Geopolitică

Scutul anti-rachetă: o formă de reasigurare strategică

 

LIVIU TATU şi
OCTAVIAN MANEA

Abstract:
The recent debate surrounding the Obama missile defence had the virtue of revealing an uncomfortable and inconvenient truth that has been there for more than a decade or so: what really mattered for East Europeans was hardly the shield per se, but the informal security guarantees provided by the presence of the US facilities in this part of Europe!

Keywords: strategic reassurance, missile defense, Eastern Flank, Phased Adaptive Approach, anti status-quo power

Anunţul oficialilor Departamentului de Stat al SUA privind o posibilă amplasare în România a unor elemente balistice interceptoare de tip SM-3, dezbaterile consistente din cadrul NATO, dar şi reacţiile Moscovei au readus în discuţie chestiunea delicată a ameninţării balistice, precum şi modalităţile de consolidare a sistemului euro-atlantic de apărare balistică. Pe fond,anunţul plasării României pe harta scutului antirachetă nu poate fi separat de celelalte evoluţii continentale. În cele din urmă, spaţiul securităţii europene este indivizibil. Desfăşurarea fizică a scutului antirachetă pe flancul estic al NATO a devenit tot mai mult o problema de reasigurare strategică în directă legătură cu recredibilizarea angajamentului muşchetarilor (toţi pentru unul, unul pentru toţi) din tratatul fondator al NATO. Şi totuşi de unde această nevoie?

Problema reasigurării strategice a flancului estic a revenit în atenţia opiniei publice, pe fondul vizitei întreprinse în octombrie 2009 de către vicepreşedintele SUA, Joe Biden, la Bucureşti şi Varşovia. Discursurile sale, adevărate lecţii de diplomaţie publică, au fost special gândite pentru o audienţă dominată de profunde temeri regionale şi condiţionată de un imaginar istoric traumatizat. Turneul a urmărit să promoveze şi totodată să convingă statele din această regiune de avantajele comparative ale proiectului sistemului antirachetă propus de administraţia Obama: este mai elastic, fiind dispus flexibil pe platforme navale, cu un potenţial de acoperire al întregii Europe; este proiectat să intercepteze rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune şi este mai ieftin. Şi totuşi, componenta de „reasigurare strategică” se desprinde ca fiind laitmotivul campaniei vicepreşedintelui SUA. Miza sa reală a fost reafirmarea credibilităţii articolului 5. Se uită faptul că, pentru multe dintre statele de pe flancul estic, invazia din august 2008 a Georgiei a generat profunde sentimente de insecuritate. „Conflictul din Georgia a pus capăt unei epoci în care ne-am fi putut dispensa de garanţiile NATO cu aşteptarea plauzibilă că nu va trebui să le folosim niciodată”, declara, în septembrie 2008, ministrul de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski. În acelaşi timp, Sikorski lansa un avertisment aproape neauzit în piaţa publică a comunităţii euroatlantice: „trebuie să facem garanţia NATO din nou credibilă”. Nu este insa pentru prima data cand Polonia, prin vocea lui Radoslaw Sikorski pledeaza pentru recredibilizarea garantiilor de aparare colectiva oferite de NATO. In plin summit NATO la Bucuresti, in aprilie 2008, Sikorski, pe atunci ministru al apararii spunea: „Dacă mă întrebaţi pe mine dacă nu cumva este mai bine să avem garanţii care nu sunt credibile, decât să nu le avem deloc, atunci va spun foarte deschis că experienţa Poloniei ne arată că mai bine să nu avem garanţii deloc. În 1939 am fost primii care a trebuit să îl înfruntăm pe Hitler. Am crezut că avem garanţii, dar s-a dovedit că nu au fost credibile, din punct de vedere militar. Calculele unui stat sunt afectate de garanţii şi ar fi bine ca ele să fie credibile.”¹

Ecoul acestor avertismente venite de pe flancul estic va avea un răspuns pe 17 septembrie 2009, chiar în momentul anunţării deciziei de revizuire a scutului antibalistic, cand preşedintele Obama însuşi reasigura Polonia că „suntem legaţi prin angajamentul solemn al articolului 5, conform căruia un atac asupra unuia este un atac asupra tuturor”. În spiritul filosofiei muşchetarilor, „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, trei zile mai târziu, Hillary Clinton transmitea Poloniei, prin intermediul unui editorial din Financial Times, un mesaj şi mai explicit: „Un atac asupra Londrei sau Varşoviei este echivalent cu un atac asupra New Yorkului sau Washingtonului”.

Şi totuşi, de ce Barack Obama, Joe Biden şi Hillary Clinton au simţit nevoia să deruleze, o amplă ofensivă diplomatică cu scopul restaurării credibilităţii articolului 5 şi a angajamentului SUA faţă de securitatea Poloniei?

Răspunsul îl aflăm dacă ne întoarcem la motivaţia care a stat din primul moment la baza acceptării scutului antirachetă pe teritoriul Europei Centrale. Cronologic, acordul dintre Polonia şi SUA a fost semnat imediat după invazia Georgiei de către Rusia. De fapt, a fost un pretext. „Nu aveam niciun fel de infrastructură NATO în Polonia şi noi credem că statele care dispun de o prezenţă americană importantă nu sunt invadate”, recunoştea Sikorski in 2008. Atunci Polonia a făcut „un pariu riscant”, acceptând o ofertă care îi sporea securitatea faţă de Iran, o reducea în raport cu Rusia, deşi îşi consolida parteneriatul de apărare cu SUA. Acum, turneul vicepreşedintelui Biden consolida în mod semnificativ securitatea Poloniei şi a Noii Europe. Nu doar că sistemul balistic în noua sa versiune promite să acopere întreaga Europă, dar administraţia Obama semnalează faptul că a înţeles că orice deschidere spre Rusia trebuie dublată de o consolidare strategică a flancului estic.

Aproape simultan, în culise, departe de lumina reflectoarelor, se derula o amplă campanie care îşi propunea ca, prin oferte pragmatice şi explicite, să limiteze dilemele de securitate de pe flancul estic. Astfel, la 19 octombrie (chiar în avanpremiera turneului întreprins de numărul doi al administraţiei Obama), Alexander Vershbow, un înalt oficial din Pentagon cu o solidă expertiză pe relaţia cu Rusia, s-a grăbit să dea garanţii Varşoviei că, din 2010, SUA vor deşfăşura pe teritoriul său un sistem de rachete Patriot care va întări capacităţile defensive aeriene ale Poloniei. În plus, la 22 octombrie, aflat la Bratislava, în plină reuniune informală la nivel de miniştri ai Apărării, Alexander Vershbow cerea NATO redactarea de planuri prudente de apărare pentru toate statele membre şi reluarea manevrelor militare comune pentru a pregăti Alianţa să răspundă oricăror ameninţări teritoriale potenţiale.”Angajamentul nostru faţă de securitatea fiecărui aliat este absolut sacrosanct”, dar în acelaşi timp Alianţa trebuie să dezvolte forţe flexibile capabile să opereze atât în jurul periferiei, cât şi la distanţă strategică, avea să mai spună Vershbow.

Capacităţile anti-balistice ale NATO

La acest moment capacitatile anti-balistice ale Alianţei Nord-Atlantice se rezuma doar formule tehnice de apărare a teatrului de operaţiuni în care NATO acţionează contextula într-un moment de criză şi care se vrea a fi un sistem complex integrat de răspuns în cazul unui atac cu rachete balistice asupra forţelor dislocate sub comanda Alianţei-programul Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence. Retroactiv, apărarea anti-rachetă a trupelor dislocate sub comandă NATO în operaţiuni gestionate de Alianţa Nord-Atlantică a fost introdusă prin Conceptul Strategic al NATO, adoptat la 24 aprilie 1999, la summit-ul de la Washington. În mai 2001, NATO a lansat în paralel două studii de fezabilitate în acest sens, iar la summit-ul NATO de la Istanbul din iunie 2004, şefii de stat şi de guvern reuniţi în cadrul Consiliului Nord-Atlantic au decis ca apărarea anti-rachetă a teatrului de operaţii al NATO să fie continuată cu promptitudine.

La reuniunea la nivel înalt de la Riga, din noiembrie 2006, liderii organizaţiei au semnat un contract în valoare de 75 de milioane de euro cu Corporaţia Internaţională pentru Aplicaţii în Ştiinţă (SAIC) pentru realizarea unui test cadru pentru acest sistem.

La 14 februarie 2008, la Haga, în prezenţa Asistentului Secretarului General pentru Investiţii în domeniul Apărării, Peter Flory, a fost inaugurat cadrul de test integrat al acestui sistem care permite sistemelor NATO să ofere posibilitatea tehnologiilor europene şi ale SUA de apărare antibalistică să funcţioneze împreună, ca parte a sistemului de apărare anti-rachetă al teatrului de operaţii al Alianţei Nord-Atlantice. Odată implementat acest sistem va permite apărarea trupelor aflate sub comandă NATO împotriva unui atac cu rachete balistice cu rază scurtă şi medie de acţiune.

Necesitatea protejării întegului teritoriu al NATO în cazul unui atac cu rachetă balistică a fost pe larg dezbătută la summit-ul organizaţiei de la Bucureşti, din aprilie 2008, iar declaraţia finală a summit-ului cuprinde la paragraful 37, concluziile la care au ajuns delegaţiile statelor membre în cadrul Consiliului Nord Atlantic şi unde se recunoaşte „natura crescută a ameninţării balistice”, iar răspunsul pentru a proteja toate statele membre împotriva unei astfel de ameninţări este conectarea sistemelor actuale ale NATO la sistemul american anti-rachetă.² Paragraful 38 aduce la masa discuţiilor ca un potenţial partener Federaţia Rusă. Totodată se precizează că oficialii Alianţei invită administraţia de la Moscova la transparenţă totală şi de asemenea să ia în considerare propunerile avansate de Statele Unite ale Americii privind scutul antirachetă şi să coopereze cu SUA şi NATO în acest sens, astfel încât să se ajungă la „interconectarea sistemelor antibalistice ale SUA, NATO şi Rusia într-un timp adecvat”.³

La 12 martie 2010, la Varşovia, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a reiterat necesitatea continuării procesului amplu de transformare al Alianţei prin dezvoltarea eficientă a sistmului de apărare antirachetă. Oficialul danez a vorbit despre posibilitatea, ca în viitorul apropiat, „mult mai multe state şi chiar actori non-statali să dispună de rachete cu rază lungă de acţiune şi echipate cu capabilităţi nucleare”. „De aceea avem obligaţia să analizăm toate opţiunile privind apărarea antirachetă” a mai punctat oficialul Alianţei⁴.

La 23 februarie 2010, în cadrul seminarului dedicat viitorului concept strategic al Alianţei, secretarul american al apărării Robert Gates a poziţionat apărarea antirachetă drept un obiectiv central al următorului concept strategic al organizaţiei, considerând ameninţarea balistică cât se poate de reală, fapt ce va determina pe termen scurt o extindere a sistemului american antirachetă din Europa la posibilităţile actuale ale NATO pentru protejarea tuturor statelor membre ale spaţiului euro-atlantic⁵. Secretarul american al apărării a vorbit chiar despre necesitatea ca viitorul concept strategic al Alianţei să dea o atenţie sporită capabilităţilor militare ale organizaţiei pentru a nu mai exista diferenţe considerabile între aliaţi şi pentru o mai bună cooperare şi interoperabilitate în teatrele de operaţii. Şi reprezentantul SUA la NATO, Ivo Daalder a întărit acest lucru în cadrul unei declaraţii pentru săptămânalul german Die Zeit, la 11 martie 2010, precizând: „proiectul american Phased Adaptive Approach este contribuţia SUA la sistemul extins de apărare antirachetă al NATO menit să asigure protecţie întregului teritoriu al Alianţei împotriva atacului cu rachete balistice”⁶.

Dezbaterile privind transformarea Alianţei Nord Atlantice şi adoptarea noului concept strategic, dar mai ales punerea în practică a principiului indivizibilităţii securităţii în ce priveşte apărarea antibalistică a întregului teritoriu al NATO depinde în mare măsură de succesul planului american privind scutul anti-rachetă în Europa şi de capacitatea statelor europene şi a NATO de a se adapta într-un timp adecvat la sistemul SUA, pentru ca temerile statelor aliate din estul Europei exprimate prin vocea lui Radek Sikorski să fie îndepărtate.

La 4 februarie 2010, preşedintele Traian Băsescu anunţa un moment considerat de mulţi ca fiind istoric: România accepta, în mod oficial, să găzduiască componente ale viitorului sistem de apărare antirachetă propus de Administraţia Obama în 2009. Şi totuşi, pe fondul reacţiilor destul de moderate, chiar rezervate ale Kremlinului, se ridică întrebarea: de ce ar fi scutul în versiunea Obama mai acceptabil pentru Moscova decât varianta propusă de preşedintele Bush în 2006?

Un scut acceptabil pentru Moscova

Pentru unii analişti, precum Dmitri Trenin, director al Centrului Carnegie din Moscova, anunţul Bucureştiului nu a constituit nici pe departe o surpriză, România fiind una dintre opţiunile sugerate chiar de către liderii ruşi. În plus, aşa cum se prezintă acum, sistemul antibalistic în versiunea Obama nu va fi capabil să doboare rachete intercontinentale lansate din zona Orientul Mijlociu înainte de 2020.Sistemul Obama este configurat preponderent împotriva rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune. Astfel, se elimină un element de maximă anxietate pentru Moscova: cele 10 interceptoare terestre, care ar fi fost desfăşurate pe teritoriul polonez, în arhitectura Bush, ar fi putut doborî inclusiv rachete intercontinentale lansate dinspre Rusia spre SUA, peste Oceanul Arctic.

În noua configuraţie, această potenţială vulnerabilitate a Rusiei dispare. Spre deosebire de proiectul anterior (unul dominant static, format din 10 interceptoare GBI şi un radar amplasat în Cehia), Administraţia Obama propune o arhitectură dispersată, flexibil construită în jurul platfomei SM-3.Aceasta din urmă este gândită ca o capacitate de interceptare cu o rază de acţiune exclusiv regională. Spre deosebire de sistemul anterior bazat pe rachete de 25 de tone, care puteau ajunge până la 12.000 de km, SM-3 este un interceptor de 25 de ori mai mic şi a cărui „rază de acţiune (capacitatea de a-şi atinge literalmente ţinta înainte de a se prăbuşi pe pământ) este mai scurtă cu câ­teva mii de km”, declara, în octombrie 2009, poate cea mai avizată voce - generalul Patrick O’Reilly, director al Missile Defense Agency al SUA⁷. Mesajul transmis Moscovei, cu mult timp înainte ca România să devină oficial parte a scutului, este foarte clar: „Principiile fizicii sunt evidente. Dacă te afli în raza de acţiune a interceptorului SM-3, acesta poate distruge rachete de orice fel. Dar literlalmente, dacă eşti plasat în afara zonei, nu avem nicio capabilitate”, preciza generalul Patrick O’Reilly în octombrie 2009. Iar Rusia pare să fi înţeles, cel puţin până acum, acest lucru. Scutul american desfăşurat în Europa nu este îndreptat spre Rusia, ci face parte dintr-un sistem mai larg de descurajare şi prevenire a oricărei intimidări sau şantaj pe care le-ar putea exercita Teheranul la adresa statelor europene sau a celor 80.000 de militari americani staţionaţi în Vestul Europei.

Un actor cu o agendă anti statu-quo

Un alt element important, atunci când încercăm să înţelegem contextul în care România şi-a asumat decizia de a găzdui componente terestre ale viitorului scut antirachetă, este propunerea Rusiei privind un nou tratat asupra securităţii europene. O versiune oficială a fost publicată la 29 noiembrie 2009 pe site-ul Kremlinului, iar la scurt timp, ministrul de Externe Serghei Lavrov înainta, în Consiliul NATO-Rusia, un document complementar. O analiză atentă a celor două texte developează însă adevăratele intenţii ale Moscovei: nu doar anularea raţiunii de a fi a NATO sau paralizarea procesului de extindere a Alianţei.

Adevăratul obiectiv constă în rescrierea principiilor codificate pe parcursul anilor ’90 în documentele fondatoare ale securităţii europene, precum Carta de la Paris pentru o Nouă Europă din 1990 sau Carta de la Istanbul din 1999. Acestea conturează în sine o ordine politică care respinge în mod programatic sferele privilegiate de influenţă geopolitică, recunoscând dreptul fiecărui stat de a-şi alege singur propriile alianţe. Dimpotrivă, astăzi Moscova capătă tot mai mult profilul unei puteri anti-statu-quo, decisă să conteste şi chiar să schimbe aceste „reguli ale jocului”.

De-altfel, este aceeaşi Rusie care, în decembrie 2007, se retrăgea din sistemul Tratatului privind Forţele Convenţionale din Europa (CFE) sau care, în august 2008, invada teritoriul unui stat suveran (Georgia), invocând Doctrina Medvedev. Un răspuns oficial la tentativele Rusiei de a redefini fundamentele ordinii politice post Război Rece nu a întârziat să apară. Astfel, la sfârşitul lunii ianuarie, Hillary Clinton avea să reafirme, la Paris, într-un discurs inedit, angajamentul SUA faţă de principiile contestate de Moscova⁸. O săptămână mai târziu, pe scena Conferinţei de la München, James Jones, consilierul pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Obama, reafirma sistematic ataşamentul Statelor Unite pentru un etos politic şi instituţional, considerat de Moscova drept anacronic: piatra de temelie a securităţii europene rămâne suveranitatea şi integritatea teritorială a tuturor statelor; departe de a fi un joc de sumă zero, securitatea în Europa trebuie să rămână indivizibilă; oricât de imperfectă este actuala arhitectură instituţională, ea trebuie să rămână fundamentul cooperării dintre SUA, Europa şi Rusia; un nou tratat nu va trebui doar negociat, ci şi ratificat de aproape 55 de state, ceea ce ar amâna la nesfârşit obţinerea unor rezultate concrete; apărarea colectivă, aşa cum este definită în articolul 5 al Tratatului NATO, rămâne sacrosanctă⁹.

Mai mult, este aceeaşi Rusie care la 5 februarie 2010, adopta, în mod formal, o Nouă Doctrină Militară. Nu doar mesajul, ci şi momentul ales de Kremlin au o componentă simbolică evidentă: chiar în prima zi a Conferinţei de Securitate de la München (poate cea mai importantă de pe continent), Europa anului 2010 era portretizată ca fiind spaţiul geopolitic care ameninţă în cel mai înalt grad securitatea Rusiei. Mesajul Kremlinului este cu atât mai important, cu cât reflectă o filosofie care va defini cultura organizaţională a armatei ruse în următorul deceniu. Armata rusă se va pregăti sistematic pentru a contracara, la nevoie, aceste potenţiale pericole europene. Retroactiv, exerciţiul Zapad (Vest) din septembrie 2009, de pe teritoriul Belarusului, care a implicat sute de tancuri şi manevre cu armament nuclear tactic la numai 250 de km de Varşovia, pare să anunţe o paradigmă a viitorului. Atunci, ministrul de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski, avea să declare: „Dumnezeu a creat Polonia pentru războiul de tancuri”¹⁰. Pe acest fundal, avea să se producă şi decizia de a plasa România pe harta scutului antirachetă.

Dezbaterile recente privind Noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice au atins şi această componentă sensibilă a scutului antirachetă, astfel încât la nivelul liderilor Consiliului Nord-Atlantic se manifestă o voinţă fermă prin care toate statele membre să beneficieze de garanţiile de securitate oferite de Articolul 5.

LIVIU TATU – doctorand al Facultăţii de Istorie (Universitatea Bucureşti) cu o teză pe probleme de securitate euroatlantică.

OCTAVIAN MANEA – masterat în relaţii internaţionale (Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti).

 sus