Recenzie

Glasul stângii: în contra hegemoniei de astăzi în cultura română

---

Sorin Adam Matei, Mona Momescu (coord.), Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici
Bucureşti, Corint, 2010, 229 p.

---

Încep această recenzie cu o precizare preliminară: departe de mine gândul de a dihotomiza scena culturală românească utilizând instrumentarul politologic clasic, stânga-dreapta. Nu. Pe lângă faptul că este mult prea diversă pentru a fi redusă la aceste două coordonate, cele două orientări principale configurate în actualul peisaj cultural românesc - cea a „intelectualilor specializaţi”, respectiv a „intelectualilor publici” – nu sunt deloc omogene din punct de vedere ideologic. În prima categorie, Gabriel Andreescu manifestă fără îndoială înclinaţie către o dreaptă moderată, în timp ce „intelectuali publici” ca Vladimir Tismăneanu sau Dan C. Mihăilescu nu pot fi inseraţi decât la stânga spectrului politic. Şi exemplele pot continua. De ce atunci „glasul stângii”? Deoarece, per ansamblu, demersul propus de Idolii forului, prin orientarea analitică şi obiectivele propuse, este de stânga, în timp ce prin poziţia privilegiată pe care o deţin (acces preferenţial la sau chiar deţinerea „mijloacelor de producţie” în situaţia culturală prezentă) şi prin discursul pe care îl articulează, reacţia „intelectualilor publici” la provocarea dialogică a „specializaţilor” este fără doar şi poate de dreapta.

Textele autorilor, majoritatea cercetători cu reputaţie internaţională deja consacrată, abundă în sintagme de genul „orientare critică”, „receptare critică”, „analiză critică”. Însă nicăieri în volum nu apare numele lui Antonio Gramsci, fondatorul teoriei critice şi un nume de prim rang în gândirea socio-politică şi filosofică a secolului XX. Este cultura română insuficient maturizată pentru a demara o discuţie pertinentă, namaculată de resentimente şi porniri afective, despre moştenirea intelectuală şi politică a stângii, despre marxism în sensul larg al termenului? Răspunsul este în continuare da, chiar dacă nu este vorba de un da la fel de hotărât ca în anii ’90. Tocmai de aceea miza şi utilitatea prezentului volum sunt cu atât mai mari.

La douăzeci de ani de la revoluţie, ar trebui să fim în stare să producem o analiză lucidă, obiectivă, lipsită de denaturări pasionale, a operei lui Karl Marx. Filosofia sa emancipatoare a revoluţionat modul în care gândim omul, societatea şi raporturile dintre cele două părţi. Din acest punct de vedere, chir şi cei care îl critică cu intensitate şi pertinenţă, cum ar fi de exemplu Karl Popper, recunosc cât de mult îi datorează. Din punct de vedere instituţional, critica marxistă a contribuit profund la „umanizarea capitalismului”, la atenuarea, fie şi parţială a inegalităţilor şi inechităţilor care îl structurau şi care, într-o măsură mai mică, îl definesc şi în prezent. „După convingerea mea, credinţa lui Marx a fost credinţa într-o societate deschisă” afirmă fără echivoc Popper.¹ „Marx a arătat că un sistem social poate fi ca atare nedrept; că dacă sistemul este strâmb atunci virtutea indivizilor care profită de pe urma lui nu-i decât un simulacru de virtute, nu-i decât ipocrizie”.² Pe de altă parte, filosofia istorică şi politică a marxismului, ghidată de inevitabilitatea instaurării, mai devreme sau mai târziu, a socialismului³, reprezintă partea „profetică” a doctrinei sale, dimensiunea ei ideocratică. Aceasta trebuie şi a fost deja depăşită. „Marxismul «ştiinţific» e mort. Sentimentul său de responsabilitate socială şi dragostea sa de libertate trebuie să supravieţuiască.”⁴

În România post-comunistă, marxismul este de cele mai multe ori asociat mecanic regimurile leniniste.⁵ Filiaţia dintre marxism şi leninism este însă una complicată. Aşa cum am observat, marxismul a dezvoltat două ramificaţii majore: una insituţional-morală, care a condus la social-democraţie, şi una profetico-politică în care rezidă sâmburele său ideocratic, şi care a condus la leninism. În timp ce marxismul este o filosofie vie şi autoreflexivă, cu potenţial ideocratic, leninismul este o ideocraţie cu aparenţă filosofică.⁶ În eventualitatea confruntării cu Lenin, Marx ar fi optat pentru menşevism⁷, respingând pretenţiile nefondate ale unui partid de „avangardă” de a construi socialismul în numele clasei muncitoare, supunând-o necondiţionat. Iată ce nu vor să înţeleagă intelectualii conservatori, membri ai platonicianului „grup de la Păltiniş” şi discipoli ai lui Constantin Noica, a cărui filosofie a fost în permanenţă circumscrisă capcanei naţionalismului.

De ce acest excurs în marxism? Pentru a putea ajunge la Gramsci şi la demonstrarea faptului că Idolii forului reprezintă un demers gramscian în esenţă. Dacă pentru Marx structura economică a unei societăţi îi articula suprastructura politică şi culturală, iar socialismul nu putea începe decât cu modificarea structurii, pentru Gramsci structura şi suprastructura au aceeaşi pondere hegemonică. Ambee sunt la fel de importante pentru aufhebung-ul capitalismului. Cu alte cuvinte, dominarea şi exploatarea nu se manifestă numai la nivel economic, ci şi la nivel ideatic, cultural. Printr-o religiozitate habotnică, necritică, şi o orientare culturală, mediatică şi educaţională de natură conservatoare care caută în permanenţă să glorifice trecutul pentru a consolida sentimentul identităţii şi al apartenenţei naţionale, legitimând astfel prezentul, pârghiile perpetuării şi consolidării inechităţilor structurale ale modului de producţie capitalist acţionează subtil şi deosebit de eficient pentru subminarea conştiinţei civice şi critice a marii majorităţi a membrilor societăţii. „Prin hegemonie Antonio Gramsci înţelege, în termeni general spus, o situaţie sociopolitică, un «moment» în care practica (simţul comun) şi «filosofia» sunt în echilibru, «o ordine în care un anumit mod de viaţă şi de gândire este dominant, în care un anumit concept al realităţii este difuzat în întreaga societate […] ghidând gusturile, morala, obiceiurile, principiile politice şi religioase.»”⁸ Cât de eficientă este hegemonia culturală în spaţiul românesc o demonstrează nu numai consumul de cultură „păltinişană” ci, în primul rând, proverbe cu o largă arie de răspândire în mentalul colectiv ca „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună în ţara mea” sau „Când va fi mai rău, să fie ca acuma”. De aici parafrazarea celebrului articol al lui Titu Maiorescu, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”.

Echivalând importanţa structurii cu a suprastructurii, Gramsci demantelează practic profetismul şi dogmatismul politic al marxismului, a cărui violenţă revoluţionară o înţelege în termeni de popularizare militantă a ideilor marxiste mai puţin accesibile unui public nespecializat. Aşa cum Gianni Vattimo – la a cărui orientare filosofică postmodernă nu subscriu – afirma că strigătul disperat al lui Nietzsche „Dumnezeu a murit!” trebuie înţeles în sensul deconstruirii metafizicii religioase scolastice care postula un Dumnezeu punitiv, exterior şi absolut – a subminării religiei clasice în vederea eliberării şi democratizării autenticului sentiment religios, care devine de acum imanent şi centrat pe individ⁹ – tot aşa consider că Gramsci a democratizat şi a „culturalizat” marxismul, integrându-l în tradiţia umanistă a renascentismului prin care Italia ocupă un loc central în patrimoniul cultural al omenirii. Teoria critică gramsciană propune deci o raportare activă, angajată şi imanentă a celui care reflectează asupra problemelor de orice natură cu care societăţile omeneşti se confruntă. Nu critică „de dragul criticii” sau critică distantă, depreciativă, operată de pe poziţiile condescendente ale unui elitism arhaic şi antimodern, ci critică „din interior”, constructivă, angajată, orientată înspre rezolvarea cauzelor sociale profunde ale problemelor existente, nu (doar) pe rezolvarea lor politică, adică temporară şi superficială şi care de fapt perpetuează sau temporizează conflictele în loc să le soluţioneze. Sigur, gramscianismul este radical şi idealist, dar ideea unei lumi mai bune transformă peremptoriu starea prezentă a lumii, nu eşuează sau nu ar trebui să eşueze neapărat într-o utopie infertilă.

Consider că fetişizarea puterii reprezintă, pentru societatea românească, cel mai actual pericol, deoarece distruge orice repere morale clare. Înregimentându-se politic, intelectualii abdică de la menirea lor critică, de la rolul lor de a căuta în permanenţă binele, dreptatea adevărul. Cu toată rezonanţa patetică, partizanatul politic desparte şi creează conflicte profunde dacă nu este circusmcris unei concepţii axiologice împărtăşite despre umanitate ca întreg.¹⁰ Dând dovadă de „nesăbuinţă” prin cochetarea cu politica, intelectualii încearcă, cel puţin cei autentici, să imprime politicului propria filosofie, dar eşuează întotdeauna. Tentaţia Siracuzei rezistă, ca o permanentă fată Morgana a intelectualului rătăcit în deşetul vanităţii demiurgice.¹¹ Asta nu înseamnă că intelectualii ar trebui să se retragă din spaţiul public; dimpotrivă, ideea este că ei ar trebui să influenţeze politicul din exterior, pentru a îşi putea păstra şi utiliza facultăţile critice sub forma corectivului, atunci când situaţia o cere – nu din interior, cedând astfel partizanului şi interesului şi „autosuspendându-se” deci, aşa cum punctează energic Michael Shafir, „de la calitatea de intelectual” prin opţiunea voluntară de a se lăsa instrumentalizaţi de către politic.

Societatea română este încă profund conservatoare, chiar dacă la un nivel mai puţin vizibil. M-am convins de asta predând seminariile de Teoria relaţiilor internaţionale la Universitatea de Vest din Timişoara, unde majoritatea covârşitoare a studenţilor, chiar dacă nu se simt atraşi în mod special de ideologia conservatoare, ba chiar unii declarându-se de stânga, subscriu fără ezitare la principiile realismului, echivalentul conservatorismului în planul relaţiilor internaţionale. Dincolo de discontinuitatea ideologică, argumentul care îi convinge pe cei mai mulţi este acela că natura umană este slabă, coruptă, imorală, fiind firesc deci ca, prin extrapolare, statele să se comporte în mediul internaţional ca într-o junglă în care funcţionează principiul leninist „kto-kogo”. În acel punct, încerc să contraargumentez că natura umană este social, comunicativ şi intersubiectiv construită, nefiind un dat fix şi imuabil, desconsiderarea ei traducându-se de prea multe ori în istorie sub forma unor regimuri politice autoritare, dictatoriale sau chiar totalitare. Nu am însă întotdeuna puterea de convingere pe care mi-o doresc. Tocmai de aceea demersul propus de autorii Idolilor forului este atât de dificil şi atât de necesar deopotrivă pentru continuarea modernizării României şi democratizarea pieţei ideatice româneşti, neobişnuită cu exerciţiul democratic al abordărilor pluraliste şi ancorată încă într-un romantism desuet şi pernicios.

În final, dacă nu am reuşit să conving cititorul de substanţa gramsciană a demersului propus de Idolii Forului, poate că acest citat din Gramsci însuşi o va face. „A crea o nouă cultură nu înseamnă numai a face în mod individual descoperiri «originale», ci înseamnă totodată, şi mai ales, a răspândi în mod critic adevărurile cunoscute, a le «socializa», ca să zic aşa, şi prin aceasta a le face să devină o bază pentru acţiuni vitale, un element de coordonare şi de ordine intelectuală şi morală. A face ca o masă de oameni să gândească coerent şi în mod unitar realitatea prezentă e un fapt «filozofic» mult mai important şi mai «original» decît descoperirea de către un «geniu» filozofic a unui nou adevăr ce rămâne în patrimoniul unor mici grupuri de intelectuali.”¹²

Emanuel Copilaş

NOTE

EMANUEL COPILAŞ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus