Geopolitică

Comunitarismul multicultural şi efectul Bosnia-Herţegovina

 

CRISTIAN GHERASIM

Abstract:
Multiculturalism, as a reconstruction strategy applied by the International Community in post-war Bosnia, meant that, in order to keep peace, ethnic communities should interact as little as possible. Seen now as a failed approach, the IC wants to abandon this action plan and tries to promote interethnic cooperation. But the division lines created by the Dayton Peace Accords are not as easy to override as initially thought.

Keywords: multiculturalism, communitarism, ethnic division, pluralism, liberalism, balkanization

Pluralismul liberal vs comunitarismul multicultural

Reacţionând împotriva „individualismului” contemporaneităţii şi alienării pe care liberalismul o creează, comunitariştii consideră că societatea şi statul pot fi reformate doar prin întărirea ideii de comunitate. Ei vor prelua tezele lui Burke despre organicitatea comunităţilor naturale şi vor încerca să transpună în realitate principiul subsidiarităţii, pledând pentru „o intervenţie limitată a statului numai acolo unde societatea nu are posibilitatea sau interesul să acţioneze”¹. Statul comunităţilor este un stat reţea, organizat pe orizontală, cu unic scop de a asigura implicarea cât mai multor grupuri în punerea în practică a „Binelui comun”. Dar ce se întâmplă dacă aceste comunităţi au concepţii diferite asupra ceea ce trebuie să reprezinte „Binele comun”? Ce se întâmplă atunci când controversa valorilor nu devine condiţia comună, ci cauza conflictelor, clivajelor şi secesiunilor într-un stat multi-etnic?

Răspunsul pare a fi simplu: cauţi consensul. Totuşi, consensul presupune toleranţă, presupune compromis, cedare şi acceptare a valorilor celuilalt. Toleranţa, aşa cum Michael Walzer o descrie, cuprinde o varietate de posibilităţi: de la acceptarea resemnată a diferenţei de dragul păcii, până la „deschiderea spre ceilalţi, curiozitatea şi aprobarea entuziastă a diferenţei”.² Întrebarea care se pune este dacă multiculturalismul poate accepta aşa ceva? Poate el susţine o societate deschisă? Prin ceea ce multiculturalismul a arătat până acum răspunsul nu poate fi decât negativ. După cum Sartori sublinia: „ în măsura în care multiculturalismul de astăzi este agresiv, secesionist, intolerant, în aceeaşi măsură multiculturalismul în chestiune este negaţia însăşi a pluralismului.”³

Dacă civilizaţia liberală promovează pluralismul, construit pe interferenţă şi colaborare, comunitarismul multicultural avansează aşa numitele „cleavages cumulative”.⁴ Pluralismul va încerca să atenueze aceste diviziuni, în timp ce multiculturalismul le va accentua. Multiculturalismul va produce identităţi întărite, incapabile de a promova consensul, de a produce toleranţă şi de a găsi compromisul. Multiplicarea comunităţilor, şi implicit a identităţilor, produce dezechilibre majore în rândul unei populaţii multietnice nevoite să trăiască în cadrul aceleaşi comunităţi politice. Construirea sau reconstruirea unei comunităţi pe linii multiculturale fracturează societatea. Discordia va înlocui concordia, punând în pericol nu doar supravieţuirea societală, ci chiar viaţa fiecărui individ. În această stare de completă anomie, normele juridice şi aplicarea dreptului vor fi private de exerciţiul unei instanţe neutre care să poată arbitra legitim şi credibil neînţelegerile dintre comunităţi. Dreptatea va fi de partea celor puternici.

Această fărâmiţare a comunităţii statale este uşor de observat în Bosnia-Herţegovina. Fenomenul de tip Bosnia este revelator pentru ceea ce înseamnă proiectul multicultural de intensificare şi punere în evidenţa a diferenţelor prin fabricarea diversităţii. Organizarea administrativ-teritorială ce a însoţit Acordul de la Dayton pare a urmării cu stricteţe liniile reconstrucţiei postbelice specifice unui proiect multicultural. Astfel, prin actul de voinţă a Comunităţii Internaţionale, grupurile etnice foste combatante sunt strict delimitate prin crearea a două entităţi politice separate: Republica Srpska pentru sârbi şi Federaţia Bosnia-Herţegovina pentru bosniacii musulmani şi croato-bosniaci.

După cum exemplu bosniac o va arăta, multiculturalism avansat la nivelul de politică naţională înseamnă ignorarea radicală a „celuilalt”. Fiecare grup militant va utiliza, mai mult sau mai puţin voalat, secesiunea şi tribalizarea culturală drept instrumente pentru păstarea şi salvgardarea purităţii comunităţilor. În lipsa capitalului social şi a legăturilor sociale care să facă necesară cooperarea între comunităţi, tirania majorităţii este de neevitat. Ce îi va opri pe cei mulţi, puternici şi mai bine înarmaţi să supună comunitatea mai mică, slabă şi mai prost pregătită militar?

Năzuinţele comunitarismului sunt lăudabile: creşterea participării politice, crearea unei guvernări democratice şi reducerea apatiei civice în rândul cetăţenilor. În ciuda acestor aspiraţii nobile, teoreticienii comunitarieni, în frunte cu Benjamin Barber, au comis o eroare fundamentală în judecata lor asupra democraţiei. Mărirea participării democratice, în accepţiunea lor, ar fi suficientă pentru rezolvarea şi aplanarea conflictelor, iar orice bază independentă de arbitraj ar fi inutilă. Nimic mai fals. Dialectica disensiunii, în măsura în care  trebuie să includă şi soluţionarea consensuală a conflictelor, trebuie să beneficieze de un „teren neutru”, de un set de reguli stabile. În cadrul normelor de drept nu se acceptă aceeaşi spontaneitate care este permisă în spaţiului non-etatic. Regulile negociate şi acceptate în prealabil de fiecare comunitate devin porunci însoţite de sancţiuni previzile indiferent de comunitatea asupra căreia se aplică.

Dacă am accepta noţiunea lui Barber de „autolegislaţie”- un instrument relativ supus interpretării şi modificării de fiecare dată când este invocat- am obţine o „dreptate care individualizează”⁵ şi care favorizează o comunitate în detrimentul alteia. După cum am amintit mai sus, în această situaţie dreptatea nu s-ar afla decât în posesia celui puternic. Regulile de rezolvare a conflictelor, o dată acceptate de ambele părţi, nu mai pot face obiectul imediat al unor noi tratative şi în niciun caz renegociate o dată cu fiecare aplicare a lor. Multiculturalism pare a respinge acest lucru tocmai prin promovarea unei separări stricte între părţi. În aceste condiţii de ghetoizare a comunităţilor, consensul devine un concept îndepărtat, iar toleranţa un semn de slăbiciune. Fără consens nu poţi avea un sistem stabil de legi. „Exerciţiul puterii politice este legitim numai dacă se bazează pe consensul celor asupra cărora ea trebuie exercitată”.⁶ În splendida izolare comunitaristă, comunităţile nu pot întelege rostul respectării unui set de reguli perceput ca fiind alogen. Ştiind că încălcarea regulilor nu le va aduce niciun prejudiciu iar respectarea lor niciun beneficiu, comunităţile vor ignora acodurile prealabile aduci când condiţiile le sunt favorabile.

Nu trebuie să se înteleagă că pluralismul nu preţuieşte diversitatea. Din contră, pluralismul ca dimensiune a liberalismului consideră diversitatea fertilă. „Liberatea individuală  şi varietatea situaţiilor sunt condiţiile esenţiale ale educării omului, căci dezvoltarea propriei diversităţi este scopul fundamental al individului.”⁷ Wilhelm von Humbold, în Eseu asupra limitelor acţiunii statului, afirmă că împlinirea diversităţii nu se poate obţine în absenţa legăturilor între indivizii ce formează societatea: „Omul pare condamnat la unilateralitate, căci energia sa slăbeşte în mod inevitabil pe măsură ce se împarte între mai multe obiecte. Această unilateralitate poate fi evitată doar dacă se tinde spre o unificare a diferitelor forţe.[...] Fiecare trebuie să-şi însuşească bogăţia caracteristică a altuia prin legăturile care îşi au izvorul în fiinţa interioară a omului.”⁸ Astfel, diversitatea umană este de neconceput în absenţa coeziunii sociale şi în prezenţa pericolului dezintegrării. Dar, trebuie înţeles că obţinerea coeziunii devine o misiune imposbilă în contexul unei diversificări multiplicate agresiv şi produse artificial. Multiculturalismul comunitarist încearcă să obţină în mod artificial cât mai multe comunităţi prin separare şi izolare. Pluralismul liberal încearcă să le integreze pe cele deja existente.

Politicile de discriminare pozitivă susţinute de promotorii multiculturalismului creează dezechilibre majore.  Astfel, din dorinţa de a diferenţia, statul ajunge să acorde identităţilor favorizare de discriminare tot mai multe privilegii în detrimentul identităţilor nefavorizate, cu un impact direct în creşterea numărului conflictelor sociale. Cum putem afla ce diferenţe sunt relevante? Pe ce criterii sprijinim unele diferenţe şi le respingem pe altele? Selectăm acele diferenţe care răspund „binelui comun”, ar răspunde comunitarienii. Discriminarea discriminării ar fi de fapt ceea ce ne propun ei. În acest sens, Sartori ne spune că: „diferenţele care contează sunt cu precădere impuse de cei care ştiu să facă  mai mult zgomot şi ştiu să se mobilizeze pentru a favoriza sau compromite interesele economice sau electorale.”⁹ Grupurile avantajate sunt cele care reuşesc să constrângă statul, ca deţinător al puterii legislative, să legifereze diferenţiat, să încalce universalitatea şi generalitatea legii prin acordarea legilor speciale şi, credem noi, arbitrare.

Multiculturaliştii consideră acordarea cetăţeniei drept o condiţie suficientă pentru menţinerea coeziunii corpului politic. Integrarea comunităţilor etnice prin încetăţenire nu presupune, însă, un act de reciprocitate. Astfel, o comunitate etnică  poate beneficia de drepturile pe care cetăţenia le incumbă dar poate fi rezervată în a contribui la producere lor. Efectul poate fi asemuit cu ceea ce statul consociaţional, în accepţiunea lui Michael Walzer, produce. Sub autonomia pe care statul o acordă, comunităţile se ghetoizează. Ele devin închise şi intolerante făţă de indivizii care le compun. Aceste reţele etnice închise, de asistenţă şi de apărare reciprocă, sunt rezultatul politicilor multiculturale şi a încrederii naive în puterea integratoare a drepturilor cetăţeneşti. Pentru a ne raporta la studiul nostru de caz putem spune că cetăţenia bosniacă nu îi face pe sârbi, croaţi sau pe bosniacii musulmani mai puţin etnocentrici Totuşi, nu trebuie să confundăm aceste politici eşuate cu modelul francez de asimilare prin încetăţenire. În Franţa, cetăţenia acordată imigranţilor este suficientă pentru a garanta coeziune şi a reprezenta liantul comunităţii politice. Acest lucru este posibil pentru că societatea franceză nu permite nimănui să se organizeze într-o comunitate etnică paralelă cu comunitatea cetăţenilor. „Nu există ambiţie publică în calitate de membrii ai unei minorităţi separate.”¹⁰

Multiculturalismul, Bosnia şi Balcanizarea

Am amintit mai sus faptul că în perioada postbelică Bosnia şi Herţegovina au urmat un model multicultural de reconstrucţie propus de Comunitatea Internaţională prin Acordurile de la Dayton. Multiculturalismul în cazul BiH (codul de ţară pentru Bosnia şi Herţegovina) a însemnat crearea a două entităţi politice distince, suverane, care să respecte liniile de diviziune etnică, fiecare cu propria sa structură de stat şi aparat administrativ. Dacă Republica Srpska este definită ca o entitatea unitară şi indivizibilă, cealaltă entitate constitutivă a BiH, Federaţia Bosniei şi Herţegovinei, este descentralizată şi compusă din 10 cantoane, fiecare având o constituţie, un aparat administrativ şi chiar forţe de poliţie proprii. Cuprinzând două entităţi – bosniacii musulmani şi croato-bosniacii- Federaţia Bosniei şi Herţegovinei a creat un sistem dual de instituţii: există un sistem poştal croat şi unul bosniac, o companie de telecomunicaţii croată şi una bosniacă, un contingent militară croat şi unul bosniac. Singura unitate administrativă asupra căreia BiH, ca stat, îşi poate exercita suveranitatea este micuţul distric autonom Brcko.

Conform Acordurilor de la Dayton, implementarea şi menţinerea păcii în Bosnia se va face sub supravegherea Înaltului Reprezentant pentru Bosnia şi Herţegovina. Puterile de decizie ale Înaltului Reprezentant au fost întotdeuna subiect de controversă. El poate amenda legislaţia, are drept de veto şi poate revoca oficiali aleşi sau numiţi dacă aceştia acţionează împotriva prevederilor Acordurilor de Pace. În 2004, în cadrul unei dezbateri despre reformarea poliţiei, Înaltului Reprezentant a intervenit dur pentru a impune propriul său model de reformă: „On 2 July 2004 High Representative Paddy Ashdown used the Bonn powers to impose a Police Restructuring Commission (PRC) with a very narrow task: to propose a single structure of policing under the overall political oversight of a ministry or ministries in the Council of Ministers”¹¹. Acest „dictat” s-a produs în contextual în care o analiză realizată de instituţiile locale cu sprijinul Comisiei Europene indicase că menţinerea descentralizării forţelor de poliţie este încă cea mai bună soluţie. Exemplul oferit are rolul de a sublinia modul în care Comunitatea Internaţională, prin reprezentanţii săi, intervine asupra unor acte de consens interetnic.

Mandatat a acţiona împotriva oricăror oficiali sau partide politice care ar pleda pentru partiţionarea BiH, Înaltul Reprezentant are o influenţă aproape totală asupra vieţii politice locale, putând anula orice decizie a politicienilor naţionali. Însă, nu de puţine ori el a fost acuzat de partizanat politic. Când o minoritate, în special cea aflată în opoziţie, o suspectează pe cealaltă că influenţează deciziile Înaltului Reprezentat, „trădând interesele Bosniei”, reapariţia retoricii naţionaliste devine o consecinţă firească.

Putem spune despre Comunitatea Internaţională că a creat, cel mult, o ţară dar nu şi o identitate civică bosniacă.  Nici nu a avut intenţia. Dayton a însemnat crearea unor entităţi etno-politice separate, o structură rezistentă la orice formă de acţiune centralizată. „This was a response to the distrust among the wartime parties; Dayton was a compromise designed to end the war more than create a functioning state.”¹² Structura instituţională complexă ce a rezultat din Acordurile de Pace reprezintă astăzi calapodul pe care un sistem fragmentat de partide, divizate de-a lungul liniilor entice, construieşte o retorică naţionalistă intransigentă. Alegerile din 2006 au reprezentat un moment de tensiune în acest sens, fapt ce cu siguranţă s-a accentuat după arestarea lui Karadzic din 2008. Urmând linia naţionalistă, Dodik, prim-ministrul Republicii Srpska, a declarat, în preajma alegerilor generala din octombrie 2010, că se va opune transferului de competenţe dinspre cele două entităţi către statul Bosnia-Herţegovina.

Aşteptată de Comunitatea Internaţională, integrarea etnică la nivelul unui stat centralizat nu se va petrece prea curând. Dacă înainte de război Sarajevo era considerat „Ierusalimul Europei” datorită caracterului său multienic, astăzi, dintr-o populaţie totală de 530.000 locuitori doar 18.000 sunt sârbi. Un fost punct de interes pentru studenţii din întreaga Iugoslavie, Universitatea din Sarajevo este astăzi doar o reprezentare în miniatură a problemelor etnice cu care se confruntă ţara. După cum mărturiseşte Esref Rasidagic, profesor de Ştiinţe Politice în cadrul Universităţii Sarajevo, sârbii şi croaţii sunt aproape absenţi din rândul studenţilor înmatriculaţi.Acest monoetnicism intransigent este reprodus cu fidelitate şi de cealalţa entitante component a Bosniei-Herţegovina: Republica Srpska.

Chiar dacă cele două forţe armate de pe teritoriul BiH – armata Republicii Srpska şi armata Federaţiei Bosnia şi Herţegovina- au fost unificate în 2005, cel mai important element de socializare naţională, sistemul public de şcolarizare, rămâne segregat etnic. Cu şcoli destinate doar sârbilor, bosniacilor sau croaţilor, singura soluţie de compromis pare a fi aplicarea la nivelul Federaţiei a modelului „două şcoli sub un singur acoperiş”. Copiii apaţinând celor două comunităţi entice, croaţii şi bosniacii, participă la cursuri în aceeaşi clădire, dar râmân fizic separaţi unii de alţii. Copiii unui grup etnic intră în şcoală pe o uşă, iar cei aparţinând celuilalt grup etnic folosesc o altă uşă.

Se speră ca stimulentele de tipul aderării la NATO sau UE vor putea oferi o anumită coeziune societăţii bosniace (în măsura în care putem vorbi de o societate bosniacă). Totuşi, este destul de greu de crezut că structura de separaţie etnică pusă în aplicare de Acordurile de la Dayton va permite găsirea unei formule, alta decât ghetoizarea, pentru soluţionarea dezbinărilor şi dezacordurilor interne într-un mod neconflictual şi consensual.  Trebuie menţionat că în afara dificultăţilor entice, societate bosnică se confruntă cu problema unei rate a somajului de 43 %, cu o fiscalitate ridicată şi o corupţie endemică. Conform Corruption Perception Index, BiH a fost clasă în 2006 pe locul 98 în topul celor mai corupte 163 de state.¹³

Concluzii

Bosnia-Herţegovina, produs al logicii multiculturaliste, râmăne un stat divizat. Finalul războiului bosniac şi nevoia de menţinere a păcii au impus, ca primă reacţie din partea puterilor angajate în procesul de pace, protejarea prin izolare a fiecărei comunităţi etnice combatante. Fără îndoială că aceasta a reprezentat, la momentul încetării ostilităţilor, singura măsură ce se putea aplica. Însă, menţinerea sa pe termen lung a creat o situaţie dificilă pentru Comunitatea internaţională (CI) care acum pare neputincioasă în încercările sale de a o inversa.

După cum o arată şi recrudescenţa retoricii naţionaliste, comunităţile entice nu percep acţiunile CI ca fiind concentrate asupra obţinerii consensului. Atâta timp cât Înaltul Reprezentant pentru BiH va fi receptat drept judecătorul plenipotent impus de forţe străine, „părţile” indigene implicate vor interpreta procesul de nation-building drept un joc cu sumă nulă.

Crearea unui stat funcţional şi deschis spre acceptarea pluralismului în relaţii interetnice, va presupune o implicare sinceră în această direcţie atât a Comunităţii Internaţionale cât sârbilor, croato-bosniacilor şi a bosniacilor musulmani.  Grupurile entice, dacă doresc evitarea unui conflict distrugător, trebuie să înţeleagă că „un minim de toleranţă, chiar a contrecoeur, devine indispensabil”¹⁴ . De cealaltă parte, CI va fi nevoită să practice o schimbare de optică în privinţa drepturilor omului. Astfel, aplicare drepturilor omului nu trebuie să devină un apanaj al instanţelor internaţionale ad-hoc de tipul Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, fiind necesară o devoluţie a competenţelor în această chestiune către curţile naţionale. O piatră de fundament în centralizarea Bosniei o va reprezenta şi recunoaşterea din partea CI a faptului că drepturile omului nu reprezintă o structură supraordonată, iar că „drepturile cetăţenului sunt prin ele însele drepturi complete care includ şi drepturile omului”.¹⁵ Rămâne de văzut în ce măsură  Comunitatea Internaţională va fi dispusă să treacă de la, folosind distincţia weberiană, o etică a convingerii la o etică a răspunderii.

CRISTIAN GHERASIM – Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus