Recenzie

Economia politică

---

Robert Gilpin (ajutat de Jean GILPIN), Economia politică a relaţiilor internaţionale
Ed. Du Style, Bucureşti, 1999

---

Marele neajuns al liberalismului în secolul XX este neputinţa sau refuzul său de a-şi formula o autocritică. Devenit doar un alt ism el şi-a fetişizat propria promisiune de bunăstare deplasând toate eşcurile sale pe umerii agenţilor economici („capitalismul, piaţa liberă, globalizarea  sunt bune. Ele aduc prosperitate. Dacă acest lucru nu se întâmplă este pentru că vina aparţine agenţilor economici ce nu posedă îndemânarea reuşitei”). Un catehism al succesului ce îşi justifică mijloacele prin creditarea unui scop generos (prosperitatea cât mai multora), liberalismul a sfârşit într-o logică darwiniană (să câştige cel mai bun !).

În locul înmulţirii peştilor şi pâinii, capitalismul a profesat pilda talanţilor (celor care  au li se vor lua şi ceea ce au pentru a se oferi celor bogaţi). Şi atunci cum să ajungem la esenţa liberalismului din moment ce tradiţia – de multe ori plină de acte de fraudă- a modernităţii a îmbâcsit mesajul frumos al lui Adam Smith?¹

Demersul teoretic al lui Robert Gilpin porneşte dintr-o dublă îngrijorare/insatisfacţie: actualul sistem economic internaţional este fragil şi inechitabil iar teoria politică nu mai are capacitatea de a <citi> lumea. Deşi intenţionată ca un efort în relaţiile internaţionale, lucrarea lui Gilpin este mai mult o carte de ştiinţă politică. Scopul său pare să fie unul dual :
1) îmbunătăţirea realismului cu ajutorul teoriei economice ;
2) reabilitarea liberalismului şi ponderarea freneziei faţă de pieţa liberă.

Realismul, curent de gândire dominant în relaţiile internaţionale îşi trage sevele dintr-o percepţie tragică asupra naturii umane şi concepe politica drept avatarul lăcomiei, fricii, egoismului şi interesului egoist. Atât între oameni cât şi între naţiuni. Pesimismul şcolii realiste, mult prea focalizat pe chestiunile strategice se interesează prea puţin de factorii economici sau de rolul ideilor în politică. Robert Gilpin, spre deosebire de alţi autori de gen (George Kennan, Bernard Brodie, Arnold Wolfers, Henry Kissinger, Herman Kahn şamd)  încearcă să găsească relaţia dintre raţiunile politice şi cele economice. Poate şi pentru faptul că a deţinut funcţia de consilier al Congresului american pe teme economice şi nu a fost un apropiat al sectorului politico-militar.

Dinamica relaţiilor internaţionale se desfăşoară în cotinuumul stat-piaţă prin urmărirea raţională a trei elemente: puterea, bogăţia şi prestigiul. Trei sunt şi ideologiile moderne care descriu raporturile stat-piaţă/politic-economic [p.43]²:
A. Liberalismul- doctrină ce crede că piaţa poate produce bogăţie pentru toată lumea pe termen lung iar aceasta va promova cooperarea între state[pp.49-50]. Liberalismul este însă naiv crezând că piaţa este cu adevărat liberă şi transparentă. La fel ca şi arena internaţională, piaţa este un spaţiu darwinian în care unii vor avea mai mult noroc decât ceilalţi. [p.63]
B. Marxismul-cealaltă mare doctrină economică a modernităţii. Pentru Marx şi discipolii săi bogăţia este cea care încapsulează puterea şi prestigiul. Lumea se împarte în elitele ce deţin factorii de producţie şi prolateriatul pe spezele căruia se produce totul [pp.54-6 şi passim]. Teoria sistemului mondial, o adaptare  filozofiei marxiste la relaţiile postcoloniale, vede dualitatea bogăţie-sărăcie în relaţiile Nord –Sud. Naţiunile Nordului, mari puteri, posedând tehnologie au nevoie de mâna de lucru ieftină şi de resursele naturale ale statelor sărace din Sud. Deşi este de acord că sistemul capitalist produce inechitate, Gilpin crede că perspectiva marxistă exagerează răul. Capitalismul nu are nevoie numai de supuşi, afirmă Gilpin, ci şi de clienţi. Aşadar statele bogate nu pot produce numai rău întrucât nu este raţional : ele au nevoie de pieţe de desfacere, de parteneri şi aliaţi.
C. Naţionalismul-numit şi mercantilism, Şcoala Istorică Germană sau noul protecţionism. Pentru acest curent, ca şi pentru realism dealtfel, arena internaţională este luptă pentru bogăţie şi putere. Cei doi factori merg mână în mână pentru a configura poziţia statului-naţional în raporturile cu alte state-naţiuni. Naţonalismul este mai mult un set de atitudini care variază de la o epocă la alta decât o doctrină coerentă [p.50]. 

O altă teză centrală sistemului lui Gilpin este teoria stabilităţii hegemonice. Preluată mai ales de la Gramsci şi Charles Kindleberger, acesta susţine că sistemul internaţional are nevoie de un hegemon care să asigure bunuri şi servicii publice. Prin bunuri şi servicii publice se înţeleg acele resurse care nu se împuţinează dacă sunt folosite de un actor sau altul.³ Cu aceasta Gilpin se dovedeşte mai catolic decât Papa, sau mai bine zis mai realist decât realiştii. Aceştia credeau în mod tradiţional că balanţa de putere asigură stabilitatea în sistem. Gilpin în schimb nu pare să creadă în balanţa de putere iar überrealismul are nevoie de un Leviathan liberal.

Ca exemple sunt date Marea Britanie în secolul XIX şi Statele Unite în secolul XX. Ambele au ajutat la menţinerea unui anumit tip de ordine liberală. În cazul Londrei a fost vorba de Royal Navy care patrona mările precum şi de marea capacitate industrială. În cazul Statelor Unite este vorba de uriaşa lor putere economică şi militară postbelică ca şi  de marile rezerve de aur care au permis crearea sistemului Bretton-Woods.⁴ Aici cercetările teoretice ale lui Gilpin se conjugă cu ingrijorările de ordin practic. Prăbuşirea sistemului de la Bretton-Woods odată cu pierderea războiului in Vietnam şi Criza Petrolului au rupt coloana sistemului financiar internaţional. Acesta nu mai posedă siguranţa creditelor-fixate pe aur, ci depinde de marea impredictibilă a cursurilor flotante.

Instabilitatea sistemică se vede însoţită de un nou naţionalism/protecţionism economic. Consecinţa, sugerează Gilpin ar putea fi o exacerbare a rivalităţii pentru putere cum s-a întâmplat în anii ’30 ai secolului XX. [p.101]

Un alt neajuns major al lumii postBretton-Woods este tocmai transformarea SUA într-un stat prădător [p.114]. Datoriile imense, militarismul, rolul ambivalent al corporaţiilor americane [p.285], nu mai recomandă Washingtonul drept un bun păstor al sistemului internaţional. Cartea,  a nu se uita, este scrisă la finele Războiului Rece când Uniunea Sovietică era încă un colos nuclear dar ulcerat economic, în timp ce ascensiunea copleşitoare a Japoniei ameninţa să întreacă SUA.

Aflată la confluenţa mai multor şcoli pentru care compromisul înseamnă erezie, munca teoretică a lui Gilpin încearcă să creeze punţi peste graniţe. Mai mult eclectică decât sintetică, lucrarea sa redă scepticismul faţă de o lume în esenţă oligarhică. O lume în care puterea separă disparităţi sociale tot mai mari.

Mirela Băcanu Vasile

NOTE

Mirela Băcanu Vasile – Licenţă la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Bucureşti, master SNSPA în Politici Publice şi Integrare europeană.

 sus