Recenzie

Viaţă de femeie în comunism

---

Coord. Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, „Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism”
Editura Polirom, Iaşi, 2008, colecţia „Ego-grafii”, 316 pp., cu o prefaţă semnată de coordonatori.

---

Coordonatorii volumului, scriitorii Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, au construit lucrarea plecând de la dorinţa de a adăuga radiografierii epocii comuniste – un subiect amplu, dar pe care se insistă destul de mult în ultimii ani – experienţele personale, cele feminine, fără de care această radiografie ar fi incompletă. Miza lucrării este, după cum afirmă cei doi în prefaţă, de a decripta situaţia în care ajunseseră femeile din cauza uniformizării impuse de sistemul comunist: soţia „rămânea să-şi îndeplinească funcţia tradiţională, conform modelului preexistent în societatea românească”, dar acestei funcţii i se adăugau responsabilităţile de om politic, de persoană cu aceleaşi sarcini şi drepturi ca bărbatul.

Astfel, volumul reuneşte 17 eseuri ce descriu experienţe personale, intime, ale unor femei născute în principal în anii ’60 şi ’70, dar şi în anii ’40-’50. Autoarele lor sunt persoane de vârste diferite, tocmai pentru a se arăta varietatea experienţelor, de la femei pentru care „confruntarea cu sistemul era mai degrabă preocuparea părinţilor până la cele care, deja mature atunci, experimentau din plin şi conştient supravieţuirea într-o societate totalitară”. Totodată, autorii admit că unul dintre minusurile lucrării ar fi acela că toate contribuţiile vin de la persoane din domeniul cultural, cartea neacoperind astfel o gamă mai largă din punct de vedere socioprofesional.

Multe dintre eseuri sunt construite în jurul unor obiecte-cheie pentru orice femeie, lucruri ce ţin, până la urmă, de stricta necesitate şi de nevoile fiecăreia dintre ele. De aceea, în relatări vom citi des despre omniprezentul chilot tetra, masa din bucătărie pe care persoane abilitate sau nu efectuau întreruperi de sarcină, ciorapii greu de găsit şi foarte scumpi, blugii obţinuţi cu mari eforturi, tampoanele care erau înlocuite cu vată de proastă calitate, dar şi prezervativele foarte greu de procurat din farmacii. Pe lângă acestea, unul dintre subiectele care nu lipseşte din relatările autoarelor este stagiul militar obligatoriu, cu toate greutăţile lui, de la oamenii desemnaţi să conducă o astfel de pregătire, persoane zeloase sau dimpotrivă, foarte înţelegătoare, până la uniforma greu de îmbrăcat şi în care te mişcai ca un robot şi de care toţi băieţii râdeau pe stradă.

Pentru Adriana Babeţi obiectul-simbol al comunismului este plasa (sacoşa, coşul, căruciorul, plasele nemţeşti din plastic şi cele româneşti tot din plastic, dar mai puţin colorate).

Eseul Anamariei Beligan este construit pe simbolurile sexului în comunism, cele redate mai sus, dar şi pe apariţia extravagantă a unei spălătorese ce se dovedeşte că-şi câştigă traiul practicând o a doua meserie, cea de prostituată. Spălătoreasa Flutur Veronica şi halatul ei „de curtezană, negru cu maci roşii”¹ reprezintă pentru autoare imaginea-simbol pe care o are din copilărie şi pe care o identifică cu anii comunismului.

Rodica Binder răspunde provocării de a relata propria experienţă din comunism amintindu-şi de anii petrecuţi în Germania. Plecată la finalul anilor ’80 în Germania, ea încearcă să-i convingă pe cei de-acolo despre cât de proastă este situaţia din România. Aproape însă că nu este crezută, reacţia lor concretizându-se în întrebarea „chiar aşa?”, ce dă şi titlul eseului. Izbucnirea revoluţiei şi imaginile care încep să circule despre România îi conving pe cei de-acolo că într-adevăr chiar este aşa, astfel că îşi doresc să afle mai multe.

Eseul Adrianei Bittel – fragmente dintr-un jurnal din 1983, singurul pe care nu l-a ars-, dar şi eseurile Sandei Cordoş, Simonei Popescu sau Alinei Radu se concentrează, pe de-o parte, pe bucuriile mici sau mari din anii ’80, precum reuşita de a cumpăra un cofrag întreg de ouă, sentimentul de mulţumire când la televizor se difuzează un program neideologizat cu prilejul zilelor de doliu la moartea lui Brejnev, iar, pe de altă parte, greutăţile de a procura şi cele mai mărunte lucruri: vată, ciorapi, dar şi imposibilitatea de a creşte un copil într-un apartament de bloc în anii ’80, când se întrerupeau curentul şi gazul.

Un eseu care impresionează puternic este cel al Doinei Ruşti, poate cel mai personal eseu, o poveste înfricoşătoare despre întâlnirile cu ginecologii comunişti şi cu paranoia devenită literă de lege în sistemul sanitar comunist. Un astfel de doctor îndoctrinat putea aproape să uite ceea ce învăţase într-o facultate de medicină şi să meargă pe principiul că orice sângerare suferită de o femeie era semnul unui avort provocat şi că, până la urmă, dacă făcea o astfel de verificare, „nu strica niciodată un mic chiuretaj”². La fel de înspăimântător este faptul că mulţi dintre aceşti medici încălcau orice principiu privind intimitatea şi relaţia de confidenţialitate cu pacientul.

Ultimul eseu semnat de Otilia Vieru-Baraboi³ prezintă, într-o notă amuzantă, dar de fapt foarte tristă, copilăria autoarei, marcată de boala mamei. Boala o făcea să îşi închipuie că Ceauşescu îi face cu mâna de la televizor, doar ei, şi că la fiecare telejurnal îi promite un apartament şi o excursie la Băile Felix, unde urma să se vindece. Această stare determină familia să acţioneze la limita absurdului, inventând discuţii cu Ceauşescu şi cu personaje fictive, cum ar fi şoferul Romică, cel care era trimis de Ceauşescu pentru a o transporta la Băile Felix.

Experienţele cuprinse în acest volum redau, în fiecare caz, o parte din trăirile personale ale fiecărei femei. Cu toate acestea, detaliile ce formează conţinuturile eseurilor, adunate la un loc, construiesc experienţa oricărei femei care a trăit acei ani, începând cu bunicile, mamele, mătuşile şi surorile noastre mai mari. Caracteristic doar acestor autoare este apropierea cultură şi anumite întâmplări. Eseurile reconstruiesc o lume care a aparţinut tututor femeilor, până în 1989, iar capacitatea autoarelor de a recurge la mult umor pentru reconstrucţia acestei lumi nu poate fi altfel decât meritorie.

Simona Deleanu

NOTE

SIMONA DELEANU – Licenţă la facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, masterandă la aceeaşi facultate.

 sus