Politică

Despre tovarăşul Ulianov şi partidul de tip nou

ANDREI STAN

Abstract:
The present article attempts to explain and analyse Lenin’s theory on the „party of a new type”, pointing out the intelectual roots of this theory that are anchored in the writings of the 19th century Russian intelligentsia. Another part of our study concentrates on the Romanian communists from the inter-war period: we demonstrate that Lenin’s new type of political party was imported by them long before their formal clandestinity. Moreover, we try to describe these Romanian „professional revolutionaries” and their behavior in „clandestinity”.

Keywords: Lenin, party of a new type, professional revolutionary, clandestinity, conspiracy, utopian fervour, revolutionary fervour, subversion, Komintern

Istoria comunismului românesc reprezintă un şantier intelectual care se află încă în atenţia cercetătorilor¹. Cu greu, a putut fi alcătuită „o istorie politică a comunismului românesc”². Despre perioada clandestinităţii comunismului românesc şi a apariţiei acestuia după primul război mondial s-a scris şi mai puţin.³ O serie de episoade din jurul puciului bolşevic (1917) şi al creării Kominternului (1919), cum ar fi agitaţiile din primăvara lui 1917 de la Iaşi în urma cărora a fost eliberat Cristian Racovski, încercarea de asasinat a regelui Ferdinand de către Mihai Gheorghiu Bujor de la sfârşitul aceluiaşi an, „greva tipografilor” din decembrie 1918 de la Bucureşti sau atentatul cu bombă de la Senat din 8 decembrie 1920 comis de Max Goldstein şi complicii săi, care au in centru socialişti radicali/comunişti/anarhişti români, sunt tratate disparat în literatura de specialitate.

Aceste episoade nu pot fi şi nu trebuie privite ca episoade izolate, ci trebuie să vedem în ele puncte legate ale unei încercări continue de preluare a puterii în România, după tiparul acţiunii clandestine propovăduite de tovarăşul Lenin. Ne propunem în articolul de faţă să aruncăm o privire tocmai asupra acestei acţiuni clandestine cerute de conducătorul bolşevic, situându-ne, aşadar, pe traiectoria intelectuală a „paradigmei clandestinităţii”. Căutăm să detaliem şi să analizăm teoria lui Ulianov privind „partidul de tip nou”, pe care a şi pus-o în practică pentru răsturnarea regimului ţarist şi pe care o va impune începând din 1919 tuturor partidelor care doreau afilierea la Komintern. Comuniştii români aleg să îmbrăţiseze metodele acestuia de acţiune politică. Ei intră, astfel, în „clandestinitate” înainte de înfiinţarea unui partid propriu-zis comunist şi înainte de scoaterea lui în afara legii.

Să vedem, aşadar, în ce constau aceste concepte de „partid de tip nou” şi „clandestinitate”. Martie 1902, Stuttgart – apare, în volum, eseul lui V.I. Lenin, Ce-i de făcut? Aici începe visul unei nopţi totalitare. Preocupat de răsturnarea regimului ţarist, dar mai ales de modul în care ar putea prelua puterea, Lenin teoretizează un nou tip de partid politic, foarte ierarhizat şi disciplinat, cu o latură care să acţioneze legal, la vedere, ca orice partid politic obişnuit şi cu una clandestină, ilegală, gata de orice în lupta pentru preluarea puterii. Căci ceea ce îl obseda pe Lenin era puterea. Pentru atingerea acestui obiectiv, Vladimir Ilici Ulianov se va ocupa de „restructurarea partidului social-democrat al muncitorilor din Rusia ca organism revoluţionar, menit să răstoarne ordinea existentă. Pentru a justifica rolul celor care aveau să execute răsturnarea regimului, a lansat conceptul de «revoluţionar de profesie». În amplul său eseu Ce este de făcut? […] scria că «o organizaţie de revoluţionari trebuie în primul rând să cuprindă oameni a căror profesiune o constituie activitatea revoluţionară», unul din principalele lui argumente fiind acela că este «mult mai greu să găseşti o duzină de oameni inteligenţi, decât o sută de proşti». Prin «oameni inteligenţi» el înţelegea revoluţionari de profesie.”⁴

Cine erau aceşti „revoluţionari de profesie”? Cum arăta organizaţia din care trebuiau să facă parte ei? Iată ce ne spune tovarăşul Lenin: în materie de organizare, partidul său se baza „pe revoluţionarii de profesie [subl. a.], indiferent dacă ei s-au format din studenţi sau din muncitori. Şi afirm: 1) că nici o mişcare revoluţionară nu poate fi trainică fără o organizaţie de conducători stabilă şi care să păstreze continuitatea; 2) că cu cât e mai largă masa spontan atrasă în luptă, care alcătuieşte baza mişcării şi participă la mişcare, cu atât necesitatea unei asemenea organizaţii este mai imperioasă şi cu atât trebuie să fie mai trainică această organizaţie[…]; 3) că această organizaţie trebuie să fie alcătuită mai ales din oameni care să se ocupe cu activitatea revoluţionară ca revoluţionari de profesie; 4) că într-o ţară absolutistă, cu cât vom restrânge [subl. a.] mai mult numărul membrilor unei asemenea organizaţii, astfel încât să participe la ea numai membrii care se ocupă cu activitatea revoluţionară ca revoluţionari de profesie şi care au dobândit o pregătire profesională în arta luptei împotriva poliţiei politice [subl. n.], cu atât mai greu va fi «de prins» o asemenea organizaţie.”⁵ Cu alte cuvinte, această organizaţie avea un profund caracter subversiv, iar revoluţionarii de profesie, cei antrenaţi, aşa cum am văzut, în lupta contra poliţiei politice, erau, de fapt, nişte indivizi gata de orice act, chiar şi terorist (mai ales terorist, aşa cum se va întâmpla şi în România cu Max Goldstein şi atentatul acestuia cu bombă de la Senat): organizaţia trebuia să fie „gata la orice [subl. a.], începând cu salvarea onoarei, a prestigiului şi a continuităţii partidului în momentele de maximă «asuprire» a revoluţionarilor, şi sfârşind cu pregătirea, fixarea datei şi înfăptuirea insurecţiei armate a întregului popor [subl.a.].”⁶ Organizaţia lui Lenin capătă în acest mod şi un caracter conspirativ⁷; de altfel, preferinţa lui Ulianov pentru conspirativitate este manifestată într-un mod foarte clar: „În ceea ce priveşte forma sa, această organizaţie revoluţionară puternică într-o ţară absolutistă poate fi denumită şi organizaţie «complotistă»[…], iar pentru o astfel de organizaţie, conspiraţia este necesară în cel mai înalt grad. Conspiraţia este o condiţie în aşa măsură necesară pentru o astfel de organizaţie, încât toate celelalte condiţii (numărul membrilor, selecţionarea lor, funcţiile lor etc.) trebuie să fie coordonate cu aceea a conspiraţiei.”⁸ Nevoia pentru conspiraţie este una care poate fi înţeleasă în contextul statului absolutist: să nu uităm că mediul în care partidul lui Lenin trebuia să acţioneze era cel al Rusiei ţariste, al Rusiei Ohranei, în care dreptul la liberă asociere sau libertatea de exprimare nu erau permise. Greşeala lui Lenin va fi atunci când va dori să impună acest caracter subversiv, conspirativ, ilegal, şi celorlalte partide comuniste din Europa, prin intermediul Internaţionalei a III-a, uitând însă că acestea acţionează în regimuri politice care permit libertatea de asociere şi a întrunirilor libere. Impunându-le clandestinitatea, pe multe dintre acestea le condamnă la sinucidere politică, aşa cum se va întâmpla şi cu PCdR.

Să aruncăm acum o privire mai detaliată asupra membrilor acestei organizaţii conspirative, „revoluţionarii de profesie”. Lenin trăia în mediul revoluţionarilor ruşi, în mediul celor care visau să răstoarne regimul ţarist. Aceştia se hrăneau din „pasiunea revoluţionară” ce emana de la Revoluţia franceză de la 1789. Serghei Neciaev a fost unul dintre intelectualii ruşi care, în scrierile sale, a indus această pasiune revoluţionară mediilor reformiste din secolul al XIX-lea din Rusia. Una dintre lucrările sale cele mai importante era Catehismul revoluţionarului şi aceasta îşi va pune amprenta asupra concepţiei lui Lenin despre cum trebuie acţionat din punct de vedere politic într-o societate controlată de Ohrana. Foarte interesant este ceea ce notează Neciaev atunci când descrie atitudinea „revoluţionarului rus”, cel care trebuia să răstoarne prin orice fel de mijloc bastionul ţarist: „Revoluţionarul este un om pierdut dinainte. El nu are interese particulare, afaceri personale, sentimente, legături personale, proprietate; el nu are nici măcar un nume. Totul în el este absorbit de către un singur interes, care le exclude pe toate celelalte, de către o singură idee, de către o pasiune: Revoluţia. Revoluţionarul dispreţuieşte orice doctrină şi a renunţat la ştiinţele profane, pe care le lasă generaţiilor viitoare. El nu cunoaşte decât o singură ştiinţă, ştiinţa distrugerii.[…] El dispreţuieşte şi detestă morala actuală a societăţii, în toate manifestările şi judecăţile ei. Pentru el este moral tot ce contribuie la victoria revoluţiei, imoral şi criminal tot ceea ce o frânează.[…] Revoluţionarul nu intră în lumea politică şi socială, în aşa-zisa lume instruită, el nu trăieşte decât cu credinţa în distrugerea acestei lumi, în distrugerea ei cea mai completă şi cea mai rapidă [subl. n.]. El nu mai este un revoluţionar dacă are milă de ceva, în această lume. El trebuie să distrugă situaţii, relaţii, persoane care aparţin acestei lumi; în viziunea lui, totul trebuie să fie urât cu egală tărie [subl. n.].”⁹

Dacă este să privim înspre spaţiul autohton, descrierea pe care un cunoscut „revoluţionar” român o va face indivizilor ce se alăturau mişcării comuniste clandestine reprezentată de PCdR este frapant de asemănătoare cu cea a lui Serghei Neciaev. Prin urmare: cine sunt aceşti „soldaţi disciplinaţi ai revoluţiei”, aceste personaje gata să se sacrifice în slujba revoluţiei, din ce medii provin ele, cum au ajuns să adere la mişcarea comunistă din România interbelică? Partidul de tip nou al lui Lenin prevedea clandestinitatea, deci nu oricine îşi putea părăsi familia sau locul din societate pentru a ajunge la închisoare, pentru a comite atentate sau a face spionaj în favoarea Rusiei. Excelentele memorii ale lui Belu Zilber oferă un răspuns elocvent, foarte detaliat la întrebările de mai sus, căci acest personaj era unul dintre „insiderii”, dintre iniţiaţii reţelelor clandestine comuniste: „Herbert Silber era un om corupt, corupător şi coruptibil. El era depozitarul şi împărţitorul fondurilor secrete venite de la Moscova pentru mişcarea revoluţionară şi antifascistă din România”¹⁰, deci cunoştea bine grupurile din „subterană”¹¹ şi pe membrii acestora.

În primul rând trebuie să avem în vedere faptul că numărul aderenţilor, simpatizanţilor, militanţilor comunişti a fost foarte mic – niciodată Partidul Comunist din România nu a avut mai mult de 1000 de membri până în 1945.¹² Ceea ce înseamnă că acest partid era minuscul. Belu Zilber îşi aminteşte: „Înainte de război nu erau mulţi, cel mult o mie. Am fost şi eu comunist, am trăit printre dânşii în Bucureşti şi la închisoare. Puţinii care veneau spre noi erau mânaţi de cele mai variate motive, de la simpla curiozitate [în privinţa] unei organizaţii misterioase, glorificată de partizani şi blestemată de duşmani, până la intelectuali convinşi că acolo sunt adunaţi reprezentanţii pe pământ ai unui viitor fericit, dovedit «more geometrico», trecând prin mulţimea celor nemulţumiţi în uzină, în sat, în familie, în mahala. Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocri, politicieni nerealizaţi şi nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarice, copii sătui de şcoală; din această lume se recrutau, înainte de război, activiştii de partid. Fiecare se simţea nedreptăţit într-un fel sau altul, frustrat de bunurile visate. Atraşi de misterul unei lumi închise în conştiinţa lor, intrau într-o viaţă nouă, nu într-un partid politic. Primul pas putea fi, de pildă, un mic serviciu făcut unui prieten, cum ar fi locuinţa pentru o întâlnire cu cineva necunoscut gazdei, ceva bani pentru ajutorarea unor oameni închişi pe nedrept, transmiterea unui plic sau pacheţel dintr-un oraş în altul, eventual adăpostirea unui nevinovat căutat de poliţie, instituţie unanim detestată. Acestea şi altele similare, însă cerute în şoaptă, sub pecetea secretului, dădeau micului meşteşugar, casnicei bovarizate, tânărului sătul de şcoală şi visător de aventuri, micului funcţionar sentimentul că li se deschidea o poartă spre o mare şi invizibilă putere care le arăta încredere lor, pe care nimeni nu-i luase în seamă. Deveneau importanţi în faţa propriilor lor conştiinţe, începeau să capete un statut eroic. Ieşeau din pielea unor dezmoşteniţi ai soartei, ca să intre în aceea a unui personaj important, deţinător de mari secrete.”¹³ Prin urmare, avem de-a face cu medii declasate, cu indivizi aflaţi la periferia societăţii, cu oportunişti. Aceştia sunt cei care cad pradă nu doar, sau nu în primul rând, iluziilor legate de o lume mai bună, egalitară, ci mai degrabă „stipendiilor” generoase care provin de la Komintern, reprezentând plata serviciilor depuse în slujba revoluţiei mondiale. De altfel, pe parcursul întregii perioade interbelice, până în 1943, seviciile de siguranţă interceptează foarte multe ordine de plată care veneau de la Moscova pentru comuniştii români. Unii dintre aceştia se puneau în slujba luptei proletariatului pentru că erau plătiţi bine. De abia apoi putem discuta despre „idealismul”, „romantismul” acestora, aşa cum accentuează un cercetător precum Vladimir Tismăneanu.¹⁴

Să urmărim mai departe ce se întâmpla cu cel care adera la acestă mişcare; acesta, viitorul militant comunist, viitorul soldat al revoluţiei, trecea printr-un proces de spălare a creierului: „După acest început, urma un număr din Scânteia ilegală, citit în şoaptă şi comentat de trimisul puterii nevăzute, apoi articole semnificative scrise de ideologi în Clopotul, Manifest sau Bluze albastre, cu povestirea unor acţiuni eroice, pline de sacrificii, măreţia planului cincinal şi magnifice victorii. Pe măsură ce cel «prelucrat» se separa de cei din jurul său prin secretele deţinute şi conştiinţa importanţei sale, alte sarcini se succedau, până la epuizarea ultimei clipe libere. Copleşit de însemnătatea noii sale personalităţi, fără obişnuinţa gândirii proprii şi fără altă lectură, tezele partidului, administrate sub vălul conspirativităţii, deveneau o comoară de adevăruri, încredinţată nu numai unui om serios, dar unui erou pe care-l putea admira chiar în propria oglindă. Ultimele adevăruri erau cele revelate în Istoria Partidului (curs scurt), bătută la maşină pe foi îngălbenite, trecute din mână în mână. Prin memorare controlată, frazele se lipeau de creier, deveneau parte din celulele omului nou, care poseda astfel nu numai un statut eroic, dar şi cheile universului. Niciunuia nu-i putea trece prin minte că ar exista şi alţi învăţători în afară de Stalin şi partid. Autobiografia autocritică desăvârşea iniţierea. Cu logică de fier i se demonstra candidatului că adânca ilegalitate în care se afla partidul, înconjurat de duşmani care voiau să-l distrugă, îl obliga [pe acesta] să cunoască tot ce a făcut şi gândit fiece nou locatar, fiece nou membru de partid. În primul rând, faptele deosebit de grave, penibile, care nu se mărturisesc nici familiei, nici iubitei (asasinate, violuri, fraude, falsuri, vicii ascunse, furturi, intimităţi). Nu numai cele săvârşite de candidat, dar şi cele tăinuite, ale celor din jurul său, familie, prieteni sau cunoscuţi. Căci altfel, partidul nu se putea apăra, iar candidatul trebuia să aibă încredere în partid mai mult decât în el însuşi. Unii ezitau sau minţeau. Majoritatea îşi întorceau sufletul pe dos. Se denunţau pe ei, denunţau familia şi [pe] prieteni în faţa unor nume conspirative. Cu aceasta, el, frustratul, pasionat de realizarea lui, înceta să mai fie altceva decât un membru al marelui mister. Se dăruia Domnului.[…] Partidul l-a imaginat Lenin. Stalin l-a chemat la organizare şi disciplină, le-a dat puterea. A devenit şeful şi simbolul lor. Iar ei, oamenii noi.”¹⁵ Tipurile de relaţii pe care Belu Zilber le descrie magistral aici amintesc de relaţiile din interiorul clanurilor mafiote, unde problemele se rezolvau violent, „în familie”, şi unde un conducător atotcunoscător, singurul depozitar al adevărului marxist, avea un necontestat drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Aşa se va întâmpla cu întreaga mişcare comunistă clandestină din Europa, lucru vizibil mai ales în timpul „marii terori” din 1937. Aceasta este şi povestea comunismului românesc interbelic, povestea aderenţilor la această mişcare: „Am cunoscut câţiva revoluţionari profesionişti… sunt mai fugaci decât vântul, mai imprecişi decât coca, mai neaşteptaţi decât hazardul şi mai stupizi decât pitrele. Seamănă cu habotnicii… cu dogmaticii. Au dogme, intransigenţe pe fleacuri şi stele polare pe care noi laicii şi spiritele libere nu le vedem pe cer[…] Au suflete, dar pot deveni asasini oricât ar fi de delicaţi şi candizi.”¹⁶

Revenind la mediul revoluţionar al intelectualilor ruşi de secol XIX şi la reflecţiile lor din care Lenin se va inspira atunci când concepe „partidul de tip nou”, demn de remarcat este şi faptul că acest scenariu al complotului pus la cale de câţiva indivizi care visează să răstoarne lumea existentă este înţeles foarte bine de scriitorul Fiodor Dostoievski. Acesta, în extraordinarul său roman, Demonii, descrie foarte bine psihologia „revoluţionarilor” dominaţi de frustări, ură şi lipsa oricărui dram de milă, al căror singur ţel devine distrugerea acestei lumi: „Demonii reprezintă marea cultură rusă. Dacă vrem să rezumăm Catehismul revoluţionarului găsim în el mai ales o voinţă de distrugere radicală a societăţii existente. Şi pentru a o putea distruge apare necesitatea de a crea o organizaţie specială compusă din anumiţi oameni, specialişti în distrugere. Aceste două idei fundamentale Lenin le va prelua.” În varianta lui Ulianov, aceşti „anumiţi oameni, specialişti în distrugere” vor deveni „revoluţionarii de profesie”: „anumiţi oameni” înseamnă la Lenin acei indivizi „care au dobândit o pregătire profesională în arta luptei împotriva poliţiei politice”, aşa cum am văzut mai sus.

Pentru conducătorul bolşevic, aceşti indivizi trebuiau „topiţi” în angrenajul partidului pe care îl teoretizează. Ei trebuiau să se dedice trup şi suflet partidului, activităţii revoluţionare, conducătorului. Personalitatea individului concret nu-şi mai avea loc în structura pe care Lenin o imaginează, interesele grupului erau superioare şi primau în faţa oricăror pasiuni personale: „În toată societatea modernă, îţi aparţii ca individ. Dar pentru Lenin, ca şi pentru Neciaev, individul nu-şi aparţine, el aparţine grupului revoluţionar.”¹⁷ De aici şi disponibilitatea pentru comiterea de acte ilegale, unele dintre ele mergând până la asasinate sau la punerea de bombe, care se puteau sfârşi prost pentru organizatorii lor. Acest lucru nu constituia însă un impediment pentru cei care se dedau la asemenea acte: ei se sacrificau pe altarul revoluţiei.

Ar mai fi de adăugat şi faptul că intelighenţia rusă mai era animată şi de o profundă viziune utopistă, care derivă din lucrările unor gânditori precum Thomas Morus sau Campanella. Aceştia contruiesc viziunea unei societăţi perfecte, în care membrii săi să fie feriţi de orice fel de lipsuri. Comunismul va prelua această viziune a utopiei, cu menţiunea că cel care trebuia să lupte să lupte pentru crearea ei era tocmai „revoluţionarul” descris mai sus: „A doua mare sursă a comunismului secolului XX a fost pasiunea utopistă [subl. a.]. Utopia este ideea imaginării unei societăţi perfecte. Este o idee veche, ea pleacă de la faimosul text al unui englez, Thomas Morus, care, în 1516, a scris Utopia, inventând cu această ocazie cuvântul respectiv. Thomas Morus era un intelectual şi în mintea lui era vorba despre un exerciţiu filozofic. Imaginarea unei societăţi perfecte era pentru el un mijloc de reflecţie asupra societăţii engleze de la începutul secolului XVI. Problema este că, de-a lungul secolelor, această utopie s-a transformat dintr-un exerciţiu filosofic într-un program politic, ceea ce este cu totul altceva. Şi în acest caz, avem în Rusia un important punct de reper: în 1864, un alt revoluţionar rus, Cernâşevski, a scris un roman revoluţionar în dimensiune utopică: descrie societatea viitoare, ideală, şi revoluţionarul, un om nou, singurul capabil s-o construiască. Acest roman, Ce-i de făcut?, îl va marca profund pe Lenin.”

Astfel, îl vom găsi pe Ulianov la intersecţia acelor pasiuni care anima intelighenţia rusă a secolului al XIX-lea: pasiunea revoluţionară şi pasiunea utopistă. El pune bazele teoretice ale unui nou tip de partid, alcătuit din aceşti revoluţionari care trebuiau să se sustragă lumii în care trăiau, detestând-o profund şi gata să o distrugă prin orice fel de mijloace, şi care aveau misiunea să construiască o nouă lume, una mai bună, egalitaristă, perfectă. „Partidul de tip nou” se va deosebi, prin însăşi natura sa, de oricare dintre partidele politice care au premers: el nu va fi nici partid de cadre, care să se adreseze claselor mijlocii şi intelectualităţii, nici partid de mase, care să înglobeze muncitorii şi să militeze pentru reforme puctuale, graduale, menite să amelioreze condiţiile de muncă. El va fi partidul revoluţionarilor de profesie, înglobaţi într-o organizaţie secretă, ultracentralizată¹⁸, formată din indivizi ce provin dintr-un mediu declasat, aşa cum am văzut. Mai mult decât atât, acest nou tip de organizare va fi exportat de către tovarăşul Ulianov. Modelul pe care el îl pune în practică în Rusia ţaristă va fi impus tuturor partidelor ce se vor declara comuniste după primul război mondial prin intermediul unei structuri care era văzută ca un detaşament al „revoluţiei mondiale” (Kominternul). Aceste partide vor trebui să accepte 21 de condiţii pentru a fi primite în structura Internaţionalei a III-a. Unele dintre condiţii vizau în mod explicit adoptarea tacticilor şi a organizării clandestine: punctul 3 menţiona explicit „acţiunea legală combinată întotdeauna cu cea ilegală”, în timp ce punctul 12 stabilea foarte clar că „organizarea partidului comunist trebuie să fie bazată pe o disciplină de fier, de tip militar”¹⁹. Clandestinitatea, activitatea ilegală, subversiunea, subterana reprezentau mediul în care trebuia să îşi ducă în continuare existenţa orice partid politic sau mişcare care adera la Komintern. Comuniştii români nu vor face excepţie, începând cu celebrul congres din mai 1921. Ceea ce este important de reţinut este faptul că ei nu erau străini de acest mediu, experienţa lor clandestină începând cu mult înaintea scoaterii partidului în afara legii, deci cu mult înaintea „clandestinităţii” oficiale a PCdR (1924).

Reţinem deci că partidul teoretizat de Lenin trebuia să fie capabil să ia puterea prin orice mijloc, chiar şi prin forţă, trebuia să fie restrâns, ierarhizat şi foarte disciplinat şi, nu în ultimul rând, trebuia să aibă o structură cu două laturi: una care să acţioneze legal şi una clandestină, care să acţioneze subteran, conspirativ²⁰, violent. Latura ilegală a mişcării era alcătuită din celule, compuse, la rândul lor, din câţiva membri, a căror îndeletnicire o reprezenta activitatea clandestină: celula era perfect adaptată la clandestinitate, în termenii lui Maurice Duverger – natural adaptată, deoarece celula fusese creată tocmai pentru acţiunea clandestină.²¹ „Reţelele clandestine, conform catehismului bolşevic, erau braţul înarmat al revoluţiei, mici formaţiuni (de 3-5 persoane) paramilitare, disciplinate şi ierarhizate. Misiunea lor era să organizeze diversiuni, sabotaje, acte de terorism, să culeagă informaţii despre armată şi măsurile de pază, să localizeze clădirile oficiale şi liderii. Faţada lor era una de tip politic. Totul era justificat ideologic, pe un format iacobin. Zorii «lumii noi» erau anunţaţi de bombe, spionaj, subversiune, atentate şi violenţă.”²² Astfel, conducătorul bolşevic este cel care introduce în acţiunea politică fanatismul ca mijloc de exprimare şi care „legitimează”, prin teoretizarea şi punerea în practică a acestui nou model, utilizarea violenţei. Nu este de mirare că, după puciul bolşevic din toamna lui 1917, Rusia a fost aruncată într-un regim al terorii care a durat mai bine de 70 de ani. Şi, odată cu gigantul de la răsărit, o bună parte a Europei, pentru aproape jumătate de secol. „Graţie lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, una intemeiată pe fanatism, elitism, angajament necondiţionat pentru cauza sacră a revoluţiei, precum şi o completă substituire a raţiunii critice prin credinţa pentru autodesemnatele «avangarde» de militanţi (zeloţi) iluminaţi.”²³ Partidul de tip nou era pregătit pentru a cuceri lumea: jumătate din el acţiona „la suprafaţă”, pe scena politică utilizând mijloacele legale, iar cealaltă jumătate – în „subteran”, adică în clandestinitate, utilizând orice fel de mijloc (de la corupere la amplasarea de bombe sau organizarea de atentate).