Geopolitică

Paradigma constructivistă şi culturile de securitate

 

IOANA-BIANCA BERNA

Abstract:
Social reality in the study of international relations has also produced a distinctive outlook for the field of security studies! Constructivism, unlike the other more unitary and utilized approaches in the study of international relations, does not entirely regard security as an area in which statecraft qualities are to be revealed or tested.This article’s aim is to pinpoint the fact that, through the constructivist angle of analysis, security is revalidated by the security cultures (also called strategic cultures). The argument presented in this article focuses upon highlighting the main theoretical constructivist instruments among which security cultures have to be regarded ambivalently: as a rigurous mainstay in security and defense studies and as a trendsetter in the study of international relations.

Keywords: security cultures, strategic cultures, ontological agnosticism, intersubjectivity, culturalism

O abordare holistică: Premisele constructiviste în studiul relaţiilor internaţionale

Fără avansări lineare pentru crearea unui program de cercetare propriu, constructivismul reprezintă acea abordare în relaţiile internaţionale, agnostică din punct de vedere ontologic¹. Surprinzător este faptul că în pofida absenţei unor steoriotipii conceptuale, constructivismul îmbunătăţeşte accesul la o abundenţă de analize în studiul relaţiilor internaţionale. De unde provine autonomia acestei abordări? Ce tehnici de descifrare pot fi uzitate în procesul de interpretare a principalelor premise? Răspunsul la astfel de întrebări desparte constructivismul de alte abordări în studiul relaţiilor internaţionale (şcoala studiilor critice, neorealismul sau idealismul), conferindu-i un aspru aspect de unicitate, plecând de la gestionarea modalităţilor de asocieri umane şi a practicilor societale in nuce, până la relevanţa lor regăsită în politica mondială. Marcată obiectiv de dezavuarea resimţită a cercetătorilor în ştiinţele sociale  faţă de elementele materiale care îşi puseseră amprenta pe modalităţile de formulare ale politicii internaţionale a ultimelor decade (şi anume: politicile de hard security, echilibrul de putere, distribuţia puterii în sistemul internaţional), apariţia constructivismului nu a fost o simplă împotrivire doctrinară faţă de realism sau neorealism. Constructivismul nu este o simplă recapitulare a principiilor, regulilor şi sensurilor mediale ale abordărilor care l-au precedat. Deşi nu se poate vorbi de o distanţare maximă faţă de alte abordări, autonomismul constructivismului decurge din tentativele sale de re-evaluare a caracterului politicii internaţionale.

În această ordine de idei, politica mondială se acordează sistemului internaţional prin practicile sociale. Mai mult decât atât, recurenţa practicilor sociale, reconfirmată în identitatea statelor, în comportamentul lor de politică externă, consacră sistemului internaţional un caracter eminamente social². De aici se crează şi binecunoscuta regulă a ontologiei sociale, recunoscută în teoria politică şi pe care o consideră posibil de compatibilizat şi cu relaţiile internaţionale: fiind anterioară statului, societatea este anterioară şi sistemului internaţional, pe care îl influenţează, reunind un număr mare de practici şi proceduri sociale viabile, atât în plan domestic, cât şi în plan extern.

Forţele materiale în studiul relaţiilor internaţionale arată doar o jumătate de adevăr şi se condamnă singure la marginalitate. Viziunea constuctivistă, corozivă faţă de forţele materiale, consideră că forţele ideatice sunt cele care se pretează unor analize mult mai profunde ale faptului social pe care îl desemnează sistemul internaţional. Distribuţia ideilor este singura în măsură să capteze şi să cultive în chip ineluctabil esenţa sistemului internaţional.

O altă importantă premisă a socio-constructivismului este că aceea că înţelesurile atribuibile sistemului internaţional şi politicii internaţionale rezidă din interacţiunile actorilor. Prin interacţiune, actorii internaţionali – state, organizaţii, corporaţii – îşi recunosc unul altuia identităţile. Un stat, sau, in extenso, un actor poate fi cunoscut şi deopotrivă recunoscut prin intermediul identităţii pe care şi-o asumă şi pe care ceilalţi actanţi i-o recunosc. Identitatea poate echivala, cu anumite restricţii cu amprenta unei anateme depozitată asupra unui actant. De ce cu anumite restricţii? Pentru că identitatea dovedeşte laxitate prin interacţiune, putându-se modifica incremental, radical, parţial sau total: „Cel care produce o identitate nu poate prezice modalitatea în care respectiva identitate va fi observată de ceilalţi, structura intersubiectivă este arbitrul final al înţelesului”³. Ipoteza omogenă  realistă asupra interesului apare, astfel, ca o regresie analitică. Ipoteza constructivistă denotă un proces de selecţie a intereselor, multiplicând căile de acţiune ale actorilor în sistemul internaţional şi explicitând de ce unele practici sociale au devenit interese şi de ce altele nu.

Ilustrativ pentru adepţii constructivismului este şi disponibilitatea de a studia puterea şi politica de putere, stabilind un indice de moderaţie faţă de realişti. Puterea, în abordarea constructivistă, nu mai reprezintă acea categorie instrumentală a politicii externe, brevetată prin factori economici şi militari. Limbajul, cultura, ideile antrenează standarde diferite prin care puterea colectează sensuri. Constructiviştii denumesc aceste standarde: putere discursivă. Fără discurs, limbaj şi retorică – ca mijloace prin care sunt propagate practicile sociale – conduita unui actor suferă de un evident grad de precaritate. Justeţea limbajului unui actor alternează cu utilitatea comportamentului său extern şi invers. Una fără alta ar reprezenta doar soluţii intermediare şi incomplete şi nu se pot nuanţa considerabil. Pentru constructivişti, nici anarhia nu acţionează ca un principiu cu statut axiomatic: „Anarhia este ceea ce înţeleg statele că este” – o frază de-ale lui Alexander Wendt devenită de acum un aforism pentru majoritatea cercetătorilor constructivişti, dacă nu cel puţin un plus de relevanţă pentru accesul la coeziune teoretică.  Faptul că  „anarhia este ceea ce înţeleg statele că este” nu înseamnă că anarhia nu este operantă ca principiu de funcţionare a sistemului internaţional pentru constructivişti. Corelaţia esenţială constă în faptul că cercetătorii constructivişti consideră anarhia o comunitate imaginată⁴ şi nu un principiu fondator al sistemului internaţional – metafora îi aparţine lui Ted Hopf. Anarhia nu este o constantă a relaţiilor internaţionale şi nici nu se defineşte ca un imperativ al schimbării acestora. Ca şi puterea, anarhia există doar dacă statele o definesc ca atare. Conţinutul, ca şi forma anarhiei sunt diferite de la actor la actor. Parcurgerea abordării constructiviste nu poate să nu facă trimiteri la modul în care normele amendează şi adaptează la scară largă comportamentul statelor. Normele evidenţiază, pentru constructivişti, experimente a căror existenţă şi continuitate constrâng acţiunea statului. Spre deosebire de realişti, pentru constructivişti, normele internaţionale nu înseamnă sisteme punitive de reglare sau de măsurare a unor eventuale abateri. Normele includ şi o dimensiune descriptivă – o logică a potrivirii, prin care este anticipată abaterea, fiecare stat realizând „cum ar trebui să se poarte într-o anumită situaţie”⁵.

Rezumând cele prezentate în această sub-secţiune, constructivismul este acea abordare în relaţiile internaţionale bazată pe intuiţii puternice6 şi poate mai puţin pe puterea de conceptualizare. Care sunt contribuţiile acestei abordări în privinţa studiilor de securitate? Vom reţine o prezentare a acestora în cele ce urmează.

O abordare particulară: Contribuţiile socio-constructivismului în studiile de securitate. Culturile de securitate

Reproşurile aduse constructivismului de-a lungul timpului au fost atât de natură scolastică⁷ cât şi de natură aplicativă: excesiva maleabilitate faţă de lipsa unei rigori teoretice, faptul că este mai mult o meta-teorie decât un noul pol teoretic în relaţiile internaţionale, faptul că nu poate răspunde satisfăcător problemelor metodologice şi epistemologice cu care se confruntă, sau faptul că în procesele de construcţie socială neglijează potenţial disruptiv al forţei brute şi al puterii militare în transformarea relaţiilor internaţionale, precum şi faptul că în aceste limitări, nu a putut oferi poziţii clar conturate în materia studiilor de securitate.

Am putea contracara aceste critici prin a sublinia faptul că dacă socio-constructivismul nu îşi asumă o etichetă de uzuanţă a clasicelor metode pentru studierea securităţii, această nu înseamnă că lipsa sugestiilor în acest domeniu devine o fatalitate. Dacă ne-am opri aici, înseamnă că demersul nostru ar fi subiacent imprecisului conţinut teoretic depistabil de criticii constructivismului (considerăm cu destulă certitudine că o astfel de reţetă ar fi pe drept acuzată de reducţionism).

Vom începe prin a marca faptul că socio-constructivismul a fost deosebit de permeabil privitor la studiile de securitate. Proteismul său, în acest sens, rezidă din sprijinul ontologic, firesc şi observabil, al principalelor sale premise, în special în ceea ce priveşte importanţa valorizată a structurilor sociale în politica mondială. Identitatea – ca organism complex şi diferenţiat – nu poate fi suspendată de alte exigenţe ale dinamicii sociale: procesele evolutive istorice, organizaţionale, tradiţionale şi culturale. Pentru a desemna anumite forme pe care le îmbracă uneori cultura, şi ea trebuie văzută ca „un sistem evolutiv de semnificaţii împărtăşite, care guvernează percepţiile, actele de comunicare, precum şi acţiunile[...]Cultura modelează practica, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. În momentul acţiunii, cultura furnizează acele elemente care definesc situaţia, dezvăluie motive şi care desemnează situaţiile de succes”⁸. Literatura constructivistă oferă destul de multe tangenţe în ceea ce priveşte culturile de securitate. Normele şi identităţile influenţează culturile strategice de securitate, până la „localizarea actorilor în cadrul unor structuri sociale, care deopotrivă constituie actorii şi care sunt constituite de interacţiunile dintre actori”⁹. Dilemele securităţii pot fi rezolvate, pe calea culturilor strategice de securitate, dacă insecurităţile sunt generos comunicate – comunicarea rezidă din identităţi. Ameninţările şi insecurităţile pentru constructivişti, spre deosebire de modelele raţionaliste, nu mai sunt elemente obiective şi cardinale, ci mai degrabă, trebuie urmărite intersubiectiv. În termeni generici, securitatea este înţeleasă ca acea stare în care statul nu se confruntă cu nici un fel de ameninţări, dar dacă s-ar confrunta inerent cu ameninţări şi pericole, ar dispune de toate resursele pentru a la înlătura şi a-şi restabili starea de siguranţă. În termeni pozitivişti şi raţionalişti, securitatea echivalează siguranţă – un deziderat posibil de atins prin monopolul violenţei legitime pe care orice stat îl poate uzita şi pe care îl uzitează, mai devreme sau mai târziu. În termeni constructivişti, cunoaşterea identităţii unui stat este o luptă pe jumătate câştigată, deoarece descoperă şi intenţionalitatea respectivului stat. De aceea, constructivismul nu vede securitatea în termeni eminamente militari. Extracţia securităţii din sfera militară reliefează concluzii interesante: nu există dileme de securitate între state membre ale aceleiaşi alianţe, ale aceloraşi instituţii economice, sau între două state neutre, sau între două state pacifiste¹⁰.  Meritul constructivismului este acela de a reifica identitatea ca şi obiect de referinţă al securităţii. Nu există un cartezianism în ceea ce priveşte natura conflictuală în relaţiile dintre state, ci doar variabilitate¹¹.

Aspectul culturilor strategice de securitate a fost pentru mulţi o regiune delimitată de studiu şi de analiză. Theo Pharell este unul dintre acei cercetători care examinează legătura dintre constructivism şi culturalism pentru ca dilemele de securitate să fie îmbunătăţite. Pentru început, trebuie să arătăm faptul că nu poate exista o acuplare terminologică acurată între cele două noţiuni, fiind nevoie de o delimitare conceptuală. Astfel, culturalismul pune în discuţie atributele culturii, inspirându-se din constructivism şi din analiza politică comparată, şi pierde din claritatea iniţială a surselor sale de inspiraţie, întrucât ia în considerare şi elementele non-normative ale culturii. Descompunând uriaşul concept de securitate, culturalismul „a arătat maniera în care acţiunile statului conectate la forţa militară sunt modelate de credinţele colective deţinute de elitele politice (cultura strategică) şi de către ofiţerii militari (cultura organizaţională)”¹². Theo Farell sugerează faptul că atât constructivismul, cât şi culturalismul, pot fi distonante, în măsura în care  constructivismul arată similaritatea normelor care influenţează politicile de securitate, iar culturalismul arată eterogenitatea normelor care influenţează politicile de securitate ale unui stat. Culturalismul nu este nici o subdiviziune superfluă a constructivismului, nici un sector de analiză în raport de adversitate cu caracterul eminamente social al constructivismului convenţional. Culturalismul extinde doar sfera non-normativă a preocupărilor legate de securitate.  După cum menţionează şi Theo Farell, nu ar fi exagerată o fuziune dintre cele două pentru un suport teoretic sistematizat (în fond, menţionăm, că din raţiuni de progrese teoretice, neorealiştii sau realiştii clasici au redefinit obiectul investigaţiei programului de cercetare realist, ceea ce nu înseamnă că s-au erijat de la acesta sau că au folosit arme antitetice faţă de abordarea care le-a facilitat consacrarea). Împreună, atât constructivismul cât şi culturalismul pot emite legi politice în domeniul securităţii internaţionale, în măsura în care este menţinut un echilibru în raportarea instrumentelor folosite, pentru evitarea paradoxurilor şi a redundanţei.

Culturile strategice de securitate – oferă modele progresive pentru a argumenta schimbările relevante din politicile de securitate ale statelor, prin înţelesurile atribuite lumii sociale şi pe baza intereselor acestora, ca ingrediente de bază ale identităţii. Aşa cum a prezentat-o Wendt, perspectiva constructivismului convenţional este una stato-centrică. Culturile strategice de securitate inovează logica binară stat-securitate, conferindu-i supleţe şi valoare academică şi referenţială şi la nivel supra şi la nivel extra autorităţii etatice. Deplasarea focalizării securităţii de la stat, la alte entităţi originează într-o agendă de cercetare cross-disciplinară: istorie, antropologie, sociologie, psihologie şi alte discipline cu caracter evolutiv. Rosen oferă o definiţie coordonată, în acest sens a culturii strategice de securitate, modelată de influenţa constructivismului convenţional şi a unei întregi comunităţi disciplinare: „cultura strategică de securitate implică asumări, credinţe şi alegeri despre comportamentul militar internaţional, în special referitor la deciziile de a recurge sau nu la război, preferinţele pentru ofensivă sau pentru modelul defensiv, sau pentru cooperare şi dezistare la război”¹³.  Această definiţie denotă modalitatea în care culturile strategice de securitate generează preferinţe, iar preferinţele exprimate pe temelia unui întreg edificiu de norme intersubiective, devin comportament extern.

Concluzii

Anunţarea descoperirii rolului pe care culturile strategice de securitate îl au asupra conduitei agenţilor şi structurilor este o validare conceptuală care, fără de tăgadă, îi este atribuită constructivismului. Constructivismul convenţional  are drept misiune empirică revelarea motivelor care fac din incertitudine mai degrabă o variabilă de înţeles, decât o constantă de asumat. Aici intervine şi marele sens al culturilor strategice de securitate: acestea energizează şi vitalizează practicile societale care au confirmat şi transformat prin interacţiuni internaţionale şi prin adevăruri comune, coerent şi promiţător, determinantele politicilor naţionale de securitate. Constructivismul nu a oferit, în schimb, o abordare unitară a acestor culturi – există, prin urmare, o pluralitate de definiţii¹⁴. Culturile strategice de securitate, diverse şi eclectice ca semnificaţii, ratifică importanţa normelor şi ideilor asupra securităţii internaţionale şi noi forme de guvernabilitate¹⁵ a alegerilor strategice în deciziile de securitate internaţională.

 sus