devenit chestiuni strategice centrale ale secolului al XXI-lea; americanii şi europenii le abordează în concurenţă asumată mai mult decât în parteneriate avizate. În domeniul apărării, această competiţie intensă apasă substanţial asupra conduitei celor două părţi în diferitele lor posturi de securitate. Simplificînd, vom putea fie să conservăm împreună ordinea garantată prin supremaţia sferei occidentale, în special tehnologică, fie să căutăm să dezvoltăm separat poli sau arhipelaguri exemplare de stabilitate regională securizată, într-o planetă din ce în ce mai diversificată. Deoarece din fenomenul crizei sistemice actuale pe care NATO nu o mai poate ignora, jocul actorilor s-a schimbat profund, ordinea factorilor de putere este în restructurare profundă şi fiecare din polii Alianţei abordează noua situaţie cu propria viziune strategică specifică, abordare determinată de interesele sale şi de practica proprie în materie de leadership⁶.

Poate părea paradoxal să vorbeşti de alianţă într-un moment în care odată cu liberalismul se fisurează ultima din ideologiile cuceritoare care a structurat secolul trecut şi a ilustrat excelenţa occidentală. Fiindcă ce rămîne din modalităţile de ieri ? Marile înfruntări naţionale, imperiale apoi ideologice ale ordinilor precedente care au condus la războaie globale s-au estompat de mai multă vreme pentru a face loc dezvoltării dezordonate a unei competiţii economice globale şi dezvoltării dezlănţuite de confruntări industriale radicale – din fericire fără război deschis – între puterile militare (dar nu fără lupte, învinşi, victime, nu fără umilinţe, frustrări şi antagonisme difuze). Ar trebui, prin urmare, în acest cadru nesigur să se păstreze fostele scheme strategice, necesitatea prudentă de a menţine între americani şi europeni o alianţă de precauţiune ? Pentru cazul în care timpurile viitoare ne-ar pregăti o reîntoarcere a înfruntărilor sîngeroase între puteri clasice? Fie pentru cazul în care competiţia globală ar conduce la stabilirea de grupări cu interese puternic antagonizate care ar cere clasica apărarea colectivă a intereselor comune ameninţate ?

Ceea ce înseamnă să fie reformulată astfel întrebarea privind rolul alianţelor: care sunt de acum înainte sensul, pertinenţa şi relevanţa unei alianţe între riveranii Atlanticului de Nord în secolul al XXI-lea, un secol al «puterilor relative» după formula lui Pierre Hassner⁷. Ştim bine că trăim timpuri noi, fără termeni de comparaţie cu alte vremuri, în care, fără îndoială, pe termen lung, problemele de putere, de stabilitate şi de securitate au pierdut reperele lor obişnuite. Ne amintim că obiectul central al Alianţei Nord-Atlantice este securitatea membrilor săi, un grup de state a cărui compoziţie s-a schimbat profund după sfîrşitul războiului rece de acum 20 de ani; un grup a cărui forţă majoritară de pe continentul european s-a regrupat în cadrul Uniunii Europene care constituie de facto un partener nou pentru statele nord-americane.

NATO rezultă în prezent dintr-o alianţă între Statele Unite, pe de-o parte, singura şi fără îndoială ultimul model de putere globală a epocii istorice actuale şi a ordinii de la Ialta şi statele europene, pe de altă parte, grupate într-o uniune politică, economică şi socială tot mai integrată la care se adaugă alte cîteva state vecine, tovarăşii de drum anticomunişti. În plus, această alianţă care nu mai cunoaşte un inamic justificat de articolul 5, cel referitor la apărarea colectivă, s-a deschis progresiv de 15 ani către un ansamblu de parteneri în multiple cadre de cooperare pe care le-a dezvoltat pentru parteneri cu statuturi diferite. Astfel, alianţa a atras mai multe state asiatice vecine cu Europa, candidate la aderare, preocupate să scape de influenţa unei Federaţii Ruse autoritare sau pur şi simplu dornice de contacte cu lumea occidentală dezvoltată. Aceasta este alianţa foarte întinsă care astăzi susţine sau conduce vaste coaliţii militare care acţionează în zone din ce în ce mai îndepărtate de Europa. Acţionând astfel, această alianţă apare din ce în ce mai mult ca vârful de lance a unui club occidental care împrumută mai mult din spiritul misiunii tradiţionale asumate la Washington („transformarea lumii într-o lume mai bună”) decât din acea mai prudentă a înţelepţilor europeni din Justus Lipsius⁸ de la Bruxelles („realizarea unei Europe mai sigură într-o vecinătate viabilă”). NATO care provine dintr-o asemenea viziune nu are mare lucru de a face cu organizaţia politico-militară care ţinea în şah Pactul de la Varşovia.

Această alianţă, de acum explicit eterogenă, instituită între cei doi poli disctincţi au unei lumi occidentale diversificate, ezită asupra căii de urmat pentru a înfrunta provocările secolului al XXI-lea. Este tentată de un occidentalism defensiv demodat şi nu reuşeşte să se regîndească nici pe plan intercontinental, nici măcar pe plan regional. Aşadar ea adoptă un model de alianţă «redusă la rezultate», un model relativ care fără îndoială prefigurează o nouă stare de organizare a lumii, mai puţin controlată, mai puţin legată în comparaţie cu precedenta, mai incertă, însă nu în mod necesar mai instabilă şi nici lipsită de arbitrii strategici. Astfel, alianţa transformă neobosit organizaţia sa executivă pentru a încerca să facă faţă mizelor unei planete a cărei fluiditate strategică este caracteristica dominantă şi care nu doreşte, am spus-o, stabilirea unei ordini comparabilă cu cea de la Ialta sau de la Viena într-un anumit orizont temporal, înainte ca fundamentele sale demografice, ecologice şi economice să fie din nou stabilizate.

Prin urmare, pentru a ieşi din capcana în care lumea de azi riscă să blocheze alianţele şi dacă vrea să scape de relativa neputinţă în care stagnează, Alianţa Nord-Atlantică are nevoie de o altă organizaţie executivă, alta decât actuala NATO, un aparat operaţional adaptat, util, eficace şi sincronizat cu potenţialele cîmpuri de conflict ale secolului al XXI-lea.

Ce fel de aparat operaţional pentru Alianţa Nord-Atlantică ? Pentru a produce care efecte strategice?

O viziune franceză
Dacă reţinem idealurile sale, Tratatul de la Washington al cărui preambul reia direct Carta ONU de la San Francisco din 1945 stabileşte între membrii săi, în plan juridic, o solidaritate strategică implicînd consultarea în caz de criză şi asistenţa în caz de agresiune armată. Este de la sine înţeles că instrumentele constituite de către aliaţi pentru a îndeplini aceste obligaţii împărtăşite rezultă direct din analiza riscurilor, individual şi în comun, din experienţa strategică a fiecăruia din ei, din interesele sale, din mijloacele şi ambiţiile sale. Fiecare observă, de o parte şi de alta a Atlanticului, că aceşti parametri nu mai converg atât de spontan precum în epoca sovieticilor dar şi că aceşti parametrii nu se mai suprapun perfect nici în cadrul Uniunii Europene. Ceea ce explică faptul că cele două instituţii moştenite din perioada războiului rece, NATO şi UE, fiecare în parte, au dificultăţi de abordare a interregnului actual şi, mai mult, de coordonare între ele în favoarea îndeplinirii mandatelor lor.

În mod evident, situaţia actuală nu este satisfăcătoare, atât în Alianţă, cât şi în Uniunea Europeană, ceea ce le împiedică pe amîndouă să administreze crispările, fricţiunile şi opoziţiile. Un inventar rapid a zonelor de tensiuni o demonstrează fără dificultate.

Pentru Alianţa Nord-Atlantică, problema este dublă.

În primul rînd, este problema strategiei. Trebuie să se inspire din strategia de securitate naţională americană aşa cum s-a exprimat în 2002 şi 2006 G.W. Bush şi, mai recent, B. Obama în mai 2009⁹, cu alte cuvinte, dar cu aceleaşi obiective ca ale predecesorului său ? Trebuie prelungită strategia europeană de securitate aprobată în decembrie 2003 şi reînnoită ulterior¹⁰ sau ar fi mai bine să facem un amestec inteligent între cele două de tip «nici cal, nici măgar» ? Vom remarca en passant că prin publicarea strategiei lor naţionale de securitate aproape în acelaşi timp cu momentul în care Madeline Albright, şeful grupului de experţi însărcinat cu coordonarea lucrărilor de pregătire a noului concept strategic al NATO, difuza rezultatele preliminare¹¹, Statele Unite nu i-au menajat pe aliaţii lor europeni.

În al doilea rînd, apare problema instrumentelor militare. Naţiunile care compun Alianţa alocă NATO forţe adesea limitate, disparate sau puţin adaptate pentru tratarea unor crize reale. Trebuie să-şi consolideze bugetele militare, să-şi transforme structurile şi să-şi modernizeze echipamentele lor după metodologia americană ? Trebuie mers spre unicitatea doctrinelor, convergenţa aparatelor, specializarea mijloacelor şi centralizarea acţiunilor bugetare şi programelor de armament ? Este dificil de decis câtă vreme, în mod evident, a trecut timpul comunităţii precise de interese, de valori şi de responsabilitate între americani şi europeni şi cîtă vreme viziunile asupra viitorului şi metodele diferă, precum pe timpul recentelor demersuri americane în Orientul Mijlociu sau în Afganistan, unde acordul strategic este minimal şi unde contribuţiile militare sunt împărţite mai echitabil.

Dincolo de aceste tensiuni, se profilează alte două probleme dificile pe care aliaţii nu riscă să le abordeze în cadrul colaborărilor lor în domeniul apărării şi pe care le-a ocolit şi dezbaterea strategică a Cărţii Albe franceze: cea a valorii actuale a instrumentului militar ca regulator adecvat al competiţiilor mondiale şi ultima ratio a antagonismelor secolului al XXI-lea şi cea a univesalităţii şi a perenităţii modelelor operaţionale de securitate occidentale în perioada multipolarismului fluid pe care îl cunoaştem. Sub semnul incertitudinii referitoare la calea de urmat, dimensiunea regională a dezvoltării şi securităţii este cea care ar putea să-i tenteze pe aliaţii europeni continentali în timp ce o formulă «NATO global» bazat pe o concepţie centralistă a securităţii lumii ar tenta pe europenii periferici¹² care adesea vor să se alinieze sub autoritatea militară a aliatului american.

Prin urmare, aparatul, organizaţia necesară care trebuie să administreze pentru Alianţă ansamblul acestor contradicţii şi ezitări, nu poate fi derivată din actuala NATO; trebuie, fără îndoială, definit altceva. A fost sugerată ipoteza că se va stabili o veritabilă «comisie paritară strategică euro-americană» cu un secretariat politico-militar permanent care reuneşte reprezentanţi ai executivului Uniunii Europene şi al Statelor Unite într-un adevărat demers de planificare euro-american care reia spiritul faimosului «Standing grup» al anilor 50 evocat mai sus. Rămîne de văzut.

A propos de Uniunea Europeană, observăm profunde tensiuni interne în două domenii cheie, în materie strategică: prima - problema geopoliticii Uniunii Europene şi a doua, legată de prima, a naturii şi a gradului de integrare a mijloacelor de intervenţie civilă şi militară şi a structurilor cerute pentru a contribui.

În privinţa primei probleme care ar permite fixarea frontierelor Europei şi precizarea personalităţii strategice a Uniunii Europene dezbaterea se cristalizează asupra Turciei. Însă, natura vecinătăţii Uniunii Europene la fel ca şi modelul puterii la care aspiră statele membre determină structura mijloacelor sale de apărare. Fără un acord general asupra extinderii Uniunii precum şi asupra devenirii şi finalităţii sale este dificil de construit o politică europeană de securitate şi apărare şi de integrat mijloacele militare într-o organizaţie operaţională generică europeană. În această stare de incertitudine, multe state europene preferă să-şi menţină provizoriu opţiunea pentru «poliţa» de reasigurare americană prin actuala NATO.

Referitor la a doua problemă, întrebarea care se pune este aceea, cvasi-teologică, a instituţiilor, a integrării lor civilo-militare şi a finanţării lor graţie noii Politicii de Apărare şi de Securitate Comună din Tratatul de la Lisabona. Există, de asemenea, mai puţin teologic, o redundanţă a acestor instituţii cu structurilor operaţionale pe care NATO le-a stabilit şi pe care europeni pot, în anumite condiţii, să le utilizeze în cadrul «Berlin plus». În aceste două probleme, Turcia şi Ciprul sunt protagoniştii emblematici care cristalizează dificultăţile punerii în practică a unui aparat euro-american eficient. Ele maschează de fapt incertitudinea strategică prin care trec naţiunile aliate şi statele membre.

În consecinţă, cum se articulează, în mod eficace, NATO şi UE de vreme ce singura verigă care le uneşte, misiunea de securitate şi de apărare, este fragilizată într-o asemenea măsură ? De partea europeană printr-o lipsă de convergenţă asupra perimetrului geopolitic de securizat şi printr-o integrare de negăsit, comunitară sau interguvernamentală, a instrumentelor necesare garantării sale. De partea anglo-americană prin voinţa de a subordona construcţia securităţii europene dinamicii atlantice şi de a include strategia extinderii europene în manevra globală americană. Impasul european actual indică lipsa unui profil strategic european în timp ce impasul Alianţei indică o divergenţă euro-americană asupra unui proiect strategic. Tensiunea resimţită astăzi de către occidentali şi care le provoacă incertitudine şi reflexul de apărare generează în multe ţări demersuri convergente către SUA, prin intermediul NATO, în căutarea unui club protector capabil să le apere interesele lor de puteri minoritare¹³. Ideea unei uniuni a democraţiilor regrupate într-un «NATO globală» exprimă acest sentiment defensiv. Puternicul impuls al lumii non-occidentale cu numeroasele recuperări pe care le-a indus provoacă această formă de închidere occidentală într-o atitudine rezistentă la alteritate¹⁴.

Aceasta nu poate fi poziţia Franţei.

O posibilă abordare franceză a unui posibil aparat nou transatlantic¹⁵

Franţa care s-a reintegrat în nucleul militar al NATO trebuie să aibă grijă să nu se lase contaminată de acest spirit defensiv care împinge spre ataşarea la remorca americană. Franţa trebuie să provoace prin reintegrarea militară necesara reflecţie asupra sensului unei alianţe a secolului al XXI-lea, o alianţă deschisă, utilă şi non-exclusivistă. Pentru Franţa, care a fost totdeauna activă în viziunea politică a Alianţei, angajată financiar şi militar în principalele operaţii ale NATO şi care a reatins nivelul de angajare al vecinilor săi europeni în comandamentul militar integrat aliat, ceea ce trebuie să aibă prioritate este bineînţeles capacitatea acestei organizaţii colective de a face faţă mizelor de securitate ale secolului al XXI-lea.

Franţa a afirmat, de asemenea, în mod constant, că Uniunea Europeană devine, la rîndul său, un actor strategic angajat şi autonom al stabilităţii planetei şi cadrul primar al securităţii membrilor săi. Reinserţia Franţei în structura militară integrată atlantică nu s-a produs într-un spirit defensiv ci pentru a oferi toate şansele în Uniunea Europeană unei noi responsabilităţi strategice europene. Fiindcă proiectul său nu mai poate fi realizarea unui pilon european al NATO, aşa cum a încercat pe timpul reîntoarcerii sale eşuate în 1996 atunci cînd IESA/ESDI¹⁶ putea, via UEO, să ducă culorile «apărării europene» în NATO. Această manevră care a eşuat în 1997 nu poate fi reluată azi datorită apariţiei alternative a PESA, în 1999, la Helsinki, care înlocuieşte IESA şi UEO¹⁷ şi care acum s-a structurat în profunzime în PSAC la Lisabona. Viitorul acestei organizaţii militare integrate trebuie prin urmare abordată cu o altă ambiţie care să plece de la conştiinţa lacunelor sale intrinseci.

Deoarece o alianţă de bună calitate între europeni şi americani nu este maşină de război către toate azimuturile servind la asigurarea faţă de toate riscurile, la adresa unei comunităţi atlantice plonjată în incertitudinea secolului al XXI-lea. Nici un club occidental defensiv destinat să prelungească efectele benefice ale unei poziţii strategice care a fost mult timp dominantă în secolul precedent. Nu mai este un parteneriat funcţional impunînd restului lumii modelul occidental de protecţie de securitate cu instrumentele şi tehnologiile asociate. Aceasta nu poate fi o întreprindere de transformare în orb din summit în summit a structurii militare ieşite victorioasă din războiul rece; o NATO reechilibrată puţin în favoarea Europei, cu un pilon de securitate minimal, pe care tehnostructura de la Bruxelles s-a străduit să îl ridice şi care va fi validat prin Tratatul de la Lisabona. În fine, nu mai este nici această maşină complexă şi ezitantă, sub controlul american, care pare împotmolită în operaţiile din Afganistan. Fără îndoială, o alianţă bună între partenerii atlantici este altceva. Aceasta trebuie să răspundă nevoilor noastre, acum şi aici. De ce avem nevoie de o parte şi de alta a Atlanticului ? În orice caz, văzută din această parte a Atlanticului, avem nevoie cel puţin de un spaţiu organizat pentru a vorbi de interesele şi de valorile noastre precum şi de maniera de a le apăra împotriva adversităţii secolului al XXI-lea; şi apoi bineînţeles de o structură de coordonare şi de reglementare a diferitelor noastre strategice; şi în fine de o organizaţie capabilă să facă din solidaritatea atlantică motorul coaliţiilor în favoarea progresului general şi stabilităţii planetei. Avem nevoie de unitate şi de solidaritate între riveranii Atlanticului dar şi de legături strategice sigure cu vecinii noştri din Europa, ruşii şi mediteraneenii de sud pentru a racorda realităţile lor strategice la puzzle-ul european, deoarece pe continentul nostru nu putem evada din geografie.

Iar pentru a funcţiona o alianţă bună nu trebuie să oculteze în reflecţia sa politico-militară diferenţa experienţelor strategice trăite de popoarele Americii de Nord şi Europei. După Thomas Jefferson, poporul american îşi asumă orgoliul de a transcede istoria şi de a oferi un model de dezvoltare armonioasă umanităţii moderne, chiar dacă dezbaterea americană asupra dilemei Ideal/Interes n-a încetat niciodată să fie alimentată din 1776 la Obama! Chiar dacă, în acelaşi timp, după cele două războaie mondiale, popoarele europene au adoptat o atitudine mai modestă decât în secolul al XIX-lea, o postură care ţine cont de istoria tragică a accidentelor lor din trecut şi care postulează valoarea interesului general european şi a bunei vecinătăţi strategice. Acestea sînt experienţe distincte care au întemeiat strategii diferite pe care, după sfîrşitul războiului rece, NATO n-a ştiut să le mobilizeze prin posturi militare diferenţiate şi complementare. O alianţă atlantică bună în sec. XXI trebuie să ţină cont de toate aceste aspecte.

O legătură transatlantică celebrată fără prea multă analiză şi întemeiată pe dogma comunităţii implicite de interese, valori şi responsabilităţi din anii 60 nu ar fi atât de solidă pe cât se afirmă. Astăzi trebuie să o reevaluăm dacă vrem să menţinem o bună alianţă euro-americană. Astfel, vom vedea dezvoltarea necesităţii unei incinte politice noi în care americanii şi europenii (dar şi alţii pe baza regrupărilor regionale ale viitorului sau a unui viitor tratat de securitate continental) ar putea, după vechea clasificare, să-şi armonizeze interesele lor vitale, strategice şi de putere; o incintă în care ei afişează hotărîrea fermă de a acţiona împreună de fiecare dată cînd interesele lor se suprapun şi separat, dar în strînsă corelaţie, în celelalte cazuri. Interese comune, acţiuni comune; interese distincte, corelaţie stînsă; interese divergente, cod de conduită şi exigenţa de solidaritate occidentală. Iată tipul de cod atlantic care încă ne lipseşte pentru a administra o legătură utilă şi naturală şi pentru a întreţine o reală comunitate de securitate în secolul al XXI-lea.

Plecînd de la această viziune, trei căi ar putea alimenta un proiect de aparat mai suplu, mai modern, mai echilibrat decît actuala NATO, în serviciul unei alianţe relative, prin natură, între americani şi europeni şi în care vechea NATO ar putea să joace un rol rezidual dar fără să ocupe întreg spaţiul euro-american.

Iată-le schiţate.

Nu legătură atlantică fără identităţi mai bine afirmate

Punem în evidenţă pentru a le denunţa, abordarea înglobantă denumită euro-americană a problemelor strategice precum şi postulatul larg răspîndit dar rareori sprijinit că UE şi NATO sînt organizaţii complementare¹⁸. O postură euro-americană adesea simplistă presupune, întradevăr, o identitate de interese, o comunitate de valori şi un sens împărtăşit al responsabilităţii între americani şi europeni, un fundament menţinut după războiul rece. Totuşi, astăzi, nimic nu mai este atât de armonios într-o lume occidentală a cărui motor este competiţia economică între parteneri ale căror experienţe istorice şi pondere relativă diferă în mod semnificativ. Ficţiunea întreţinută a unei comunităţi euro-americane de vederi rezultă din acţiune pe care Statele Unite au exercitat-o asupra Europei de 60 de ani. Această tutelă care a fost naturală şi dorită în timpul războiului rece, în prezent, împiedică Uniunea Europeană să gîndească securitatea – şi stabilitatea şi prosperitatea – continentului euroasiatic conform propriilor sale interese care nu au motive să coincidă cu interesele americane. Problema rusă precum şi problema mediteraneană au dimensiuni europene bine specificate care sunt abordabile în afara NATO.

Iar dacă Uniunea Europeană doreşte să menţină un parteneriat strategic puternic şi natural cu Statele Unite la Vest, ea are nevoie să dezvolte un parteneriat strategic critic dar de aceeaşi intensitate la Est cu o Federaţie Rusă desigur autoritară, însă aceasta nu e ceva nou în istoria ei¹⁹. Totuşi, această necesitate este azi perturbată de presiunea politică pe care o efectuează asupra actorilor jocului continental actuala Alianţă Nord-Atlantică care nu vede în Federaţia Rusă decît o moştenitoare sovietică.

Secolul al XXI-lea va vedea, fără îndoială, un nou puzzle strategic care se va constitui de la Atlantic la Urali în care Alianţa Nord-Atlantică, Uniunea Europeană şi Uniunea pentru Mediterana vor reglementa masa continentală eurasiatică şi periferia sa, care a fost sursa marilor puteri ale secolelor precedente. Acest puzzle va înlocui arhitectura şi securitatea asigurată de aproape 60 de ani de o organizaţie atlantică care dispunea de superioritate militară şi de exclusivitate strategică.

Nu exclusivismului NATO şi parteneriatului euro-american

Precum Statele Unite în zona lor de contiguitate din America de Sud şi Asia de Nord, europeni au în spaţiul mediteranean şi sud-saharian şi în Asia Centrală interese strategice pe care trebuie să le promoveze şi să le apere în afara cadrului transatlantic. Dialogul strategic în Alianţă nu are vreun temei specific de a monopoliza aceste domenii pe care să le gestioneze independent. În realitate nu toată relaţia strategică între americani şi europeni poate fi conţinută în NATO nici administrată de această orgnaizaţie. Trebuie dezvoltat pe lîngă această alianţă cu vocaţie regională un alt spaţiu politic care să pună în contact regulat SUA şi UE într-un parteneriat specific la scara planetei pentru a administra şi reglementa interesele comune şi interesele concurente sau divergente ale americanilor şi europenilor şi pentru a decide împreună atitudini comune şi complementare²⁰. Dacă americanii şi europenii vor să-şi confrunte punctele lor de vedere strategice şi să-şi ajusteze atitudinile lor politico-economice pentru a prezenta un front occidental mai bine coordonat în secolul XXI, trebuie dezvoltată acea Super-comisie euro-americană deja evocată. Rămîne de imaginat această formulă şi de pus în practică, în afara NATO, folosind un model care poate fi împrumutat din experienţa Comisiei Europene, Organizaţiei Stalelor Americane sau Asociaţiei de liber-schimb nord-americană. Acordarea viorilor americane şi europene la scară planetară trebuie să se facă în afara spaţiului atlantic şi după ce s-a acordat grija cuvenită aducerii NATO în leagănul său geografic atlantic care merită o atenţie mai susţinută (vezi mai departe).

Nu angajamentului operaţional colectiv în afara coaliţiilor deschise

Rămîne ca tezaurul operaţional al NATO să păstreze capacitatea sa de a pregăti, evalua, califica, desfăşura şi conduce vaste coaliţii militare pentru a gestiona crizele care afectează interesele comune ale ţărilor aliate. Moştenitor al marilor cartiete generale ale generalisimilor Foch şi Eisenhower acest tezaur este constituit din cunoştinţele militare multinaţionale acumulate la SHAPE. Inima NATO care este aptitudinea de a aplica articolul 5 solicită păstrarea acestui instrument principal. Însă dincolo de de ceea ce este mai mult decît un simbol, trebuie menţionat că numeroase situaţii critice cer acţiunea unei comunităţi internaţionale fragile şi căreia îi lipsesc, adesea, mijloacele şi expertiza militară şi că acest instrument acoperă un vid²¹. Trebuie căutată mai buna utilizare a capitalului de expertiză militară a SHAPE pentru a o pune la dispoziţia instituţiilor politice care au nevoie reală de aceasta. Controlul politic şi conducerea strategică a operaţiilor, fie că e vorba de cele de angajare de forţe, fie de stabilizare sau de reconstrucţie conform terminologiei în vigoare trebuie să poată fi exercitate şi prin alte instanţe decît Consiliul Nord-Atlantic, prin COPS, OSCE, ONU sau prin orice comitet legitim pentru că e constituit din contributori cu forţe şi cu finanţare, pentru că obiectivul politic urmărit este agreat de Alianţa Nord-Atlantică şi pentru că mandatul este validat de ONU.

Ceea ce caracterizează angajamentul militar al secolului al XXI-lea este acţiunea multilaterală în coaliţii deschise. Fără îndoială, aparţine NATO actuale facilitarea execuţiei oferind serviciile sale operaţionale în calitate de operator strategic central expert şi nu ca lider occidental care dispune de un răspuns tehnic la crizele lumii. Franţa care la fel ca partenerii săi din UE aparţine clubului acţionarilor majoritari din această organizaţie militară ar putea promova mai ferm această evoluţie.

Iată schiţa unui aparat nou pentru susţinerea alianţei euro-americane construită pe partea reutilizabilă a fundaţiilor actualului NATO a cărui perimare se accelerează.

Am putea deci imagina un tripod pentru a înlocui actuala NATO.

O structură militară teritorială de comandament moştenită de cea a NATO pe continentul european, în mod pogresiv integrată şi simplificată în cadrul PSAC a Uniunii Europene; în locul CNA, o comisie strategică paritară euro-americană (UE-SUA) însărcinată cu parteneriatul strategic global între cei doi poli principali ai lumii occidentale pentru a păstra «interesul general occidental» şi pentru a garanta o «cooperare reciproc favorabilă» şi în fine, un Centru de comandă şi de susţinere euro-american, moştenitor al SHAPE, însărcinat cu calificarea/evalurea, susţinerea şi conducerea operaţiilor coaliţiilor militare sub controlul politic şi conducerea strategică a unei instituţii multinaţionale mandatate de ONU.

Departe de a slăbi solidaritatea occidentală, o astfel de evoluţie, care ar cere cel puţin un deceniu pentru a se structura şi a se realiza efectiv, ar restaura fundamentele alianţei atlantice pentru a pereniza utilitatea acesteia şi a o adapta la realităţile unei planete nesigure care cere o nouă articulare a diferitelor continente şi a familiei occidentale.

Însă se va spune: şi cei «3 D» ai doamnei Madeline Albright ? Dar indispensabilul cuplaj între Europa şi SUA printr-un scut antibalistic comun şi reasigurarea nucleară americană ? Şi cum să tratezi presiunea rusă, fiecare pe partea sa? Care garanţii de securitate colectivă se păstrează avînd în vedere pericolele viitorului, securitatea aprovizionării energetice, pirateria, războiul cibernetic, criminalitatea organizată, şi, în general, incertitudinea strategică ambiantă ? Vom răspunde: toţi aceşti factori sînt atît de importanţi pentru Alianţa Nord-Atlantică aşa cum se pretinde în prezent ? Justifică ele singure NATO actuală ? Putem să ne îndoim. Să analizăm. La sfîrşitul acestei reflecţii şi în calitate de concluzie provizorie vom reveni la întrebarea propusă la începutul acestei lucrări.

Care este valoarea actuală a teatrului atlantic în calitatea sa de spaţiu strategic?

Este necesar astăzi să reconectăm Alianţa Nord-Atlantică de cadrul care a generat-o, spaţiul atlantic, un spaţiu strategic şi un spaţiu de civilizaţie, cel al leagănului lumii occidentale moderne. Am sărbătorit după sfîrşitul războiului rece virtuţile transatlantice fără a le detalia şi fără a le doza pe măsura evidentelor evoluţii recente. Am introdus şi utilizat, de asemenea pe larg, dinamica euro-americană cu o referinţă implicită la o comunitate de destin, un club atlantic, trăit adesea după modul defensiv al unui occidentalism timorat.mPutem prefera azi într-o manieră mai explicită o altă gramatică geostrategică cea care utilizează conceptele euro-american, euro-mediteranean şi paneuropean. Întradevăr, fiecare din aceşti termeni poartă o puternică dimensiune politică articulată pe o realitate geopolitică incontestabilă.

Toate aproximaţiile conceptuale sînt cele care invită, astăzi, la restaurarea caracterului regional al Alianţei Nord-Atlantice şi la reorientarea preocupărilor şi priorităţilor sale. Ele sugerează consolidarea unui dialog strategic între americani şi europeni aplicat pentru a demara, nu la ansamblul planetei globalizate, ci pentru început în spaţiul european pe care l-au apărat împreună îm timpul războiului rece şi care acum trebuie administrat cu prioritate, inclusiv în materie de securitate şi apărare, direct prin Uniunea Europeană. Solidaritate atlantică nu mai este condiţia securităţii europene. Deoarece unul din principalele succese ale NATO a fost să provoace denaţionalizarea apărărilor europene. Putem afirma că odată cu reîntoarecerea Franţei în structura militară integrată această denaţionalizare proclamată de multă vreme s-a finalizat. Tutela americană care a fost garanţia explicită este în prezent superfluă iar apărarea Europei trebuie asigurată de europeni care dispun pentru aceasta de instrumentul colectiv modern pe care îl oferă PSAC din tratatul de la Lisabona. Întîrzierea transferului de autoritate şi de responsabilitate a NATO spre PSAC înseamnă o lovitură sigură de slăbire a parteneriatului atlantic, menţinerea ambiguităţii euro-americane şi împiedicarea stabilirii unei veritabile relaţii strategice euro-americane, acest partenership in leadeship evocat ca un slogan comod post-război rece.

Această nouă gramatică invită la reconsiderarea cu prioritate a zonei geostrategice pe care o împart riveranii atlantici. Astăzi, în trendul susţinut de alianţa dinamică pe care o cunoaştem, centrul de greutate geostrategică al Alianţei ar putea să se găsească foarte departe de Atlantic, în Asia, iar pivotul său ar putea fi Istanbul şi nu Bruxelles. Prin urmare, Europa europenilor propune un atlantism mai realist şi mai creativ. Riveranii atlantici nu trebuie să se limiteze la membrii actuali ai NATO; pot fi cautate noi parteneriate strategice de dezvoltare, în condiţii de securitate, cu alţi actori atlantici apropiaţi, în America şi în Africa: în primul rînd, Mexic, vecin al Statelor Unite, Brazilia, Argentina şi, de asemenea, ţările Africii de Vest, ale Golfului Guineii...Înainte ca alianţa atlantică să se intereseze de Asia Centrală şi Orientul Apropiat nu ar putea să se preocupe de spaţiul său apropiat precum Caraibe, Atlanticul de Sud²²? În mod indubitabil, în aceste regiuni, americanii şi europenii concentrează maximum de interese comune iar indentitatea lor strategică comună găseşte cel mai bun fundament²³.

Chiar dacă SUA sunt riverane la Pacific şi în baza acestei situaţii sunt implicate în stabilitatea Asiei de Nord şi în securitatea triunghiului Japonia/Corea de Sud/Taiwn, Uniunea Europeană este implicată în stabilitatea euroasiatică, de la Atlantic la Urali şi întreţine o relaţie de parteneriat strategic, în special în vecinătatea energetică, cu Federaţia Rusă. O nouă viziune paneuropeană ilustrată prin reflecţia lansată de preşedintele Medvedev referitoare la structura paneuropeană de securitate a suscitat interesul europenilor continentali şi a schiţat o nouă axă Moscova-Berlin-Paris²⁴ ca o continuare a afirmaţiei generalului de Gaulle din 1949: «Eu afirm că trebuie făcută Europa avînd ca bază un acord între francezi şi germani (...) o dată Europa făcută pe aceste baze (...) ne putem întoarce către Rusia. În acel moment, vom putea încerca să facem Europa întreagă, inclusiv cu Rusia, cu schimbarea obligatorie a regimului său. Iată programul adevăraţilor europeni. Iată-l pe al meu.»

În mod fundamental, Alianţa Nord-Atlantică trebuie să rămînă o alianţă euro-americană centrată geografic asupra Atlanticului, să ia în considerare datele strategice ale europenilor precum şi pe cele ale americanilor dar trebuie să evite, pentru stabilitatea secolului al XXI-lea, de a se transforma într-un sistem occidental global de rezistenţă la noua ordine care se proiectează, într-o anumită măsură, în altă parte. Dimpotrivă, alianţa trebuie să contribuie la articularea noii ordini prin noi parteneriate intercontinentale.

Cele cîteva căi evocate mai sus se abat de la domeniul obişnuit al clasicelor lucrări de renovare ale Alianţei Nord-Atlantice. În general, ultimele sînt bazate pe reglaje noi şi mai fine ale structurile existente în materie de planificarea apărării, de planificare strategică sau operaţională, pe noi chei financiare şi programatice sau pe noi forme de guvernanţă şi de solidaritate politico-operaţională. Aceste lucrări clasice urmăresc să definească ajustări care ţin cont mai bine de raporturile de forţe şi de constrîngerile conjuncturale ale diferiţilor aliaţi. Însă o asemenea viziune prin continuitate şi adaptare de-a lungul diferitelor summituri, cu o abordare prea integrată, nu mai reuşeşte să mascheze divergenţa de interese şi de priorităţi ale aliaţilor.

Aşa cum am afirmat la începutul acestei reflecţii, plasticitatea actualei NATO atinge limitele sale iar reforma graduală, pas cu pas, nu poate să conducă decît la periclitarea NATO, fapt de care mulţi se tem dar fără să realizeze caracterul inexorabil al acestei tendinţe.

Iată de ce, dacă vrem să facem bilanţul reîntoarcerii Franţei în structura militară atlantică, la un an de la aplicarea sa, putem aprecia că doar un proiect francez ambiţios pentru alianţă, care să stabilească un parteneriat euro-american adaptat secolului al XXI-lea, este susceptibil să-l justifice. Acesta trebuie exprimat într-o manieră hotărîtă în contextul lucrărilor pregătitoare ale noului concept strategic şi trebuie evitată elaborarea celei de a nşpea propunere de reglare a actualei NATO. Alianţa între America de Nord şi Europa va supravieţui întîmplărilor secolului al XXI-lea şi căutăriii unei ordini internaţionale care să o înlocuiască pe cea de la Ialta, perimată în prezent, precum şi pe cea a Cartei ONU, insuficientă azi. Într-o lume de 9 miliarde de oameni, alianţa nu va reuni decît un om din şase. Pentru a rămîne utilă, trebuie să îşi conserve şi să îşi dezvolte caracterul regional, să ţină cont de proiectele strategice distincte ale SUA şi Uniunii Europene şi să se asigure că ele rămîn compatibile şi solidare, să contribuie la noua arhitectură de securitate a planetei, să faciliteze stabilirea unei ordini a viitorului continuînd să ofere un cadru flexibil al coaliţiilor politico-militare deschise, care consolidează pacea şi securitatea tuturor.

Generalul Beaufre într-o carte vibrând de sinceritate şi de regret²⁵ cerea americanilor în 1966 «să ne ajute să facem Europa, nu o Europă care să fie copia nereuşită a SUA, ci o Europă edificată pe fundamentele datelor originale ale lungii noastre istorii. Este singura soluţie care ne permite să vindecăm rănile ultimului război precum şi menţinerea alianţei pe fundaţiile sale sănătoase... V-am ajutat să vă naşteţi şi, de două ori, ne-aţi ajutat să supravieţuim. Însă nu ne-am achitat de toate datoriile. În lumea actuală, nimic nu se poate fără America, însă America are nevoie în egală măsură de Europa, element esenţial al echilibrului mondial şi al dezvoltării civilizaţiei noastre comune».

JEAN DUFOURCQ – Contra-amiral, doctor în ştiinţe politice, director de studii la IRSEM, Paris.

 sus