Politică

Statul şi provocările globalizării
descentralizarea guvernării şi descentralizarea cunoaşterii¹
 

BOGDAN ŞTEFANACHI

Abstract:
Globalization could be understood from the enlargement and redefinition of the power relations perspective: firstly, nation-states have functionally became parts of a vaster pattern of global changes and, secondly, the idea of global politics underlines the complexity of the interpenetrations that transcend states and societies, adding them a large network of agencies and organizations. On the other hand the article stresses the fact that globalization has eroded the nation state’s monopoly of scientific knowledge and its ability to use that knowledge to reproduce (class) power, even as the nature of class power relations itself moves away from nation state control. Placed between these two challenges of globalization the state loses its traditional characteristics and in the new world the trends of supranationality and devolution go hand in hand.

Keywords: globalization, state, power, knowledge, descentralization

 

Fără a pretinde că există o sinonimie perfectă între globalizare şi neo-liberalism, în spaţiul economiei globale argumentele neo-liberale împotriva „intervenţiei proactive a statului”² pentru a gestiona funcţionarea pieţei sunt cele care pot reflecta cel mai bine tendinţele economico-politice ale sfârşitului de secol XX. Acceptând o astfel de matrice interpretativă a economiei mondiale contemporane, devine evident că trăsăturile globalizării sunt identice cu disciplina fiscală, liberalizarea financiară, liberalizarea comerţului, privatizare şi dereglementare, precum şi garantarea proprietăţii³. Astfel, globalizarea şi liberalismul (neo-liberalismul) sunt măcar interdependente, dacă nu în întregime congruente, sau după cum susţinea Andrew Gamble, „una dintre cele mai semnificative tendinţe ale ultimilor 30 de ani se constituie sub forma revitalizării liberalismului economic atât ca economie politică, cât şi ca, ideologie politică.”⁴ Mai mult chiar, conform lui Martin Carnoy şi Manuel Castells, însăşi sursa globalizării a fost reprezentată de procesul de restructurare a capitalismului – atât a statului cât şi a corporaţiilor – care era menit să depăşească criza de la mijlocul anilor 1970 – „dereglementarea, liberalizarea şi privatizarea, atât la nivel intern cât şi internaţional au reprezentat baza instituţională care a pavat traiectoria noilor strategii (de afaceri) cu caracter global.”⁵

La nivel internaţional, globalizarea generează sau creează condiţiile necesare pentru manifestarea unor entităţi care erodează rolul tradiţional al statului ca unic actor internaţional. Aceasta înseamnă că globalizarea este asociată cu un nou regim al suveranităţii ca urmare a apariţiei unor „noi şi puternice forme non-teritoriale de organizare economică şi politică în domeniul global, asemenea corporaţiilor multinaţionale, mişcărilor sociale transnaţionale, agenţiilor de reglementare internaţionale etc.”⁶. O astfel de realitate – cu cele două componente prezentate – plasează statul ca interfaţa dintre sistemul global modelat constant de forţele globalizării (îndeosebi economice) şi sistemul substatal caracterizat în primul rând prin descentralizarea puterii, descentralizarea deciziei şi implicit descentralizarea cunoaşterii. Acest model interpretativ, preluat şi dezvoltat din modelul clepsidrei propus de Ronnie D. Lipschutz⁷ pentru studiile de securitate, oferă o abordare mai eficientă a condiţiei statului în contextul politicii globale. Spre deosebire de o abordare clasică fundamentată pe distincţia extrem de rigidă dintre aspectele şi coordonatele domestice ale statului şi mediul exogen în care acesta acţionează, o atare schemă de comprehensiune va încerca să integreze şi să analizeze cele două componente – internă şi externă – într-o manieră funcţională. Prin urmare, „globalizarea trebuie înţeleasă şi ca o serie de modificări în interiorul statului şi nu doar ca o serie de forţe externe îndreptate împotriva lui”⁸, deoarece „istoric, forţele transnaţionale şi statele s-au dezvoltat şi au evoluat în tandem.”⁹ Altfel spus, modelul clepsidrei permite surprinderea interacţiunii dintre substatal şi suprastatal la nivelul statului ca o „combinaţie de autonomie relativă şi interdependenţă simbiotică.”¹⁰

Aşadar, statul contemporan, se pare că se plasează la intersecţia dintre vectorii globalizării care, pe de o parte îi modifică statutul pe scena internaţională/globală iar pe de altă parte forţele care îi diluează puterea internă – aceste două aspecte constituind şi marile provocări contemporane la adresa statului.

Globalizarea poate fi înţeleasă ca o „lărgire, adâncire şi accelerare a interconectării la scară mondială în toate aspectele vieţii sociale contemporane”¹¹. Aceasta se traduce prin faptul că timpul şi spaţiul se comprimă la o intensitate şi în moduri fără precedent, fapt care proiectează globalizarea să fie „nu doar o simplă teorie socială ci, mai curând o descriere a unei noi realităţi sociale extrem de semnificative”¹², sau pentru a folosi cuvintele unuia dintre cei mai importanţi susţinători ai globalizării (economice) contemporane, „legătura cu fluxurile globale reprezintă poate, aspectul central al istoriei actuale.”¹³

Globalizarea este termenul preferat pentru a descrie realitatea internaţională după sfârşitul Războiului Rece, iar cei mai mulţi dintre cei care o analizează se referă la ea ca la un proces evoluţionist¹⁴, o transformare istorică¹⁵ sau ca la o realitate multidimensională¹⁶ ce decurge din „diversitatea care este parte a naturii sale intrinseci.”¹⁷ Constanta tuturor acestor abordări este reprezentată de surprinderea creşterii interdependenţelor pe de o parte, ca urmare a „creşterii interconectărilor reflectată în extinderea fluxurilor de informaţie, tehnologie, capital, bunuri, servicii şi persoane”¹⁸, iar pe altă parte, de creşterea gradului de deschidere, de transparenţă.

Intersectarea interdependenţei şi deschiderii devine posibilă şi mai mult, se adânceşte ca urmare a unora dintre componentele fundamentale care caracterizează procesul de globalizare: internaţionalizarea comerţului, finanţelor şi investiţiilor, avansul rapid al tehnologiilor, diseminarea paradigmelor politice, emergenţa mişcărilor sociale cu influenţă locală şi transnaţională, standardizarea sistemelor de securitate globală, internaţionalizarea problemelor transfrontaliere şi translarea puterii dinspre statele suverane către elitele globale avansate tehnologic precum şi către interesele private supranaţionale.¹⁹

Prin urmare, „globalizarea implică procese complexe care internaţionalizează politica domestică – dar în acelaşi timp modelează politica externă funcţie de presiunile interne în creştere” ceea ce se reflectă în faptul că „statele naţiune au învăţat să-şi partajeze suveranitatea cu instituţii regionale şi globale şi, în acelaşi timp, să-şi deschidă economiile către dimensiunile regională şi globală.”²⁰

Deci, dacă globalizarea este un proces al lumii contemporane, iar unele dintre principalele ei consecinţe pot fi analizate la nivelul transformărilor statului, atunci şi acesta poate fi conceput din perspectiva procesualităţii. Astfel, premodernitatea este caracterizată de presatatalitate şi haosul postimperial, lumea modernă propune o imagine clasică a statului dată de recunoaşterea principiului suveranităţii şi, în paralel, de separarea clară dintre afacerile interne şi cele externe ale statului, iar în ultimă instanţă statul postmodern nu se mai bazează pe sistemul balanţelor şi nici nu mai subliniază importanţa suveranităţii sau a diviziunii clare dintre politicile interne şi cele externe.²¹ Statul postmodern este statul care s-a transformat sub presiunile globalizării şi este unul dintre actorii care populează spaţiul „politică postinternaţională.”²²

Această simplă enumerare, din perspectivă istoric-evolutivă, a stărilor de agregare a statalităţii ar trebui să risipească fobiile pe care le declanşează reforma sau evoluţia sa sub impactul globalizării: statul nu a fost aşa dintotdeauna şi nu va rămâne aşa pentru totdeauna!

Dintr-o altă perspectivă începuturile modernităţii sunt caracterizate de „statele teritoriale guvernate de monarhi absolutişti angajaţi în lupta pentru securitate şi supravieţuire”²³ fiind construite pe niveluri extrem de ridicate ale puterii intensive – înţeleasă ca puterea care se proiectează profund în interiorul societăţii.²⁴ Gradual, trecând prin perioada exprimării puterii extensive în formule imperiale, statele teritoriale se transformă în naţiuni-state, entităţi care au avut rolul central în apariţia noii ordini mondiale; ele sunt structuri politice distincte atât de conducător cât şi de cel condus, cu autoritate supremă asupra unui teritoriu clar definit, sprijinite pe deţinerea monopolului asupra puterii coercitive legitime.

Astăzi, globalizarea limitează suveranitatea statului şi în acelaşi timp redefineşte graniţele sale sociale. Dacă statul-naţiune clasic implică existenţa unei comunităţi naţionale ca referent, atunci când globalizarea forţează statul să-şi modifice acest cadru de referinţă, comunităţile naţionale îşi pierd canalul reprezentării politice iar ceea ce urmează este dezvoltarea naţionalismului împotriva statului. Prin urmare, ca o evoluţie firească a statului „separaţia dintre naţiune şi stat este un proces fundamental care caracterizează lumea contemporană.”²⁵ Fără a absolutiza această separare, trebuie să subliniem că statul îşi pierde din atributele pe care i le-a conferit modernitatea. Economia globală şi revoluţia informaţională au reconfigurat profund instituţiile fundamentale ale proceselor de guvernare specifice statului modern şi prin aceasta au modificat două dintre trăsăturile centrale ale statului modern: suveranitatea şi teritorialitatea.

În această nouă geografie a puterii globalizarea implică cel puţin „o denaţionalizare parţială a teritoriului naţional precum şi o translare a unora dintre componentele tradiţionale ale suveranităţii către alte instituţii sau chiar o translare dinspre entităţile supranaţionale către piaţa globală de capital”²⁶ sau altfel spus suveranitatea şi teritoriul sunt relocate în alte arene instituţionale din afara statului şi din afara cadrului teritoriului tradiţional, suveranitatea fiind descentralizată iar teritoriul parţial denaţionalizat. Ca urmare a unor astfel de transformări statul-naţiune se vede constrâns pe de o parte de forţele pieţei globale, iar pe de altă parte de imperativele politice ale transferului de putere. Astfel, dacă forţele pieţei denaţionalizează teritoriul, transferul de putere se realizează prin locarea suveranităţii într-o multitudine de arene instituţionale, de tipul regimurilor (legale) transnaţionale.

Într-un astfel de cadru, globalizarea trebuie înţeleasă din perspectiva extinderii şi redefinirii relaţiilor de putere: în primul rând, statele-naţiune au devenit parte a unui model al schimburilor globale şi, în al doilea rând, ideea politicii globale evidenţiază complexitatea întrepătrunderilor care transcend statele şi societăţile prin faptul că le completează cu o reţea extinsă de agenţii şi organizaţii. Într-un astfel de context, considerat de unii ca fiind anarhic, de alţii ca fiind complex, predictibilitatea interacţiunilor poate fi analizată din perspectiva regimurilor internaţionale care reflectă intensificarea modelelor de angajare globală şi regională.

Regimurile internaţionale trebuie înţelese ca un sistem descentralizat de guvernare care erodează monopolul autorităţii statului fapt pentru care statele naţiune nu mai reprezintă singurele centre sau formele principale de guvernare şi autoritate din lume.²⁷ Mai mult, regimurile şi organizaţiile internaţionale sunt singurele capabile să ofere soluţii unor probleme contemporane pentru că reuşesc să gestioneze mult mai bine decât statul cunoaşterea disponibilă; acest lucru devine posibil deoarece „organizaţiile internaţionale devin parte a experienţei cotidiene pentru că ele se constituie în mediatori ai politicilor; ele reprezintă o parte a spaţiului (de dezbatere) internaţional care autorizează inovaţia. Astfel, putem să le concepem şi studiem ca agenţi ai novaţiei.”²⁸

Aceste structuri au luat naştere pentru a soluţiona probleme care necesită acţiuni colective dar, în acelaşi timp, soluţionarea şi redefinirea problemelor depinde de cantitatea de cunoaştere nouă care poate fi introdusă în procesul de luare a deciziilor. Particularitatea acestei cunoaşteri este că trebuie să fie astfel construită încât să poată fi utilizată simplu şi eficient în cadrul unei reţele (policy or knowledge network). În acest context cunoaşterea poate fi înţeleasă ca un instrument care permite conectarea unui spaţiu cu un altul, ca un nod prin care majoritatea actorilor trebuie să treacă; fluxurile în interiorul unei astfel de reţele (ceea ce Foucault numea putere) devin posibile şi reale numai din perspectiva şi datorită cunoaşterii.

Aşadar, globalizarea implică descentralizarea cunoaşterii (a puterii) iar apariţia societăţii bazate pe cunoaştere diminuează rolul internaţional al statului şi propune o formulă teoretică şi practică utilă pentru a explica politica globală. Incapabil să mai gestioneze şi controleze bunăstarea şi informaţia, delegitimat de chiar acţiunile şi ideologia sa, statul se transformă sub presiunea globalizării care produce modificări structurale în relaţia dintre putere şi cunoaştere. Astfel, din perspectiva creşterii interconectivităţii globale care afectează profund înţelegerea clasică a statului şi a funcţiilor sale, analiştii au propus o serie de formule alternative care să reflecte pierderea atributelor care tradiţional aparţineau statului – suveranitatea, teritoriul şi implicit puterea – stat reţea (network state)²⁹, stat regional / subregional (regional / subregional state)³⁰ sau stat transnaţional (transnational state)³¹.

Globalizarea, în formula pragmatică a liberalizării, produce o serie de modificări la nivelul funcţionării interne a statului; aceste modificări sunt atât de profunde şi de evidente încât pot fi analizate într-o manieră autonomă fără ca prin aceasta să nu rămână perfect convergente cu implicaţiile generate de globalizare. Altfel spus, statul îşi redefineşte statutul nu doar ca urmare a acţiunii de sus în jos, cât şi ca urmare a descentralizării cunoaşterii, care acţionează şi poate fi analizată mai curând urmând o traiectorie ascendentă. Prin faptul că nivelul global este unul care elimină frontierele care modelau gândirea clasică, multe dintre conceptele cu care operam în mod tradiţional îşi pierd din relevanţă, iar „cea mai perimată dintre aceste noţiuni este cea de stat-naţiune.”³² Dacă până acum am încercat să surprind principalele aspecte pe care spaţiul global le proiectează asupra statului în cele ce urmează vom analiză din perspectiva cunoaşterii cealaltă jumătate a clepsidrei.

Michel Foucault considera că puterea este exercitată prin intermediul instituţiilor sociale şi, prin aceasta puterea este constituită din discursuri, care reprezintă arii de cunoaştere prin intermediul cărora este înţeleasă lumea. Cu alte cuvinte, lumea există ca un construct al subiectivităţii: un set de semne şi practici care includ reguli, multe dintre ele nespuse, dar care controlează comportamentul.

Cunoaşterea (cu precădere cea ştiinţifică) controlată de stat, a fost şi rămâne fundamentală pentru relaţiile de putere din interiorul societăţii capitaliste. Aparatul de stat controlează atât cunoaşterea cât şi discursul iar, statul se modelează în funcţie de modul în care utilizează puterea pentru a reproduce relaţiile de inegalitate (bazate pe distribuţia inegală a puterii): „monopolizarea cunoaşterii de către stat este cea care determină funcţiile organizaţionale şi direcţia statului”³³; altfel spus statul utilizează cunoaşterea pentru a legitima o anumită ideologie (spre exemplu valorile şi normele burgheziei). De aceea statul nu are doar un rol important în generarea de cunoaştere nouă în cadrul societăţii ci, are un rol determinant în modul în care această cunoaştere este utilizată.

În statele dezvoltate, pe perioada epocii industriale, această accepţiune a cunoaşterii putea fi caracterizată ca fiind cu precădere naţională: statul avea capacitatea de a defini această ştiinţă precum şi valorile care susţineau reproducerea puterii în interiorul graniţelor naţionale.

În lumea globalizată a tehnologiei informaţionale, formarea cunoaşterii şi deţinerea controlului asupra cunoaşterii scapă de sub controlul statului-naţiune, iar această pierdere a monopolului asupra cunoaşterii poate fi explicată prin intermediul a trei motive distincte:
a. valorile şi normele capitaliste dominante sunt în proces de globalizare
b. multe dintre forţele (care dau substanţă globalizării) descentralizează controlul asupra producerii şi transmiterii cunoaşterii deţinut în mod tradiţional de către stat
c. din cauza competiţiei economice şi a îmbătrânirii populaţiei statele nu mai pot susţine nivelul bunăstării care a caracterizat lumea de după cel de-al Doilea Război Mondial³⁴

Globalizarea a erodat monopolul statului-naţiune asupra cunoaşterii ştiinţifice precum şi abilitatea sa de a utiliza această cunoaştere pentru a reproduce puterea; chiar dacă rolul cunoaşterii devine din ce în ce mai important în conturarea relaţiilor de putere, aproape paradoxal rolul statului în cadrul acestui proces se diminuează. Aşadar, descentralizarea cunoaşterii devine un proces emblematic al lumii contemporane şi trebuie înţeles din perspectiva faptului că „formarea cunoaşterii şi controlul (puterea) asupra cunoaşterii în economia globală scapă de sub controlul statului-naţiune deoarece inovaţia se globalizează, deoarece discursul despre cunoaştere se plasează în afara controlului statului şi, deoarece informaţia este mult mai accesibilă decât a fost înainte datorită dezvoltării tehnologiei şi comunicaţiilor.”³⁵

În mod tradiţional spaţiul economic şi statul-naţiune au apărut şi s-au dezvoltat împreună găsindu-şi legitimitatea unul în existenţa celuilalt. Or, în momentul în care globalizarea diminuează (uneori chiar elimină) evidenţa pragmatică a unei astfel de relaţii, minimizarea rolului statului deschide calea spre descentralizarea puterii şi implicit a cunoaşterii. Altfel spus, globalizarea produce condiţii necesare pentru creşterea libertăţii individuale care este direct proporţională cu diminuarea monopolului statului asupra cunoaşterii. Aceasta este o modalitate de a elimina legătura dintre stat şi economie prin faptul că performanţa creşte tocmai pentru că rolul statului se diminuează.

Dacă devine o evidenţă că statul pierde monopolul asupra cunoaşterii ştiinţifice este cu atât mai clar că ştiinţa socială (care permite interpretarea şi înţelegerea socialului) se fundamentează pe natura dispersată a cunoaşterii umane deoarece „o cunoaştere a particularului, o cunoaştere dominată de condiţiile circumstanţiale ale timpului şi spaţiului nu poate exista decât dispersată printre indivizi.”³⁶ Mai mult chiar, trebuie să subliniem că atunci când ne referim la cunoaşterea ştiinţifică (ea însăşi eliberată de tirania statului) nu facem referire decât la o mică parte din cunoaşterea umană, întrucât mai există „o arie de cunoaştere importantă, dar neorganizată, care nu poate fi numită ştiinţifică, în sensul cunoaşterii regulilor generale: cunoaşterea circumstanţelor particulare de timp şi spaţiu”³⁷ (condiţia naturală a cestei cunoaşteri este descentralizarea, cu atât mai evidentă o dată cu diminuarea rolului statului).

Astfel în spaţiul economic, sau în spaţiul socialului cunoaşterea este esenţialmente una dispersată, iar prin aceasta trebuie să înţelegem o cunoaştere practică specifică circumstanţelor individuale; aceste circumstanţe exprimă o raţionalitate imposibil de cuprins în întregime în limbajul conceptual, care ar putea justifica mecanismele unui centru de control: „înainte de a exista piaţa este imposibil să existe un planificator care să ştie care sunt cererile individuale”³⁸ sau în alţi termenii „orice regim centralizat va exploata doar o mică parte din cunoaşterea disponibilă”³⁹ (iar prin aceasta va deveni neperformant justificând încă o dată necesitatea descentralizării cunoaşterii). În acest context dacă o economie se doreşte a fi de succes, atunci trebuie să poată face faţă diviziunii sau fragmentării cunoaşterii; refuzul de a accepta structura mozaicată a cunoaşterii este efectul direct al încercării de a coordona procesul social, sub forma diferitelor inginerii sociale sau politice care diminuează sau chiar elimină libertatea individuală. Imposibilitatea planificării decurge din imposibilitatea centralizării cunoaşterii fapt care devine cu atât mai evident pe masură ce se aprofundează implicaţiile globalizării. Aşadar orice stat care garantează libertatea individuală trebuie să accepte ca provocare contemporană şi descentralizarea cunoaşterii.

Plasat între provocările globalizării – descentralizarea guvernării şi descentralizarea cunoaşterii – statul îşi pierde din caracteristicile tradiţionale iar în noua lume „cele două tendinţe – supranaţionalitatea şi devoluţia – merg împreună.”⁴⁰ Astfel, globalizarea permite emergenţa unor structuri supra/transnaţionale care pot oferi soluţii problemelor cu care se confruntă spaţiul (inter)naţional, şi în acelaşi timp natura dispersată a cunoaşterii umane erodează capacităţile de planificare (raţională, ştiinţifică) pe care şi le asumase în mod tradiţional statul.

NOTE