Geopolitică

Wilsonism şi imperialism

 

SILVIU PETRE

Abstract:
The classical view, dispersed through school manuals and reinforced by Kissinger’s Diplomacy, holds Woodrow Wilson like a sort of naïve utopian who did not understand the European Realpolitik. Going beyond the shallow reading of history, Woodrow Wilson envisaged a liberal security architecture for the post WWI international order. His failure originated not in his presumed idealism but lack of diplomatic skills- both in relation to the European rulers and home, with the US Congress and especially the pro-European Republicans.

Keywords: Woodrow Wilson, Henry Kissinger, League of Nations, realism, idealism

Introducere

A fost Woodrow Wilson un idealist naiv? Ne-am încetăţenit părerea de a crede astfel.¹ Manualele şcolare ne-au învăţat cu tabloul unui 1918 ce opune o Americă triumfătoare dar naivă şi o Europă în ruină dar mult mai şireată şi mai versatilă în arta diplomaţiei. Henry Kissinger în Diplomaţia nu face decât să cimenteze stereotipul. Pentru fostul Secretar de Stat american, politica Statelor Unite s-a desfăşurat de-a lungul timpului într-un continuum care are la capăt marca idealismului normativ personificat de wilsonism iar la celălalt mult mai valorizatul realpolitik ce preţuieşte balanţa de putere.² Însă realitatea este destul de diferită de acest tablou. La 90 de ani de la sfârşitul Marelui Război şi al păcii de la Versailles este nevoie de a reaşeza vechile fundamente. Alături de aniversare cel puţin încă două motive ne impun o redeschidere a discuţiei. Pacea de la Versailles a creat vatra în interiorul căruia s-a creat un anumit tip de ordine internaţională ce a influenţat semnificativ şi soarta României. În al doilea rând, mai ales dacă avem proaspătă în minte teza lui Robert Kagan, raporturile euro-atlantice par să fie descrise de un contrast inversat faţă de zilele noastre: o Americă ce vine de pe Venus şi o Europă încă hobbesiană, originată de pe Marte. Al treilea rând le rezumă cumva pe toate cele anterioare. Neoconservatorismul administraţiei Bush II a fost un amestec de realpolitik clasic şi wilsonism.³ Venirea unui nou preşedinte democrat la Casa Albă repune în discuţie momentul wilsonist.

Relecturarea atentă a evenimentelor ne arată că pe de-o parte Wilson nu a fost rupt de ideile timpului său şi pe de alta că nu a fost străin de jocul balanţei de putere sau al intereselor judecate la rece. Trei obiective voi avea în vedere. În primul rând să arăt specificul gândirii politice americane. În al doilea să prezint cauzele implicării Statelor Unite în Primul război mondial şi în al treilea rând să zăbovesc asupra celor 14 Puncte şi a moştenirii lor.

Tradiţia politică americană

În epoca hegemoniei americane ne-am obişnuit să acuzăm politica externă a SUA de exersarea continuă a unei ipocrizii.⁴ Statele Unite nu s-ar ridică la standardele morale clamate şi fac tocmai reversul a ceea ce spun. Însă o astfel de judecată presupune un conflict între descriptiv şi normativ. Pornim deci de la premiza că diplomaţia americană ar trebui să fie bună şi morală şi deci critica pare să spună că America nu se înalţă la maximul ei potenţial moral. Rechizitoriul însă sesizează tocmai trăsătura pe care s-a clădit idealul american: împletirea idealismului cu pragmatismul.Forjată în timpul Războiului de Independenţă, filozofia politică fondatoare a Statelor Unite este pe de-o parte o prelungire a practicii britanice dar şi o încercare de a recrea un aşezământ republican, după modelul antic. Departe de a fi nişte idealişti naivi, Părinţii Fondatori ai SUA priveau natura umană printr-o lentilă sceptică. Deşi iluminismul lor optimist îi conducea către credinţa în meliorismul rasei umane acesta nu se putea realiza decât ţinând seama de obstacolele puse în cale de natura umană. Înarmaţi cu asemenea percepţii ei şi-au propus să deseneze un model de cetate diferit de Lumea Veche.⁵ În interior dezideratul presupunea crearea unui mecanism care să funcţioneze împotriva tiraniei oricărei instanţe, fie ea un despot, o adunare parlamentară, statul federal sau grupuri particulare de interese care să sechestreze binele public. Împărţirea dintre ramurile puterii în legislativ, executiv şi judiciar precum diviziunea federala a Uniunii se situează în obiectivul enunţat. Constituţia americană, exemplu de idealism şi pragmatism s-a dovedit destul de suplă pentru a absorbi diferite schimbări în timp fără a i se altera fundamental intenţia de la început.⁶ Problema sclaviei, cea mai spinoasă raportată la valorile egalitare asumate o dovadă a pragmatismului (şi ipocrizie, ar spune criticii) unui liberalism care evoluează treptat şi prin compromisuri (Walter Russel Mead).⁷ La momentul declaraţiei de Independenţă chestiunea sclaviei a fost subordonată războiului cu Anglia. Separaţia federală a Uniunii a permis sistemului să atenueze conflictul idelogic cel puţin trei generaţii. Abraham Lincoln însuşi, deşi aboliţionist convins în particular ca preşedinte şi-a propus să salveze integritatea Uniunii înaintea abolirii robiei.⁸ Tipul unei astfel de abordări graduale avea să îşi afle exemplificarea în timpul Războiului rece unde sprijinirea unor dictatori şi regimuri blamabile în Lumea a treia a fost considerată acceptabilă în lupta cu adversarul principal: Uniunea Sovietică.

În politica externă, miturile fondatoare au fost două: renunţarea la alianţe şi la balanţe de putere, văzute ca practice corupte ale Europei şi mitul frontierei care impulsiona expansiunea spre Vest şi ulterior peste graniţe. Doctrina Monroe (1823) a extins frontiera la emisfera vestică, adica la America Latină care imperialismului european îi era refuzată. Dacă în politica internă mecanismul politic era confecţionat după modelul balanţei de putere în cea externă, expansiunea americană a evoluat într-un spaţiu de forţe asimetric. Ea nu a întâmpinat o rezistenţă similară şi deci valorile pe care s-a bazat nu au suferit vreo inhibiţie . Astfel deci extinderea SUA a hrănit un imperialism care a topit laolaltă cauze meschine cât şi nobile, fără a genera vreun serios proces de constiinţă la nivel public. Netulburată de vreo ameninţare semnficativă, diplomaţia american acumulase în ajunul Marelui Război o serie de intervenţii militare care îi certificau statutul de putere mondială: în Mexic, Samoa, Hawaii, Puerto Rico.

Statele Unite şi Primul război mondial

Dacă Al Doilea război mondial pare mult mai inteligibil ochiului privitor datorită dinamicii internaţionale mult mai evidente lucrurile nu stau la fel în ceea ce priveşte primul. Originile Marelui Război apar mult mai disparate şi deci considerabil mai dificil de înmănunchiat. Intrarea unor actori extraeuropeni vine să complice şi mai mult tabloul.⁹ Astfel, intrarea Statelor Unite pare greu de înteles întrucât pornim de la premiza că SUA nu erau parte a Lumii Vechi. În ciuda stereotipului, Statele Unite au fost încă de la început componente ale sistemului internaţional centrat pe Europa.¹⁰ În primul rând SUA reprezintă prima ţară care şi-a câştigat independenţa faţă de sistemul colonial european. În al doilea rând valurile migratoare care ajung în America secolului XIX sunt majoritar europene. În al treilea rând o mare parte din fluxurile comerciale ale Imperiului Britanic nu se îndreptau spre periferiile sale ci spre Europa şi America de Nord.¹¹ În al patrulea rând politica americană, chiar dacă nu a dezvoltat un angajament susţinut faţă de statele europene a participat alături de acestea la diferite acţiuni internaţionale, precum intervenţia în China a urmare a Războiului Opiului din anii 1840 sau luptele cu Mexicul şi ulterior cu Spania pentru controlul asupra Caraibelor şi a Floridei.¹² Nu trebuie uitat că în timpul Războiului de Secesiune Marea Britanie era interesată de rezultatul conflictului datorită nevoii sale de bumbac. Mai mult, statele europene întreţineau un amplu comerţ cu colosul transatlantic.¹³

În momentul izbucnirii războiului în 1914, diplomaţia americană a încercat să afirme intenţiile sale pacifiste, deşi caracterul multietnic al opiniei publice americane găzduia atât voci pro-Aliate cât şi progermane.¹⁴ Campania prezidenţială a lui Woodrow Wilson din 1916 s-a bazat tocmai pe un mesaj pacifist, celebrând neutralitatea americană.¹⁵ Pretextele concrete ale intrării SUA în război de partea Aliaţilor au fost două. Primul se referă la războiul nelimitat submarin purtat de Germania, război care a scufundat o serie de vase care purtau cetăţeni americani, serial care a început cu vasul Lusitania (1915) şi s-a sfârşit cu distrugerea vasului Vigilenţia (1917). Al doilea motiv s-a referit la telegrama Zimmerman prin care guvernul wilhelmian încerca să coopteze Mexicul într-un război care să ţină SUA departe de teatrul european. Germania promisese guvernului mexican ajutor în vederea recuperării Californiei şi New Mexico-ului.

Filozofia wilsonistă

Raportat la context, discursul wilsonist era una din versiunile diferitelor planuri şi mişcări ecumeniste existente în lume la acea dată. Dorinţa de a aboli într-un fel sau altul balanţa de putere şi ordinea europeană post-vieneză din 1815 avea numeroşi promotori, chiar dacă originea şi manifestarea lor erau eclectice. Astfel liberalii britanici tip laissez-faire sperau într-o lume în care exemplul britanic să poată fi aplicat la scară globală. Tocmai întinderea cvasi-planetară a Imperiului Britanic a făcut ca balanţa de putere europeană să pară doar un punct periferic în calea posibilităţii instaurării unui imperiu universal.

Internaţionalele I şi II din perioada Bélle Epoque doreau o schimbare sistemică prin revoluţionarea de jos a ordinii mondiale. În cercurile scriitorilor ruşi, ideea mesianismului rus chemat să salveze Occidentul decadent şi materialist se bucura de o însemnată trecere.¹⁶ Chiar şi economişti stângişti de marcă precum John Hobson oscilau în primele două decenii ale secolului XX între dorinţa de a transforma Imperiul Britanic într-un commonwealth bazat pe libertate şi echitate şi diferite proiecte menite să asigure securitatea colectivă. Descrierea pe care o face Kissinger wilsonismului este însă una destul de mult diferită faţă de realitate. Inspirat deopotrivă din liberalismul cât şi din conservatorismul britanic, wilsonismul se opreşte într-o poziţie de mijloc între cele două.¹⁷ Wilson a fost un progresist, dar unul care a sprijinit reformele graduale şi nu exploziile revoluţionare.

În politica internă gândirea sa a fost un amestesc de rasism sudist şi de liberalism specific clasei medii. În dezbaterea economică a vremii el a adoptat o poziţie de centru între interesele marilor corporaţii şi ale monopolurilor şi populismul ce viza reforme pentru clasele sărace şi micii proprietari.¹⁸ Concentrările de capital trebuiau să aibă o anvergură moderată pentru a pemite menţinerea echilibrului social.

În politica externă, deşi se opune tentaţiei imperialiste tip Teddy Roosevelt din epocă, Wilson a fost adeptul unui intervenţionism motivat de cerinţe democratice. Atât el cât şi antemergătorul său Roosevelt credeau într-un misionarism hrănit de o pretinsă superioritate rasial-religioasă. Popoarele şi naţiunile puteau fi îmbunătăţite treptat şi aduse la stadiul în care pot practica şi întreţine o democraţie stabilă.¹⁹ Astfel că filozofia wilsoniană nu s-a deosebit cu mult de mai realistul ton expansionist care nu reprezintă până la urmă decât materializarea spiritului vremii.²⁰ Ambele segmente, intern şi extern vor avea o contribuţie în genea celor 14 Puncte

Puncte şi politica externă wilsonistă (1912-1914)

Mai mult decât poate oricare alt preşedinte american, Woodrow Wilson a stabilit un record în ceea ce priveşte numărul de intervenţii militare, continuând totodată şi diplomaţia dolarului iniţiată de predecesorulsău, preşedintele Taft. Armata americană s-a implicat în operaţiuni de durată în Mexic, Nicaragua, Haiti, Republica Dominicană şi Marea Caraibelor. Unele dintre aceste intervenţii vor continua mult timp după finalul adminstraţiei sale la Casa Albă. De o atenţie specială a beneficiat Mexicul unde Washingtonul a sprijinit diferiţi candidaţi la preşedinţie. Nerecunoaşterea dictatorului Victoriano Huerta (1914) i-a determinat pe americani să îl sprijine pe Venustiano Caranza, un aprig rival al primului. După instalarea la putere a lui Caranza, armata americană a avut probleme până în ajunul Primului război mondial cu trupele guerillere ale lui Pancho Villa care producea pagube importante la graniţa celor două state.

Naşterea celor 14 Puncte

Dacă acceptăm ideea că wilsonismul este încoronarea „temei principale” din agenda epocii, atunci este greu de spus când s-au născut cu adevărat cle 14 Puncte. Spre deosebire de realpolitikul practicat de preşedinţii anteriori, Wilson credea că diferitele acţiuni de politica externă trebuia să canalizeze mediul internaţional către regimuri de securitate colectivă. Încă de la începutul administraţiei sale, Secretarul său de Stat, William Bryan Jennings a afirmat avântul idealist prin încheierea unui mare număr de tratate de pace cu diferite state.²¹ Tot acum Wilson anunţă politica bunei vecinătăţi cu republicile latin-americane, constituind un ecou al administraţiei Roosevelt din anii ’30. În semn de bune oficii guvernul american şi-a cerut scuze statutului Columbia pentru intervenţia armată care avusese loc pe timpul mandatului lui Teddy Roosevelt.²² Pe 16 decembrie 1914, la sugestia colonelului House, cel mai intim şi influent consilier al său, Wilson a propus crearea unei Ligi a securităţii colective în care să intre toate statele americane. Liga urma să asigure securitatea reciprocă, recunoaşterea graniţelor şi să gestioneze producţia şi comerţul cu arme dintre membri săi.²³ Cu toate acestea se pare că ideea unei Ligi sau cel puţin unui forum permanent al Marilor Puteri îi fusese sugerată de către englezi: lordul Grey în 1914 şi Walter Phillmore, înalt funcţionar al Ministerului de Externe britanic în 1917.²⁴ Conştient de rezistenţa pe care tradiţia neutralităţii o manifesta prin intermediul opiniei publice, intrarea în războiul european nu se putea realiza decât apelând la principii idealiste. În numele unei moralităţi comune tuturor oamenilor, pentru o mai bună cunoaştere a chestiunilor de pe vechiul continent a fost creată o echipă de 150 de experţi coordonată de colonelul House.²⁵ În urma indicaţiilor şi analizelor anchetei Woodrow Wilson a lansat planul său de pace. Pachetul celor 14 puncte cuprindeau următoarele cerinţe: 1) acorduri deschise de pace fără clauze secrete publicului; 2) libertatea de circulaţie pe mare cu excepţia graniţelor teritoriale; 3) înlăturarea baierelor economice; 4) reducerea arsenalului naţional până la limita sigurării apărării teritoriului; 5) reglementarea chestiunilor coloniale într-un mod care să satisfacă atât pretenţiile metropolei cât şi ale popoarelor dominate; 6) evacuarea trupelor germane din Rusia. Respectarea independenţei Rusiei şi integrarea ei în societatea naţiunilor vestice; 7) evacuarea trupelor germane din Belgia; 8) evacuarea trupelor germane din Franţa, inclusiv contestatele Alsacie şi Lorena; 9) retrasarea graniţelor italiene conform liniilor etnice clar demarcate; 10) autoguvernare limitată/ autonomie pentru popoarele Austro-Ungariei; 11) evacuarea trupelor germane din Balcani şi asigurarea independenţei acestora; 12) independenţa Turciei şi autonomia popoarelor din Imperiul Otoman; 13) independenţa statului polonez conform unor linii etnice clare; 14) crearea unei societăţi a naţiunilor care să rezolve paşnic diferendele dintre statele componente.²⁶

În urma altor două discursuri: din 11 februarie şi 27 septembrie 1918 sunt proclamate cele 4 Principii şi respective cele 5 Specificaţii. Documentele reiau abreviat intenţiile discursului din ianuarie aducând precizări asupra semnificaţiei „păcii fără victorie”. Dacă ne-am concentra analiza asupra substanţei textului vom regăsi aici momentul realist al idealismului wilsonist. Într-un comunicat de presă emis revistei World de colonelul House în toamna lui 1918 este expus modul real de înţelegere a textului prezidenţial.²⁷ Ordinea pe care Wilson o propune este un amestec de vechi şi nou. „Pacea fără victorie” îşi propune în primul rând un compromis între status-quo-ul antebelic şi principiul naţionalităţii ca metodă de inhibiţie a tensiunilor dintre state. Vedem că se cere reîntoarcerea Alsaciei-Lorenei la Franţa precum şi crearea unui stat polonez independent. În acelaşi timp Wilson nu va cere nici destrămarea Austro-Ungariei şi nici a Imperiului Otoman ori demantelarea imperiilor coloniale europene. Ce dorea el poate fi astăzi mult mai potrivit din prizma logicii postmoderne care nu mai vede suveranitatea ca pe ceva ermetic ci ca pe un concept cu geometrie variabilă şi densităţi diferite. Planul său rezona cu voci reformiste din cadrul celor două conglomerate europene: în Imperiul Otoman existau cercuri care doreau o reformare pe baza unui federalism dual turco-arab²⁸; în spaţiul central-european autori precum Friedrich Naumann sau Aurel C.Popovici erau adepţii fie a unor planuri de federalizare a Monarhiei Duble fie a ceea ce mai târziu va purta numele de Anschluss.²⁹

Continuarea dominioanelor europene se încadra în viziunea sa asupra superiorităţii omului alb şi civilizaţiei creştine. Impactul mesajului wilsonist a fost poate mai mare în Asia decât în vechea Europă. Pentru intelectualii cosmopoliţi din India şi China, preşedintele american se ridicase la statura unui Prometeu pentru care nici un superlativ era mai ajungea. În momentul în care s-a văzut carcaterul limitat al auodeterminării dezamăgirea a fost imensă şi a îndreptat atenţia către nou creata Uniune a Sovietelor şi către ecumenismul leninist.³⁰

În faza de proiect pacea wilsonistă corespundea vederilor unor autori realişti de mai târziu. Ca şi Henry Kissinger ori Keneth N.Waltz, Wilson credea că nu era dezirabilă o inflaţie de noi state care să devină o povară pentru stabilitatea sistemului internaţional. Kissinger în Diplomaţia arăta că deşi există posibilitatea apariţiei unor state [aproximativ] naţionale în centrul şi sud-estul european, acestea vor fi prea slabe pentru a rezista ambiţiilor combinate ale unei Germanii renăscute şi revanşarde şi ale unei Rusii sovietice hrăpăreţe. Ca şi Waltz, în Teoria politicii internaţionale,³¹ Wilson deplasa teoria firmelor de pe plan intern pe plan internaţional statuând că un număr foarte mare de actori mici va aduce la acelaşi rezultat ca şi pe o piaţă: atomizarea. O linie mediană între imperii şi state-liliputane obsedate de puritatea etnică era cea mai înteleaptă lume posibilă în acel moment.

Preşedinţi americani ulteriori, precum FD Roosevelt, Harry Truman, JFK³² sau George Bush II se vor dovedi mult mai idealişti şi nechibzuiţi angajând SUA în cruciade sau planuri cu caracter global dincolo de puterile ţării lor şi de legitimitatea permisă de opinia publică.

Compromis şi compromitere la Versaillez. Moştenirea wilsonistă.

A face enciclopedia Tratatului de pace de la Versailles trece mult dincolo de scopul eseului de faţă. Ne vom limita a arăta cum ideile îşi negociază dreptul la existenţă cu realitatea. Negocierile de pace dintre cele două tabere se desfăşoară între 5 octombrie-11 noiembrie.

Pe 5 octombrie, guvernul Ludendorff, conştient de spectrul înfrângerii cere armistiţiul americanilor, deoarece în anglo-francezi nu avea încredere. Pe 8 octombrie Washingtonul îl întreabă dacă este de acord cu condiţiile americane. După ce pe 14 octombrie Wilson primeşte răspunsul pozitiv din partea Germaniei şi pe 23 se consultă cu Aliaţii europeni pe 5 noiembrie Germaniei i se transmite posibilitatea de a veni la negocieri.³³ După cum bine se ştie armistiţiul este semnat în faimoasa pădure Compiegne pe 11 noiembrie, episod din serialul represaliilor simbolice pe care francezii şi germanii şi le-au administrat reciproc. Două tare vor mina procesul de pace. Una este lipsa de tact diplomatic a preşedintelui de la Casa Albă. A doua a fost umilinţa delegaţiei germane. Parţial din cauza antigermanismului crescând al lui Wilson.³⁴ Deşi iniţial i se promisese că va contribui la procesul de pace ca partener egal cu marile puteri, Germaniei i se va impune un diktat. Wilson va manifesta acel idealism utopic care îi caricaturizează biografiile prin obsesia de a crea o Ligă care să asigure securitatea colectivă. În numele a ceea ce el vedea un panaceu va fi dispus să facă nenumărate compromisuri ce se vor îndepărta de nobleţea victoriei fără revanşă. În cele din urmă ordinea versailleză nu va realiza nicio Ligă a Naţiunilor efectivă, nici nu va patrona o reconciliere franco-germană. Noile state naţionale era imperii multinaţionale în miniatură. Dacă un stat multietnic îşi asumă pluralitea caracterului său va fi presat să acţioneze într-o direcţie echitabilă. Un stat naţional şi naţionalist ar putea fi în schimb tentat să nu acorde drepturi minorităţilor sale.

Eşecul Ligii se datorează în mare parte neimplicării americane pe continent. Manualele ne redau expeditiv drept cauză lipsa de susţinere a Congresului. Realitatea a fost că majoritatea republicană din Congres, în frunte cu rivalul politic al lui Wilson, Henry Cabot Lodge aveau tendinţe pro-europene. Republicanii doreau nu un plan amplu şi confuz de securitate ci un pact tradiţional care să cuprindă alături de SUA, Franţa şi Marea Britanie. Un pact în care Congresul să poată decide gradul de implicare al armatei americane fără a se lega printr-o obligaţie perpetuă.³⁵ Chiar şi consilierii preşedintelui, în frunte cu colonelul House s-au raliat iniţiativei republicane, sprijinită de franco-englezi. Singurul care s-a opus cu încăpăţânare a fost Woodrow Wilson care, fiind şi bolnav va orchestra boicotarea pactului trilateral, mai sus prezentat. Odată cu sfârşitul mandatului lui Wilson în 1920 America se retrage din arhitectura europeană. Izolaţionismul american nu a fost unul total, aşa cum ne-am obişnuit a crede. Conferinţa navală de la Washington, moratoriile Dawes şi Young, Pactul Briand-Kellog (1928) sunt dovezi ale unei interdependenţe ireversibile. Adevăratul izolaţionism a fost dat de lipsa unei agende susţinute din partea guvernului american în afacerile Lumii Vechi.

Este interesant de a constata că multe dintre planurile dintre 1918-1920 s-au dovedit funcţionale mai târziu: NATO, Uniunea Europeană, securitatea colectivă etc. Din păcate realizarea a cerut preţul unei noi victorii, încă mai amare decât prima. Putem încheia desprinzând o observaţie legată de natura puterii. Că idealurile sunt realizabile prin intermediul puterii este deja un truism. Însă dacă idealul este prea înalt pentru puterea aflată la dispoziţia sa, puterea se va dezlănţui căutându-şi un scop propriu. Cu urmări incalculabile. Cel mai bine idealurile sunt servite când nu sunt proclamate la superlativ şi sunt realizate pas cu pas. Altfel riscăm să ipotecăm ziua de azi celei de poimâine şi să ne înrobim acelui „ieri” de care încercăm să ne eliberăm.

SILVIU PETRE – licenţă la Facultate de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, actualmente angajat al Centrului de Studii Est-Europene şi Asiatice din cadrul MApN.

 sus