Geopolitică

Sistemul internaţional în contextul unor noi fenomene geopolitice¹
 

MARIAN ŢĂRANU

Abstract:
The basic idea of this article is that there are new international phenomena which call for new geopolitical instruments. They have to be designed for a pragmatic, efficient and comprehensive analysis, in order to predict and engineer the strategies of international actors.

Keywords: political power, sphere of influence, ideological convergence, hegemony

Argument

Fenomenele globalizării, convergenţei ideologice, destructurării statului şi noile mecanisme de guvernare sunt în acelaşi timp rezultate ale unor evoluţii istorice, precum modificările balanţelor de putere la nivel mondial sau progresele tehnologice, cât şi cauze ale apariţiei unor noi actori internaţionali. Scopul acestui articol este de a prezenta modul în care noile evoluţii istorice impun noi categorii în instrumentarul de lucru al geopoliticii.

Categorii geopolitice clasice

În cadrul geopoliticii, uzajul unor termeni consacraţi de ştiinţa politică, precum putere sau ideologie, îşi schimbă sensul şi semnificaţia. Spre exemplu, puterea politică, deşi este un element esenţial pentru stabilirea modului de acţiune al unui stat pe scena internaţională, la nivel geopolitic are alte conotaţii decât cele sociologice, menţinând totuşi unele caracteristici. Spre exemplu, din formele de manifestare ale puterii politice (dominaţie, autoritate, forţă, competenţă, influenţă, prestigiu), un actor geopolitic (stat, organizaţie internaţională, reţea criminală, organizaţie teroristă sau societate transnaţională) poate utiliza doar trei – dominaţia, forţa şi influenţa.

Într-o analiză sociologică „ne situăm la nivelul cel mai general al societăţii, una dintre caracteristicile puterii politice fiind legată de exercitarea sa la nivelul global al unei comunităţi umane. Datorită caracterului său integrator, ea are capacitatea de a cuprinde în sine şi a-şi subordona, ca resurse şi mijloace proprii, celelalte forme de putere²”. Într-o analiză geopolitică însă, deşi puterea politică rămâne un factor global şi integrator, aceasta este utilă exclusiv prin „capacitatea generalizată (la nivelul societăţii globale) de decizie şi control - deţinerea celor mai eficiente mijloace economice, sociale, politice şi ideologice”³. Desigur, operăm în continuare cu „asimetria sau inegalitatea rolurilor”, cu „dependenţa de ierarhii, de norme sau de ritualuri”, „existenţa unui centralism, izvorât din moduri specifice de organizare”, fiind de acord că „resursele puterii sunt inegal distribuite, iar o relaţie de acest tip nu poate funcţiona fără diviziunea conducători-conduşi”. şi la nivel geopolitic sunt posibile ambele ipostaze ale puterii politice: intercursivă şi integrală.

Dar acest transfer de proprietăţi din zona subetatică în cea internaţională este posibil exclusiv întrucât puterea politică (înţeleasă relaţional sau contextual) are ca principal instrument statul - „o ipostază în care el asigură realizarea deciziilor ei specifice, precum şi o mare parte a funcţiei de control pe care puterea o exercită în raport cu societatea. Acest instrument de putere concentrează sub autoritatea sa majoritatea resurselor economice, normative sau coercitive de care poate dispune o societate”⁴.

La nivel geopolitic, puterea este conceptualizată prin categoriile specifice acestui domeniu de analiză, planificare şi acţiune politică la nivel internaţional:

Putere – mare putere – super putere: ierarhia statelor pe criteriul capacităţii de a-şi impune deciziile proprii pe scena internaţională, la nivel regional, continental sau mondial structurează capacitatea acestor actori de a se manifesta în raport cu partenerii lor. Din perspectiva extrapolării la nivel supraetatic a puterii politice şi a încheierii Războiului Rece, poate fi acceptabilă descrierea geopolitică a lumii ca scenă a jocurilor de putere angajate de actorii internaţionali, mediate de o singură superputere – SUA.

Structurile de putere (imperială şi multistatală) determină hegemonia şi echilibrul de putere ca fenomene geopolitice. Grila de interpretare geopolitică asupra relaţiilor internaţionale are ca fundament noţiunea de sferă de influenţă. Categoriile geopolitice prin prisma cărora sunt analizate fenomenele la nivel internaţional, prin care sunt stabilite planuri de evoluţie şi operaţionalizate obiectivele pe termen mediu şi lung ale respectivilor actori internaţionali au generat şcoli de gândire geopolitică a căror evoluţie nu este simetrică celor din relaţiile internaţionale. Astfel, şcolile germană, anglo-americană, franceză sau rusă au proiectat viziuni geopolitice pentru „interesele” naţionale ale ţărilor respective, nefiind structurate pe curente precum liberalismul, socialismul, feminismul etc..

Din această perspectivă, unul dintre cele mai importante mecanisme în zona subetatică devine cu totul secundar, chiar periferic la nivel geopolitic – legitimitatea puterii. În plan sociologic, Maurice Duverger considera că singura sursă a legitimităţii unei puteri constă în faptul că ea „este conformă schemei de legitimitate definită de sistemul de valori şi norme al colectivităţii în cadrul căreia se exercită şi că asupra acestei scheme există un consens în interiorul colectivităţii”⁵. La nivel internaţional, dominaţia şi influenţa sunt concordate într-un club de parteneri (alianţe militare, economice sau culturale), iar forţa se aplică de cele mai multe ori în lipsa consensului comunităţii internaţionale. Toate cele trei forme de manifestare a puterii sunt legitime prin prisma reglementărilor internaţionale. Dacă în cazul sistemelor deschise este consimţită pacea democratică, în raportarea lor la ceilalţi actori (state totalitare, companii transnaţionale, organisme internaţionale) intervine arbitrariul, legislaţia internaţională putând fi invocată funcţie de interese (desigur sunt şi excepţii, precum impunerea, în anul 2009, de către Fiscul American unei bănci elveţiene a comunicării unor date confidenţiale despre conturile unor cetăţeni americani, care, în cele din urmă a dus la încălcarea de către banca elveţiană a unor cutume şi legi naţionale).

De asemenea, acestor categorii li se alătură, în definirea domeniului geopoliticii, unele care nu se regăsesc în alte discipline: punct geostrategic – zonă geostrategică, panism (etnic – panarabismul, pangermanismul, panslavismul, panturcismul sau panturanismul, panfinismul, paniranismul, panelenismul; religios – panislamismul, panortodoxismul; continentale sau civilizaţional-teritoriale – eurasianismul, panafricanismul, panasianismul, paneuropenism)⁶.

Fenomene geopolitice noi

Pe de altă parte, structurile neguvernamentale internaţionale (organizaţii internaţionale în domeniul presei, medicinei etc., reţele criminale sau teroriste cu ramificaţii la nivel global, sau societăţi comerciale transnaţionale) desfăşoară acţiuni la nivel regional, continental sau mondial care, puse în balanţă cu fenomenele subetatice au ca efecte creşterea interdependenţei între actorii internaţionali, atomizarea socială şi politică, radicalizarea, dezgheţarea conflictelor îngheţate etc., ceea ce indică o creştere exponenţială a complexităţii politicii internaţionale. Din această cauză, pe lângă categoriile clasice ale geopoliticii, intervin fenomene noi ce reclamă abordări noi: globalizarea, convergenţa ideologică, destructurarea statului şi noile mecanisme de guvernare sunt în acelaşi timp rezultate ale unor evoluţii istorice, precum modificările balanţelor de putere la nivel mondial.

Din perspectiva convergenţei ideologice, tema sfârşitului ideologiilor, anunţată în anii ’70 de Daniel Bell, a devenit una dintre cele mai prolifice idei din istoria gândirii politice. Sentimentul că toate sistemele alternative la cel de democraţie plurală se apropie de sfârşitul lor istoric, lăsând liberă proliferarea unui singur mod de organizare politică şi socială, a devenit acut. „Valurile democratizării” au întregit imaginea unui puzzle mondial care începuse să capete o singură culoare, deşi cu nuanţe diferite, aflat într-o dinamică uniformă. Schimbarea percepţiei lumii la nivelul individului începuse încă din anii ’80 să nu i se mai datoreze. Fenomene mult mai puternice decât sistemul său de valori au început să îl cuprindă cu o viteză ameţitoare. Gândul că, dintre toate temele sociale, „conflictul” este cel mai prolific motor al bunăstării, întrucât era în acord cu natura sa, a „universalizat” noţiunea de interes. Atomizarea socială, individualismul, pragmatismul sunt noile valori ale unei lumi „trezite” parcă din somnul raţiunii care produsese timp de jumătate de secol totalitarismul.

La nivel politic, procesul democratizării, axat pe definirea primară a drepturilor negative ale individului care, indiferent de statut social, are ca apanaj votul (universal şi liber exprimat), redefineşte statutul de cetăţean, reconstruind astfel sistemul politic. Mecanismele reprezentării se integrează într-o nouă logică, aferentă unor mecanisme constituţionale calchiate pe acelaşi patern. Astfel, democraţia începe să capete o teorie unitară, suficient de permisivă pentru proiecte diferite (asociativă, participativă, consensuală), expulzând însă pe uşa din dos a istoriei democraţia populară. Chiar dacă acest proces este unul cantitativ, statistic, dat de numărul de adepţi traumatizaţi de excesele unor epoci apuse, dar care vorbesc aceeaşi limbă şi împart aceleaşi valori.

Noua teorie a democraţiei prevede o definiţie neechivocă a poporului, în sensul de cetăţeni cu drept de vot (domnia majorităţii limitate) şi două sensuri ale acţiunii acestora (proceduri electorale corecte şi reprezentativitatea aleşilor care preiau puterea populară). Altfel spus, la nivel principial, o democraţie este puterea poporului asupra poporului, care alege liber cui să îi delege puterea. În acest caz, „problema fundamentală este: cum putem menţine şi consolida legătura dintre atribuirea nominală şi exercitarea concretă a puterii? Deşi alegerile şi reprezentarea sunt instrumente necesare democraţiilor pe scară largă, ele reprezintă călcâiul lui Ahile. Cel care îşi deleagă puterea o poate şi pierde; alegerile nu sunt neapărat libere; iar reprezentarea nu este necesarmente reală”⁷. Cu toate acestea, ca şi în viziunea lui Popper, nu ne rămâne decât să identificăm „modurile şi mijloacele de maximizare a puterii (concrete) a poporului”⁸.

Desigur, nu există neapărat o relaţie cauzală între căderea vechilor regimuri şi demararea procesului de democratizare. Viziunea potrivit căreia, „în ciuda diversităţii presiunilor globale pentru democratizare, consolidarea democratizării are o determinare naţională”, pare a fi una corectă din punct de vedere politic. Cel puţin teoretic însă, „modul în care o serie de presiuni şi evenimente globale s-au combinat, deschizând o oportunitate politică pentru democratizare la sfârşitul secolului XX”⁹, induce posibilitatea ca „starea indecisă” a unei naţiuni după o revoluţie, o lovitură de stat, sau insurecţie armată etc., să poată evolua în direcţii care nu sunt neapărat repetate istoric în altă parte.

Evoluţiile intestine statului-naţiune sunt vizibile pe scena internaţională. Orice nouă intrare a unui actor în „clubul democraţiilor” (operaţionalizată prin instituţii supraetatice care sunt forme de organizare prin care statele membre îşi apără sau promovează propriile proiecte) înseamnă consolidarea unui curent, a unei ideologii, a unui sistem de valori, a unor tendinţe, a unor sfere de influenţă. Desigur, democraţia, una singură sau un bloc de democraţii, nu este infailibilă, nici raportată la ea însăşi, însă nici raportată la familia căreia i se alătură. La nivel internaţional, termenii discuţiei se mută de la baza de valori comune la vehicularea intereselor naţionale. Structurarea geopolitică a raporturilor între actorii internaţionali se face în termeni de interese şi putere. Marile puteri sunt partenerii de discuţie ai superputerii care împarte astfel sferele de influenţă.

La nivel economic, odată coroborate şi armonizate valorile proprii, prin pacea democratică, sunt necesare reguli de bună practică, pentru a determina „spaţiul de manevră” a fiecărei categorii care include respectivii actori pe criteriul puterii”, precum şi raportarea unor actori internaţionali la ceilalţi. În domeniul economic, extinderea practicelor şi reglementărilor tipice acestui sistem la nivel internaţional este ilustrativă pentru modul în care avantajele marilor puteri sunt conservate şi întărite. Statistica mediului de afaceri la nivel internaţional, pe criteriul naţionalităţii, indică realitatea jocului de putere la acest nivel. Indicatorii „avuţiei naţionale” (de la cei demografici, la cei geografici, economici şi culturali) sunt oglinda modului în care un stat îşi proiectează atât ambiţiile regionale, cât şi propriile proiecte în raport cu partenerii. Spre exemplu, în caracterizarea profilului unei puteri internaţionale, sunt luaţi în calcul parametri precum populaţia, suprafaţa, produsul naţional brut şi numărul şi gradul de tehnicizare al forţelor armate¹⁰.

La un alt nivel, se remarcă faptul că tensiunile interne ale statului-naţiune sunt tot mai acute. Diluarea puterii centrale în favoarea celei locale şi regionale face ca discursul practicat de leadership-ul unui stat în raportarea la partenerii săi să fie unul care înglobează idei, poziţii şi interese adesea divergente. Armonizarea acestor poziţii necesită negociere, deci un proces raţional care produce comportamente predictibile.

Noile mecanisme de guvernare, prin care se accentuează guvernarea locală, bazată pe instrumente proprii federalismului sau regionalismului (precum dezvoltarea durabilă) induc practica grupurilor de interese legitime, care creează condiţiile optime pentru creşterea expertizei şi a calificării leadership-ului politic. De asemenea, aşa cum adepţii proiectului democraţiei asociative sesizau, în interiorul democraţiilor plurale se conturează zone informale de putere care monopolizează exercitarea reprezentării. Şi acestea fac, în cele din urmă, ca statul să fie slăbit.

Tensiunile internaţionale sunt un alt factor care presează pentru schimbarea statului-naţiune. Este un loc comun faptul că, mai ales în perioada Războiului Rece, dar în multe privinţe şi acum, legislaţia internaţională îşi menţinea caracterul regulator însă mai mult la nivel discursiv, întrucât mecanismele punitive sunt deficitare. Acest aspect se datora şi faptului că statele erau suverane în sensul tare şi nu recunoşteau un nivel de autoritate superior lor. Din acest punct de vedere, legislaţia internaţională avea un impact relativ minor asupra marilor puteri şi chiar a statelor medii. După diluarea lumii bipolare, legislaţia internaţională a devenit din ce în ce mai puternică, sub presiunea fenomenelor circumscrise globalizării. Astfel, se constată că legislaţia internaţională exercită o influenţă semnificativă asupra felului în care inginerii sociali (policymakers) ajung să ia deciziile.

Fluxurile de capital şi instrumentele financiare sunt atât tehnologii de creştere economică indispensabile oricărei economii naţionale, cât şi posibile unelte de demolare a unor astfel de sisteme. Acestea pot fi folosite pentru creşterea bunăstării unei naţiuni sau regiuni, aşa cum pot provoca crize economice la nivel global. Catalizate de progresele tehnologice, fluxurile de capital şi instrumentele financiare sunt prolifice şi, de multe ori se dezvoltă mult mai repede decât legislaţia în domeniu. Din acest motiv, imposibilitatea reglementării naţionale şi internaţionale funcţie de previziuni articulate care să împiedice repercusiuni economice datorate, spre exemplu, instrumentelor financiare derivate, lasă un teren liber pentru creşterea fulminantă a decalajului între economia reală şi cotele rezultate din speculaţii. Alături de acestea, unii relativ noi actori internaţionali, neguvernamentali (companiile transnaţionale, reţelele criminale şi organizaţiile teroriste) au o influenţă puternică asupra modificării balanţelor de putere la nivel mondial.

Aceste procese surprind caracteristici ale unei noi lumi, incompatibilă şi incomensurabilă cu etapa în care existau sisteme de organizare socială şi economică. Definită prin prisma unor noi factori de putere, noi zone de interes, noi modalităţi de organizare, noi activităţi şi obiective, această etapă relevă mecanisme şi categorii intelectuale inedite. Din punct de vedere istoric, lumea evoluează spre o nouă eră, iar perspectiva geopolitică asupra scenei internaţionale şi a comportamentelor acestor factori are un specific bine conturat, care face posibilă optimizarea acţiunii factorilor decizionali.

MARIAN ŢĂRANU – Diplomat, Ministerul Afacerilor Externe, Bursier postdoctoral, Academia Română, Filiala Iaşi.

 sus