Eseu

Dreptatea intergeneraţională. Principii şi teorii (II)

 

NICOLAE DRĂGUŞIN

Abstract:
Whereas the previous part of this essay introduced the reader to the notion of justice between generations (inter- or intra-generational), this second part makes a step further in investigating it within the framework of libertarian and liberal theories of justice. Secondly, the essay establishes the reflection upon the issue of justice between generations on the three principles (social contract, egalitarian and utilitarian principles) of liberal theory. It argues that the issue of justice between generations is reflected differently in the light of the two theories.

Keywords: intergenerational justice, human rights, libertarianism, liberalism

O abordare cuprinzătoare a dreptăţii intergeneraţionale se construieşte cu ajutorul a două teorii ale dreptăţii: teoria libertariană şi cea liberală. De fapt, sintagmei ,,teorie liberală a dreptăţii’’ i s-ar putea aduce ca reproş neclaritatea. Înainte de toate, teoriile libertariană şi liberală introduc un tip de excludere care nu este precis. Mai simplu spus, libertarianismul reprezintă o ramură a liberalismului; în plus, Rawls -despre care va fi vorba în continuare- este cel pe care Nozick l-a criticat din punct de vedere libertarian şi nu invers. În cele din urmă, aprecierile liberale şi libertariene în legătură cu dreptatea apar în contrapartidă la teoria socialistă, spre exemplu. Din acest punct de vedere, asemănările copleşesc diferenţele inerente dintre liberalism şi libertarianism. În consecinţă, ar fi mai potrivită redenumirea acestora ca teorii ale dreptăţii non-libertariene şi de inspiraţie liberală? Pentru un plus de claritate se poate, fireşte, proceda astfel. Iată care ar fi câteva asemănări şi diferenţe între cele două teorii. În primul rând, ceea ce au împărtăşesc ambele este crezul în dreptul la libertate individuală şi proprietate privată, iar ceea ce îi deosebeşte este rolul atribuit instituţiilor. Dacă pentru libertarieni, după cum se va preciza mai jos, instituţiile există doar pentru a proteja drepturile negative şi pentru a repara nedreptatea atunci când acestea sunt încălcate, liberalii devin ceva mai generoşi în ceea ce le priveşte. Ei le atribuie misiunea de a realiza anumite proiecte concrete (acţiuni pozitive, de intervenţie) şi întărirea drepturilor pozitive (adică cele care reclamă acţiunea statului, precum drepturile sociale, culturale, economice). Teoriile care legitimează aceste acţiuni sunt numeroase; vor fi îndeajuns de precizat doar teoriile fundamentate pe principiile contractului social (contractualismul), al egalităţii (egalitarianismul) şi al utilităţii (utilitarianismul). În al doilea rând, în ceea ce priveşte noţiunea de echitate, ele au în comun principiile care susţin că dreptatea apare când există un conflict de interese sau libertăţi şi că dreptatea este aceea asupra căreia se presupune că toată lumea poate cădea de acord în mod raţional (acest lucru se face prin intermediul principiului contractului social asupra căruia se va reflecta în rândurile care urmează)¹. Totuşi, se întrevede posibilitatea contradicţiei în răspunsul dat unor întrebări legate de domeniul şi motivele dreptăţii, pe de o parte, şi ce anume produce solicitările pentru dreptate, pe de altă parte. Dacă libertarieni se regăsesc în viziunea despre dreptate având ca domenii necesitatea şi compromisul (David Gauthier, spre exemplu, defineşte moravurile drept un set de principii asupra cărora o anumită comunitate de oameni poate cădea de acord), în legitimitatea dreptăţii ca interes personal (cooperarea duce la rezultate mai bune) şi în solicitările pentru dreptatea contemplate ca beneficiu reciproc, liberalii atenuează această atitudine individualistă. Ei adaugă imparţialităţii un conţinut de empatie (tu cum ai reacţiona/ce ai face dacă ai fi în locul meu?); consideră că raţiunea care se află în spatele comportamentului drept este refuzul interesului personal (în oglindă, pentru libertarieni egoismul devine inseparabil de căutarea şi împlinirea unui interes personal înainte de toate), iar solicitările pentru dreptate derivă din faptul că oamenii nu pot pretinde mai mult (dreptatea ca ultimă resursă).²

B. Libertarienii, dreptatea şi generaţiile viitoare

Întrucât libertarienii reprezintă un caz aproape special în cadrul teoriilor drepturilor şi ale dreptăţii, dezbaterea contemporană datorează mult lui Robert Noyick. Potrivit libertarienilor, instituţiile politice trebuie să îndeplinească o trei sarcini. În primul rând, definite fiind în concordanţă cu drepturile de proprietate, instituţiile trebuie să le protejeze. În al doilea rând, protejarea drepturilor de proprietate ar putea fi realizată esenţialmente prin întărirea drepturilor negative, anume drepturi împotriva intruziuniii nejustificate, în contradicţie cu drepturile pozitive care, aşa cum a fost spus, presupun solicitări concrete. Prin urmare, dreptatea, care este o sarcină pe care numai instituţiile trebuie să o ducă la bun sfârşit, apare exclusiv în cazul încălcării drepturilor negative.

Un concept-cheie pentru înţelegerea punctului de vedere libertarian asupra dreptăţii, generaţiei şi arhitecturii instituţionale îl reprezintă proprietatea personală (şi dreptul firesc la aceasta). De aici provine legitimitatea instituţiilor şi chiar definiţia omului. Nu se poate spune că o persoană trăieşte decât dacă este capabilă să se bucurie şi să solicite dreptul la proprietate, care îi este cuvenit tocmai datorită existenţei raţionale, ca fiinţă umană. Se explică astfel motivul pentru care anumiţi libertarieni devotaţi se numără printre scepticii relativ la existenţa generaţiilor viitoare. Ezitarea lor în legătură cu existenţa vreunei obligaţii a dreptăţii faţă de ele nu se înrădăcinează în caracterul îndoielnic al naşterii acestora, ci mai degrabă în faptul că la momentul considerării ipotetice a generaţiilor viitoare, ele nu se bucură de dreptul la proprietate. Prin urmare, nici noi nu avem vreo obligaţie de dreptate, la fel cum nici acestea nu sunt protejate de legi ale dreptăţii.³ Iată formularea perfectă a scepticismului. Pe această bază, trebuie spus că teoria libertariană a dreptăţii nu e indiferentă faţă de, pe de o parte, caracterul limitat al resurselor naturale, şi, de cealaltă parte, generaţiile ce vor exista. Mai mult chiar, dacă nesocotim ideea dreptăţii nu înseamnă că nimic nu ne leagă de generaţiile care vor urma. Ceea ce pare straniu în situaţia libertarienilor este soluţia oferită la întrebarea ce le dă de gândit generaţiilor curente (adică prezent vs. viitor în chestiunea mediului înconjurător): filantropia în locul dreptăţii şi a puterii reglatoare a pieţelor. Dacă prin dreptate se înţelege tratament echitabil, atunci dreptatea libertariană se regăseşte în filantropie şi este înfăptuită pe bază de voluntariat. Datoria pentru dreptate este recunoscută, dar numai ca obligaţie imperfectă de a-i ajuta pe ceilalţi sau de a evita epuizarea resurselor cu scopul de a le face rău oameniilor. Atâta timp cât statul nu are dreptul de a lua de la cineva şi a da altuia, nimeni nu ar trebui să acţioneze astfel decât dacă doreşte acest lucru. Altminteri, statul trebuie să intervină pentru a corecta nedreptatea. Pentru a îndeplini datoria imperfectă (adică imposibil de codificat legislativ) a filantropiei, doar conştiinţa individuală primeşte această sarcină. Pe lângă filantropie, care se dotează cu un grad substanţial de subiectivitate ce nu poate servi mereu nevoia unei împărţiri corecte, speranţa libertarienilor stă în pieţe ca singură soluţie obiectivă. Devine facil de remarcat cum aceste pieţe vin să întâmpine interesele generaţiilor următoare. Apar doi factori: unu, pe măsură ce resursele se epuizează, valoarea lor creşte, şi doi, odată ce valoarea lor creşte iar oamenii au în continuare nevoie de ele, pieţele se transformă într-un imbold puternic pentru inovaţie, cercetare şi invenţii care pot înlocui, ca să spunem aşa, resursele naturale cu unele făcute de om şi care, finalemente, servesc aceleiaşi utilităţi. Superioritatea pieţelor în a găsi un sens în dreptate nu derivă doar din obiectivitatea lor, ci şi din faptul că ele protejează generaţiile viitoare de sacrificii în măsura în care filantropia presupune un anumit grad de sacrificiu.⁴ Prin urmare, putem nici măcar să nu ne gândim la dreptatea intergeneraţională din moment ce generaţiile viitoare sunt oricum protejate de felul cum funcţionează pieţele.⁵

Ca în cazul oricăror teorii idealiste sau legate de experienţa gândirii, elogiul dreptului la proprietate privată şi a puterii reglatoare a pieţei seduce din punct de vedere noţional⁶, dar libertarienii par să întâmpine dificultăţi în a ţine pasul cu detaliile empirice. Pe lângă faptul că e anevoioasă cunoaşterea a priori a felului se vor comporta pieţele, optimismul libertarian este contrazis de imposibilitatea pieţelor de a reduce distanţa care există, sau care chiar se măreşte, după constatările unor observatori, între cei săraci şi cei bogaţi. Mai mult chiar, ar putea fi raţional din punct de vedere economic ca agenţii, în ciuda oricărei puteri reglatoare a pieţei, să acţioneze în aşa fel încât generaţiilor viitoare să le fie mai rău.⁷

Liberalii, dreptatea şi generaţiile viitoare

Atâta timp cât darea de seamă libertariană asupra dreptăţii în ceea ce priveşte generaţiile viitoare nu îndepărtează toate grijile pe care cei mai precauţi le-ar avea în continuare, un răspuns la acestea se aşteaptă de la teoria liberală. În această parte a discuţiei familia liberală a teoriilor dreptăţii va fi prezentată pe scurt, alături de câteva principii majore: contractului social, egalitarianismul şi utilitarismul.

De câte ori este vorba de principiul contractului social, acesta s-ar cere privit ca produsul exclusiv al minţii liberale, diferită de cea libertariană. E adevărat, libertarienii şi liberalii în egală măsură îşi fundamentează concepţiile pe principiul contractului social, dar ceea diferă într-o măsură semnificativă este interpretarea pe care fiecare o are de dat⁸. Teoria contractului îl are ca punct de pornire pe Thomas Hobbes (continuat mai târziu de David Hume) şi se justifică prin nevoia unui ,,avantaj reciproc’’ a părţilor contractuale. Tipul de contract propus de către liberali precum John Rawls originează în tradiţia stoică şi în Iluminism (în special Immanuel Kant) subliniind nevoia pentru ,,imparţialitate’’.

Teoriile contractualiste ale dreptăţii cunosc probabil cea mai îndelungată istorie din gândirea liberală. Diferite tipuri de contracte au fost imaginate pentru a se justifica şi a investi cu sens existenţa comunităţii şi drepturile sau obligaţiile colaterale (dacă acestea sunt gândite). În afară de perspectivele lui Hobbes şi Locke ce ar putea fi de maximă relevanţă pentru temele drepturilor, datoriilor şi comunităţii sunt viziunile lui Rousseau şi Burke. Importanţa lor nu reiese doar din faptul că se opun una alteia (aproape într-un mod pedagogic), ci şi din felul în care gravează în ele spiritul timpului (Weltanschauung). Dacă pentru Rousseau contractul poate fi reînnoit oricând pentru a se pune bazele unui nou regim, făcând abstracţie de trecut, şi prin urmare drepturile sunt cele care îi alcătuiesc conţinutul, pentru Burke contractul se transmite peste generaţii, iar drepturile se acompaniază negreşit cu obligaţii.

Cum ar trebui să arate dreptatea intergeneraţională potrivit perspectivei contractului social este o problemă pe care John Rawls încearcă să o interpreteze în cartea ,,O teorie a dreptăţii’’(1971); ,,concepţiile contractualiste ipotetice ale dreptăţii’’ reprezintă eticheta viziunii a cărei schiţă de profil va fi încercată mai jos. Conceptul de dreptate intergeneraţională poate fi foarte bine privit din două unghiuri. Văzută ca relaţie echitabilă, dreptatea intergeneraţională cere o relaţie între trecut, prezent şi viitor bazată pe principiul dreptăţii distributive; această formă de justiţie incumbă participarea justă la beneficiile şi obligaţiile cooperării sociale. Din perspectiva contractului social echitatea intergeneraţională sugerează, în înţelesul dat de Burke, faptul că toate generaţiile aparţin unui contract definit prin drepturi şi obligaţii între persoane şi generaţii. Contribuţia particulară a lui Rawls la acest subiect este reflectarea la trăsăturile şi substanţa acestui tip de apartenenţă.⁹ În descrierea lui Rawls condiţiile dreptăţii trebuie să fie în mod necesar corecte şi cooperarea totală între persoanele libere şi egale de la o generaţie la alta. El ajunge la această viziune asupra dreptăţii ce cuprinde generaţiile prezente şi viitoare printr-un contract idealist bazat pe două condiţii corelate reciproc: ,,poziţia originară’’ şi ,,vălul ignoranţei’’. Condiţiile pe care le foloseşte Rawls sunt menite să ocolească limitările teoriilor tradiţionale ale contractului social. El încearcă să reliefeze care sunt principiile pe care, folosind terminologia kantiană, le-ar alege un un agent raţional şi moral dacă s-ar afla în ,,poziţie originară’’, unde nu cunoaşte nimic în ceea ce priveşte statutul său social sau intelectual, averea, vârsta ş.a.m.d. În aceste condiţii de ignoranţă se crede că oamenii preferă două principii, şi anume : ,,principiul libertăţii egale’’ şi un al doilea conform căruia inegalităţile sociale şi economice urmează o clauză dublă: poziţia originară de egalitate corectă (fair equality) de oportunităţi şi acestor inegalităţi nu li se poate reproşa nimic cu condiţia ca ele să aducă cel mai mare beneficiu celor mai dezavantajaţi membrii ai societăţii.¹⁰ Gândind aceste principii ca primele pe care cineva, aflat într-o poziţie ignorantă şi iniţială, le-ar alege, Rawls legitimizează un mecanism de dreptate distributivă între contemporani (ceea ce în eseul de faţă poartă numele distribuţie intrageneraţională), pe de o parte, şi între contemporani şi generaţiile viitoare (distribuţie intergeneraţională), pe de altă parte. Conform primeia, pe măsură ce oamenii devin mai bogaţi, creşte şi posibilitatea ca statul să redistribuie o parte din averile lor, prin intermediul taxelor şi impozitelor, membrilor dezavantajaţi ai societăţii (inutil de precizat că asupra acestui fapt libertarienii s-ar afla în profund dezacord). Cum putem aplica principiul dreptăţii distributive în această etapă?¹¹ Răspunsul lui Rawls nu sună la fel de convingător ca în cazul precedent. Totuşi, el începe prin a presupune că odată ce vălul ignoranţei a fost ridicat, părţile contractante ar putea descoperi că aparţin unor generaţii diferite: ,,Părţile nu ştiu cărei generaţii aparţin sau, ceea ce se referă la acelaşi lucru, stadiul de civilizaţie a societăţii lor. Nu au cum spune dacă este săracă sau relativ bogată, axată în mare parte pe agricultură sau deja industrializată ş.a.m.d. Vălul ignoranţei este complet. Astfel că persoanele aflate în poziţie originară trebuie să se întrebe cât ar fi dispuşi să economisească în fiecare stadiu bazându-se pe prezumţia că celelate generaţii vor economisi în acelaşi ritm. Cu alte cuvinte, trebuie să ia în considerare cât sunt dispuşi să economisească în orice etapă a civilizaţiei înţelegând faptul că ritmurile pe care le propun vor regulariza întregul proces de acumulare. De fapt, ele trebuie să aleagă un principiu corect de economisire care să distribuie un ritm potrivit de acumulare fiecărui nivel de evoluţie.’’¹² Ceea ce se sugerează este condiţia de corectitudine (fairness). Principiile sunt echitabile în măsura în care ele iau în considerare interesele oamenilor care vor trăi în viitor.¹³ Fragmentul citat conţine, în optica unor exegeţi, cel mai slab punct al perspectivei lui Rawls asupra dreptăţii intergeneraţionale din moment ce el nu se pronunţă destul de clar atunci când discută problema raţiunii pentru care oamenii ar trebui să aleagă principiul economisirii corecte ca o modalitate de dreptate distributivă intergeneraţională. Primele lucrări asupra acestui subiect propun motivul îngrijorărilor altruiste ale primelor generaţii cu privire la cele de mai târziu¹⁴, în timp ce cu trecerea timpului el va vorbi mai degrabă despre motivele orientate spre empatie: ,,Părţilor din poziţia iniţială li se poate solicita să cadă de acord asupra unui principiu al economisirii supus condiţiei suplimentare că ei trebuie să vrea ca toate generaţiile anterioare să-l fi urmat. Prin urmare, principiul corect este acela pe care membrii oricărei generaţii (şi prin urmare toate generaţiile) l-ar accepta ca acela pe care generaţia lor va trebui să-l respecte şi drept principiul pe care şi-ar dori ca generaţiile precedente să-l fi respectat (şi generaţiile viitoare să-l respecte), indiferent de cât de departe în trecut (sau viitor) s-ar afla.’’¹⁵ Aşadar autorul ajunge să sugereze că principiul econimisirii corecte poate fi aplicat dreptăţii intergeneraţionale şi că în acelaşi timp el reprezintă ceea ce părţile contractante, ca agenţi raţionali şi morali reciproc dezinteresaţi, ar alege din poziţia originară şi din spatele vălului de ignoranţă.

 sus