Politică

Miza alegerilor prezidenţiale
 

ALEXANDRU FLORIAN

Abstract:
The 2009 presidential campaign was characterized by strained communication, with personal touches and direct attacks. Many aspects of political communication reminded us of the conflicting atmosphere of the elections held in the last decade of last century. The given impression was that political relations in Romania reverse to the conflict mechanics of power relations, giving up the prevalence of competition among rival political groups. Further on, the costs for the election campaign that took place under the circumstances of an announced economic recession raise the same type of questions: why spend so much energy and resources in order to achieve the Presidency? What is the president’s position in the system of power? Do the President’s constitutional responsibilities stand as powerful incentives too?

Keywords: president, presidential elections, semi-presidential political regime

Studiul de faţă îşi propune să răspundă la întrebarea dacă instituţia prezidenţială este în România un vector de putere important, alături de guvern şi parlament. Altfel spus, în România Preşedintele este unul puternic, situaţie care ar justifica o concentrare masivă de energii umane şi resurse financiare din partea partidelor politice pentru a-şi trimite un reprezentant. Întrebarea este actuală în contextul în care reforma constituţională pentru redefinirea puterilor în stat reprezintă o temă de reflecţie a principalilor actori politici. Destinul parlamentului, mono sau bicameral, nu poate fi evaluat în afara unui concept mai larg care să aducă clarificări necesare în definirea echilibrului instituţiilor de putere în stat şi a responsabilităţilor acestora în funcţionarea eficientă a statului. În ultimii ani, în cadrul mandatului preşedintelui Băsescu, o nouă temă de dezbatere s-a lansat: care sunt virtuţiile şi limitele preşedinţiei în exercitarea puterii în stat.

Alegerile prezidenţiale din 2009 au fost cel de al şaselea ciclu electoral pentru desemnarea preşedintelui României în regimul politic democratic inaugurat de Revoluţia din Decembrie 1989. După 20 de ani se pot distinge câteva caracteristici socio-statistice despre sistemul politic de tranziţie spre o societate modernă capitalistă. Nu am ţinut seama de alegerile din mai 1990 pe care le putem considera atipice având în vedere factorii conjuncturali specifici ai acelei perioade. Participarea la vot pentru alegerea directă a preşedintelui, evaluată pentru perioada 1992-2009, a fost una neregulată, care s-a situat la peste 55% din totalul electoratului¹. Variaţiile sunt mari, între 73 şi 55%, dar ele nu urmează o anume curbă ce ar putea reprezenta o tendinţă privind comportamentul electoral. Acest fapt poate să însemne că nivelul de participare este influenţat mai ales de factori specifici care potenţează fiecare alegere în parte. Rezultatul alegerilor arată că Ion Iliescu a câştigat detaşat ambele mandate, cu peste 60% din voturi, în timp ce Emil Constantinescu şi Traian Băsescu au obţinut numai câteva procente pentru departajare (4% E Constatinescu, iar Traian Băsescu între 1 şi 0,3%). Aceste diferenţe minime în favoarea câştigătorului arată că alegerile au fost o adevărată luptă politică, iar partida s-a jucat până la emiterea comunicatului de către Biroul electoral central. Alegerile din 2009 au fost câştigate de Traian Băsescu la o diferenţă de numai 0,33%, respectiv 70.048 voturi. Atât alegerile din 2004 cât şi cele din 2009 arată că preşedintele a obţinut o majoritate minoritară la limită, iar electoratul prezidenţial activ, cetăţenii care au votat, este unul puternic divizat. În aceste conditţii candidatul devenit preşedinte are dificultăţi mari în a reuşi să îşi asume statutul de „preşedinte al tuturor cetăţenilor români”².

Un alt aspect care a impresionat în alegerile din 2009 a fost specificul comunicării politice din timpul campaniei electorale. Principalii contracandidaţi ai lui Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, au avut ca ţintă predilectă personalitatea lui Băsescu, dorind să convingă electoratul de incompatibilitatea dintre persoana Băsescu şi funcţia prezidenţială. Deasemenea, segmentul majoritar al mass media s-a coalizat împotriva candidatului PDL. Din această perspectivă, campania pentru alegerile prezidenţiale a fost una mai degrabă conflictuală, din care nu au lipsit mesajele care urmăreau să discrediteze competitorii, mai cu seamă pe preşedintele în funcţie care candida pentru un al doilea mandat. Din această perspectivă, campania amintea de primii ani de după revoluţie cînd mesajele schimbate de actorii politici era vindicativ. Dacă avem în vedere desfăşurarea campaniei ca pe o confruntare între două tabere, pro şi anti Băsescu, putem constata că raportul de forţe sau capacitatea de a utiliza în interes propriu mass media sau alte instituţii ale societăţii civile, a înclinat în mod categoric de partea celei de a doua tabere. Practic, Băsescu a reuşit să obţină cel de al doilea mandat având împotriva lui mass media şi organizaţii influente din spaţiul civic, iar ca susţinători principali PDL şi un cotidian naţional.

O altă sursă de tensiune a campaniei prezidenţiale a fost alimentarea comunicării cu teme parazitare precum fraudarea alegerilor, cumpărarea voturilor sau manipularea electoratului. Le numesc parazitare întrucât ele au fost utilizate numai în spaţiul simbolic pentru a anatemiza ceilalţi candidaţi, fără însă ca frauda sau votul plătit să poată fi şi probate. Astfel de subiecte au fost folosite de toate taberele înscrise în competiţie şi este posibil ca efectul lor să fi fost unul pervers, de îndepărtare a cetăţeanului de urne, de creare a unui climat de insatisfacţie şi de frustrare care să îndemne la neparticipare.

Un ultim aspect care indică implicarea puternică a candidaţilor în campanie este nivelul resurselor financiare la care au recurs sau de care au beneficiat. Într-un an în care cele două mari partide politice, PSD şi PDL, s-au aflat în tandem la guvernare şi au avut acces la informaţiile necesare pentru a cunoaşte intrarea României în criza financiară, economică şi bugetară, campaniile candidaţilor importanţi nu au părut a fi de austeritate. Mai mult, marea coaliţie politică PSD-PDL, constituită după legislativele din toamna lui 2008, care şi-a propus un program de guvernare adecvat pentru o perioadă de criză economică, nu a reuşit să-l finalizeze. Actorii politici aflaţi la putere nu au avut curajul iniţierii unor reforme cu costuri sociale pentru a nu risca diminuarea şanselor la prezidenţiale pentru candidaţii lor.

Aceste elemente par să susţină ideea că fiecare candidat, împreună cu partidul politic care îl sprijinea, au fost puternic implicaţi în bătălia pentru câştigarea instituţiei preşedintelui. Cu alte cuvinte, campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009, prin intensitate şi resurse, reprezintă un argument pentru ideea că preşedinţia este un pilon important în sistemul de putere din România. La o concluzie asemănătoare ajunge Bogdan Dima prin invocarea a 6 argumente cumulative. El consideră că „alegerile prezidenţiale au fost şi sunt cele mai importante alegeri din România întrucât rolul politic al Preşedintelui României este foarte mare, rezultat al unui cumul de factori care s-au manifestat începând cu primele zile ale noului regim democratic românesc”³. Dintre criteriile menţionate de autor, votul popular direct pentru alegerea preşedintelui, resursele financiare şi umane mobilizate de partide în aceste alegeri, precum şi prerogative prezidenţiale suplimentare recunoscute de Curtea Constituţională în perioada 2005-2009 reprezintă acelea care fundamentează poziţia prioritară a preşedintelui în algoritmul puterii statale.

Din perspectiva tipologiei regimului politic, există astăzi două perspective teoretice care ghidează analizele ce îşi propun relevarea trăsăturilor funcţionale ale unor sisteme politice concrete dintr-o ţară sau alta. Astfel, Arend Lijphart defineşte regimurile politice democrate în funcţie de relaţiile politice dintre majoritate-minoritate şi după raporturile dintre legislativ-executiv. Dacă primul criteriu duce la configurarea unui sistem de elaborare a deciziilor şi diseminare a acestora după modelul majoritarist sau consensualist (conflictual sau dialogal ca raport între majoritate-minoritate), cel de al doilea criteriu împarte regimul de guvernare în parlamentar şi prezidenţial, în funcţie de instituţia care deţine rolul principal în determinarea politicilor⁴.

Politologul italian Giovanni Sartori îşi construieşte modelul plecând de la cele 2 ipostaze ale constituţiei în realitatea politică modernă: textul constituţional care reprezintă cadru ideal (formal) şi funcţionarea reală a puterii în stat sau constituţia materială. El ajunge la concluzia că regimul de guvernare democratic poate fi: parlamentar, prezidenţial, semiprezidenţial⁵. Analiza acestor modalităţi de guvernare o face în funcţie de două criterii pragmatice, eficienţă şi stabilitate. La ele se poate adăuga, ca o sinteză a interacţiunii lor specifice, predictibilitatea guvernării.

Preocuparea pentru definirea regimului de guvernare de după 1989 din România, plecând de la Lijphart şi Sartori, o regăsim la constituţionalişti şi specialişti în ştiinţa politică. De exemplu, Bogdan Dima, despre care am amintit, în alt context reflexiv îşi nuanţează analiza şi surprinde ambivalenţa postului de preşedinte. El încearcă să surprindă raportul dintre Costituţia scrisă şi viaţa politică reală a separării puterilor în stat. Astfel, litera Constituţiei consfinţeşte un regim politic semiprezidenţial atenuat, ceea ce înseamnă un preşedinte cu puteri diminuate. În realitate sau cum ar spune G Sartori, după constituţia materială instituţia prezidenţială este una crucială în România. „În practică, sistemul de guvernare nu a fost unul semiprezidenţial atenuat, ci unul semiprezidenţial accentuat, în care Preşedintele a avut un rol foarte important, uneori crucial”⁶. Aici argumentul prioritar invocat este faptul că atât Ion Iliescu cât şi Emil Constantinescu au reuşit să disloce câte un prim ministru, pe Petre Roman respectiv Radu Vasile. Dar şi Traian Băsescu a încercat fără a reuşi însă, ca premierul Tăriceanu să demisioneze. Deasemenea, cele două demisii amintite au fost obţinute în conjucturi diferite şi cu alte instrumente, iar în cazul lui Emil Constantinescu, autorul studiului vorbeşte despre faptul că preşedintele ar fi recurs la o practică neconstituţională. Prin urmare, această supremaţie a preşedintelui asupra premierului pe care o sugerează Bogdan Dima nu este una automată pe care o permite postul de preşedinte. Dimpotrivă, premierul nu poate fi înlăturat decât prin moţiune votată de parlamentari.

Cristian Preda într-o descriere sintetică a caracteristicilor celor 3 regimuri politice democratice apreciază din perspectiva ştiinţei politice că într-un regim semiprezidenţial important este felul în care funcţionează raportul preşedinte-majoritate parlmentară. „Esenţială e relaţia dintre preşedinte şi majoritatea parlamentără. În Franţa, au existat mai multe perioade, în care un preşedinte de o culoare politică a avut parte în legislativ de o majoritate care avea o altă culoare politică”. Întrucât în România acest aspect nu s-a verificat până în prezent, îl face pe autor să afirme că „regimul românesc postdecembrist a funcţionat în anumite perioade ca un regim parlamentar şi în altele ca un regim semiprezidenţial”⁷. Singura problemă teoretică este dacă, acelaşi text constituţional, chiar şi modificat în 2003, poate permite organizarea şi funcţionarea eficientă a două regimuri diferite de guvernare.

Politologul Alexandru Radu foloseşte modelul lui Lijphart pentru a analiza sistemul politic românesc şi defineşte regimul politic ca fiind unul mai degrabă parlamentar cu tendinţă prezidenţială. În urma selectării principalelor atribuţii ce revin parlamentului şi preşedinţiei, Radu concluzionează că „în conformitate atât cu litera cât şi cu spiritul Constituţiei, prezidenţialismul sistemului este limitat şi nu justifică încadrarea României în categoria ţărilor tip semiprezidenţial, înţelegând prin aceasta echilibrul dintre puterile Preşedintelui şi Parlamentului”⁸. În perspectiva regimului de guvernare el plasează România mai aproape de Austria şi Italia decât de Franţa. Aceasta din urmă este practic ţara a cărei interrelaţionare a puterilor în stat, în timpul Republicii a V-a, a produs modelul semiprezidenţialismului. Practic semiprezidenţialismul are o istorie scurtă şi este născut din istoria postbelică a Franţei. Dezbaterile privind virtuţiile şi limitele acestui regim politic s-au reactualizat după căderea regimurilor comuniste. Unele dintre ţările est-europene au recurs după 1990 la construcţii constituţionale care utilizează formula legislativului cu două capete, preşedinte şi prim ministru.

Ulterior Radu introduce şi matricea sartoriană de clasificare a puterii şi încearcă să afle un răspuns prin combinarea celor 2 modele. Concluzia este una care îndeamnă la continuarea reflecţiei. În opinia lui regimul politic românesc este unul care a preluat componente specifice atât din modelul parlamentar, cât şi din cel semiprezidenţial. „Niciunul dintre aceste tipuri nu este pe deplin aplicabil situaţiei României, astfel că trebuie operate o serie de aproximări. Din acest punct de vedere, considerăm că o formulă mulţumitoare ar fi cea a sistemului politic parlamentar cu tentă prezidenţială sau parlamentar-prezidenţial... În fapt, sistemul politic din România rămâne o varietate a tipului parlamentar (conform modelului Lijphart), cu o organizare a puterii executive de tip semiprezidenţial (conform lui Sartori), insuficientă însă pentru a-l cataloga ca atare”⁹. Această formulă pare a sugera că, cele 3 tipologii de guvernare a sistemului democratic, recunoscute de ştiinţa politică, au capacitatea, sub presiunea realităţilor, să genereze subdiviziuni categoriale. Dacă la Radu întâlnim formularea parlmentarism prezidenţial, la Raluca Mariana Negulescu citim despre semiprezidenţialism parlamentarizat¹⁰.

Aceste două perspective analitice, ca de altfel şi aceea a lui Cristian Preda, care ajung la concluzii diferite despre fundamentele puterii instituţionale în România, pun în fapt o nouă problemă cognitivă: în actualul sistem de putere, aşezat cu certitudine între parlamentarism şi prezidenţialism, ce instituţie are preeminenţa? La Radu opţiunea este în favoarea parlamentului¹¹. Raluca Mariana Marinescu consideră că sistemul, născut într-o perioadă de tranziţie, de compromisuri politice a unui multipartidism în formare, ar trebui reformat în sensul clarificării raporturilor interinstituţionale din perspectiva separării şi echilibrului puterilor. În viziunea autoarei realitatea politică a statului românesc are suficiente limitări sau denaturări faţă de regimuri politice asemănătoare dar consolidate. De aceea, aceste combinaţii constituţionale de tranziţie, care cu greu permit încadrarea sistemului de putere în una din cele 3 categorii amintite, ar trebui reformulat fie înspre parlamentarism, fie spre prezidenţialism, sisteme politice care sunt lipsite de ambiguitate în structurarea rolurilor pentru legislativ şi executiv. În ipoteza manifestării voinţei clasei politice pentru reconfigurarea relaţiilor dintre puteri, autoarea apreciază că sistemul parlamentar ar fi cel care ar asigura stabilitate şi eficienţă în actul guvernării. „...De ce revizuirea constituţiei în prezent nu ar fi cea mai indicată în direcţia parlamentarismului – tip de guvernare mult mai susceptibil decât prezidenţialismul în a facilita consolidarea democratică? Opţiunea pentru parlamentarism pare cea mai la îndemână cu atât mai mult cu cât semiprezidenţialismul definitoriu pentru România este marcat de tendinţe parlamentare”¹².

În acord cu Giovanni Sartori, deşi nu puţine ţări postcomuniste au ales regimul parlamentar şi, deasemenea, unele ţări din America latină ar fi tentate de aceiaşi alegere pentru a-şi depăşi istoria regimurilor dictatoriale, „guvernul de adunare” nu este cel mai indicat. Pentru dinamismul economic şi politic al lumii moderne contemporane el nu este recomandabil din 7 considerente evidenţiate de Sartori. Dintre acestea mai importante, pentru că fragilizează guvernarea, ar fi: „1) cabinetul nu ghidează legislatura; 3) responsabilitatea devine ambiguă; 5) prim-miniştrii şi guvernele lor nu sunt în măsură să acţioneze nici cu repeziciune şi nici cu fermitate; 6) rareori coaliţiile îşi rezolvă dezacordurile de ordin intern şi nu au deloc siguranţa sprijinului legislativ”¹³. În aceste condiţii de ineficienţă a guvernării, dar şi în contextul în care trecerea de la dictatură sau de la totalitarism este sinonimă cu refuzul prezidenţialismului, datorită precauţiei de a evita o posibilă reîntoarcere la nedemocraţie, guvernarea în matricea semiprezidenţialismului pare cea mai convenabilă.

Semiprezidenţialismul are meritul de a produce o putere executivă bicefală. Aşa cum arată Sartori, când preşedintele dispune de majoritate parlamentară el este pilonul puterii, iar când majoritatea este de partea prim-ministrului, el dispune de atuurile necesare pentru a imprima dinamism guvernării. Această flexibilitate face ca în condiţiile coabitării guvernarea să dispună de resurse pentru stabilitate¹⁴. Aşa funcţionează sistemul în Franţa, unde condiţiile obiective şi cultura politică concură la buna guvernare chiar dacă preşedintele şi guvernul aparţin unor partide sau alianţe politice rivale.

Dar în România? Înainte de reforma contituţională, în 2001, Giovanni Sartori considera că avem mai degrabă de a face cu un regim parlamentar modificat. „Am precizat deja că alegerea directă a şefului statului nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru a defini un sistem politic. Dar constituţia dumneavoastră îşi propune să creeze, aşa mi se pare – un preşedinte «suficient de puternic» (dar «nu foarte puternic»), şi această intenţie a fost obţinută în mod autentic până acum. Chiar şi aşa, opinia mea este că sistemul politic românesc este un sistem parlamentar caracterizat de un şef al statului puternic (dar nu suficient de puternic pentru a modifica natura parlamentară a sistemului), a cărui forţă provine din legitimitatea populară şi, bineînţeles, dintr-o serie de dispoziţii constituţionale de susţinere”¹⁵. După care autorul analizează articole din constituţie care probează „slăbiciunea” preşedintelui în raport cu parlamentul şi care justifică încadrarea în sistemul parlamentar şi nu acela semiprezidenţial ¹⁶. Cea mai importantă hibă ar fi absenţa puterii executive bicefale. Întrucât cele mai multe dintre atributele executive ale preşedintelui sunt dependente de o altă autoritate, premierul sau parlamentul, în nicio situaţie acesta nu ar putea să fie un „preşedinte puternic”. O asemenea lectură constituţională ne întoarce de unde am plecat: dacă preşedintele este numai „suficient de puternic”, care este miza pentru campanii prezidenţiale costisitoare?

Răspunsul este unul agregat şi el poate fi construit plecând de la concluzia politologului italian. Constituţia materială, consideră autorul, arată că sistemul funcţionează, regulile constituţionale au destulă flexibilitate pentru a face ca guvernarea să fie stabilă şi eficientă. Limita de risc intervine atunci când preşedintele nu mai dispune de o majoritate parlamentară. În a doua parte a primului mandat al lui Traian Băsescu, realitatea a confirmat temerea lui Sartori. Când între Băsescu şi Tăriceanu s-a produs ruptura, guvernarea a fost discontinuă, fracturată. În toamna 2009 a alegerilor prezidenţiale, prin retragerea PSD de la guvernare, executivul nu a mai avut sprijin în parlament. Drept urmare, guvernul Boc a căzut. A urmat un guvern interimar care a gestionat afacerile curente până ce preşedintele ales a depus jurământul, după care a construit o nouă majoritate. Această situaţie urmărea să fragilizeze şi poziţia preşedintelui, care se înscrisese în cursa prezidenţială pentru un al doilea mandat.

În aceste condiţii, sistemul de guvernare se caracterizează prin existenţa unui preşedinte hibrid. El nu are poziţia şi rolul recomandabile de vreun model: Westminster, White House sau a V a Republică franceză. Acest hibrid s-a născut la confluenţa mai multor factori. Determinant a fost procesul de democratizare după implozia regimului totalitar comunist. Un element influent în construcţia instituţiilor de putere a fost, fără îndoială, particularitatea raporturilor de forţă dintre principalii actori politici care s-au aflat la vârful gestionării evenimentelor revoluţionare în decembrie 1989. Cei chemaţi să proiecteze constituţia la începutul anilor 1990 au ţinut seama atât de personalitatea lui Ion Iliescu şi au schiţat preşedinţia, cât şi de faptul că noua democraţie trebuia să asigure sistemului partidist un spaţiu politic cât mai activ de manifestare (parlamentul). Aşa se face că lectura Constituţiei evidenţiază câteva caracteristici, puternice sau moderate, ale preşedintelui. Atuurile prezidenţiale sunt: alegerea prin vot direct ce îi conferă legitimitatea populară, conducător al forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare, ceea ce îi conferă poziţia de lider în politica de securitate a ţării. Deasemenea deţine cea mai înaltă poziţie de reprezentare în stat şi a statului, simbolic având poziţia cea mai prestigioasă. În simbolistica relaţiilor politice internaţionale preşedintele reprezintă, pe perioada mandatului, brandul de ţară.

Urmează o serie de atribuţii în care este ponderat fie dinspre parlament, fie dinspre guvern. Moderator între instituţiile de putere în stat sau între putere şi societatea civilă, el poate să stabilească ehilibrul prin promovarea compromisului. De cele mai multe ori acesta devine real dacă preşedintele are sprijin parlamentar sau din partea executivului. Rolul său de a reechilibra posibile tensiuni care ar putea afecta dezvoltarea normală a societăţii decurge din prestigiul şi forţă votului direct care îl legitimează. Cu toate acestea, preşedintele nu ia decizii ci, pe baza dialogului consultativ pe care îl iniţiază, poate să influenţeze anumite decizii ale executivului. Participarea sa la activitatea guvernului este posibilă în anumite condiţii. În acelaşi registru al jumătăţilor de măsură se înscrie şi faptul că preşedintele desemnează prim-ministrul, nu îl numeşte. Iar desemnarea este la rândul ei precedată de dialogul politic cu partidele parlamentare.

Aceste prerogative formale acţionează diferit în condiţiile în care preşedintele are sau nu sprijin parlamentar. Atunci când guvernul este dat de aceiaşi majoritate care a ales preşedintele, multe din atribuţiile ce definesc autoritatea indirectă sau nefinalizată decizional a preşedintelui nu reprezintă un obstacol pentru un executiv armonizat şi coerent în elaborarea politicilor publice. Când însă dialogul dintre preşedinţie şi guvern se transformă în lipsă de comunicare datorată unui sprijin politic diferit, aceste instrumente ale unei autorităţi îngrădite rămân de multe ori numai realităţi formale. În cazul conflictului dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, cel dintâi a fost practic blocat în multe din iniţiativele sale şi a recurs uneori la decizii politice la limita constituţională. În perioada 2007-2009 funcţionarea statului, raporturile dintre guvern şi preşedinţie au ilustrat, în câteva rânduri, ceea ce Sartori a deosebit ca fiind diferenţa între constituţia formală şi cea materială. Au fost situaţii în care pragmatizarea Constituţiei s-a finalizat prin decizii ale Curţii Constituţionale care au şocat prin originalitate dar şi prin logica argumentării lor. De pildă în decembrie 2007, refuzul preşedintelui Băsescu de a numi în funcţia de ministru al justiţiei persoana desemnată de către prim-ministrul Tăriceanu, s-a soldat cu decizia Curţii Constituţionale care afirma dreptul preşedintelui de a respinge o singură dată numirea unei persoane pe o funcţie vacantă de ministru. Deasemenea, în perioada 2007-2009 când între preşedinţie şi guvern a fost o deosebire de viziune şi practică a guvernării, Curtea Constituţională a emis cele mai multe decizii la solicitatrea preşedintelui. Implicarea acestei instanţe juridice a statului în politica executivă reprezintă semnul imaturităţii consolidării relaţiilor între puterile din stat.

Prin urmare preşedinţia în România reprezintă o instituţie hibrid, un amestec nerodat de atribuţii între instituţia similară din guvernarea parlamentară şi respectiv aceea din guvernarea semiprezidenţială. Tipul de funcţionare instituţională este greu predictibil întrucât este dependent de prea mulţi factori socio-politici, unii dintre ei aleatori sau modificabili de la o alegere la alta. Dintre aceştia, personalitatea preşedintelui şi suportul parlamentar de care acesta beneficiază influenţează constant şi puternic dinamica instituţiei. Deasemenea, fiind o perioadă de tranziţie spre democraţie câteva teme vizând cultura politică au dominat campaniile electorale. Una dintre ele a fost cea a anticomunismului. Între 1992-2000, candidaţii care se opuneau reprezentantului social-democrat (Ion Iliescu sau Adrian Năstase) au subliniat de fiecare dată opoziţia lor la comunism precum şi voinţa politică de a decomuniza sistemul odată ce ar fi câştigat alegerile. Există însă şi alte elemente, din categoria celor de conjunctură, care într-o campanie prezidenţială sau alta, pot avea un rol important.

Dintre acestea, la alegerile prezidenţiale din perioada 1992-2009, s-au observat următoarele aspecte pentru care mobilizarea organizatorilor de campanie a fost prioritară:

1. Candidatul la preşedinţie ca lider locomotivă pentru partidul care îl susţine, în condiţiile în care alegerile legislative s-au desfăşurat simultan cu cele prezidenţiale. Un partid politic important întotdeauna a fost preocupat să aibă un candidat la preşedinţie care să fie în sondaje la categoria preferinţe peste cota partidului. Astfel, în ziua votului, candidatul la funcţia supremă în stat, se speră că va „trage” partidul, în sensul de a juca rolul de catalizator pentru electorat. Votanţii preşedintelui să coincidă cu voturile pentru partid. Din această perspectivă, numai când alegerile parlament-preşedinte sunt simultane, ele adaugă candidaturii prezidenţiale o miză politică suplimentară. În 2009, când au avut loc numai alegeri prezidenţiale, practic candidaţii au solicitat un sprijin susţinut de la partide. Mircea Geoană, candidatul PSD, a reproşat mai târziu unor organizaţii judeţene (Constanţa) faptul de a nu fi mobilizat suficient partidul în campanie pentru un vot de succes.

2. În 1996 miza principală a reprezentat-o capacitatea sistemului politic de a proba că democraţia funcţionează. Clasa politică şi societatea civilă, impunând succesul dreptei în alegeri aveau nevoie şi de capabilitatea de a asigura stabilitatea socială şi politică. Schimbarea ideologiei şi a partidelor de guvernare, prin înlocuirea stângii democrate cu o coaliţie de centru-dreapta şi faptul că aceasta a reuşit să guverneze timp de 4 ani a însemnat pe de o parte capacitatea regimului politic de a asigura alternanţa precum şi de a regla stabilitatea societăţii în ansamblu, în condiţiile grele ale crizei impuse de restructurarea economiei.

3. În 2000, abia turul al doilea al alegerilor avea să releve miza deosebită a alegerilor prezidenţiale. Sondajele şi realitatea politică de la sfârşitul mandatului lui Emil Constantinescu indicau ca favorit pe Ion Iliescu. Dar nimeni nu se aştepta ca extrema dreaptă (C Vadim Tudor şi PRM) să obţină un scor mare. PRM, cu aproape 20% din voturile valabil exprimate, s-a clasat pe locul 2, iar liderul partidului a intrat în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. Liderii partidelor PSD şi PRM îşi îndepliniseră rolul de locomotivă. Numai că prezenţa lui Vadim în turul doi a schimbat brusc miza prezidenţialelor. Societatea civilă s-a mobilizat in corpore împotriva extremismului, iar Ion Iliescu a avut parte de sprijin din partea unor lideri de opinie sau ai societăţii civile până mai ieri profund antiilescieni. De data aceasta, concentrarea forţelor democrate împotriva extremismului, a pericolului întoarcerii la dictatură, a fost vectorul de mobilizare a electoratului.

4. Anii 2004 şi 2009 au adus în spaţiul politic o situaţie nouă. De data aceasta cine ieşea preşedinte avea atuul de a determina majoritatea parlamentară. Întrucât niciun partid nu avea majoritate absolută în parlament, preşedintele, în urma consultării partidelor parlamentare, avea obligaţia desemnării prim-ministrului. În 2004, Traian Băsescu a reuşit să forţeze realizarea unei majorităţi prin atragerea Partidului Conservator la guvernare. S-a format o coaliţie pentru guvernare care s-a dovedit instabilă. Până la alegerile parlamentare din 2008, executivul în România funcţionat incoerent, sub tensiune şi ineficient. A avut însă şansa de a fi beneficiat de o creştere economică bazată mai ales pe consum, dar care i-a oferit resurse financiare pentru creşteri salariale.

În 2009, prima oară când alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat independent de cele legislative, miza a fost aceiaşi. Un preşedinte care să determine o nouă majoritate parlamentară şi un nou guvern. Din start situaţia raporturilor de forţă era clară. Din cei trei candidaţi cu şansă de a ajunge preşedinte – Mircea Geoană, Crin Antonescu, Traian Băsescu – primii doi erau mobilizaţi împotriva celui de al treilea. Structura politică parlamentară era una care nu avantaja niciun partid, iar câştigarea postului de preşedinte al ţării deschidea oportunităţi pentru un guvern de coaliţie care să empatizeze cu preşedintele ales. Miza alegerilor era astfel una importantă pentru că prefigura perspectiva politică pentru următorii ani. Mobilizarea politică a unui important segment politic şi social împotriva lui Băsescu şi personalitatea candidaţilor au fost de această dată factorii care au înclinat balanţa alegerilor. Criza economică pe care România nu reuşea să o gestioneze de un an de zile nu a avut un impact deosebit asupra votului.

Aşa cum este structurat astăzi sistemul de putere, realizarea unei bune guvernări are şanse mari dacă preşedinţia şi guvernul provin din aceiaşi majoritate politică. Un preşedinte care se vrea puternic reprezintă în condiţiile coabitării un factor de distorsionare a guvernării. În contextul decalării alegerilor legislative de cele prezidenţiale, miza celor din urmă va fi una extrem de acută. Majoritatea parlamentară va vroi să obţină şi preşedinţia, opoziţia va încerca să dea un preşedinte pentru ca astfel să aibă influenţă asupra guvernului.

ALEXANDRU FLORIAN – Conferenţiar universitar la Facultatea de ştiinţe politice a Universităţii „Dimitrie Cantemir”, director executiv la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.

 sus