Recenzie

Redescoperirea rasismului

---

Mihai Dragoş Hotea, Conflicte rasiale. O Perspectivă geopolitică a lumii în care trăim
prefaţă de Silviu Neguţ, Ed.Top Form, Bucureşti, 2007, 304 p.

---

Ce este o hartă? Definiţia clasică statua că harta este o reprezentare planică a unor obiecte reale, respectând proporţiile dar redată abstract prin semne convenţionale. Pe măsură ce acumulăm experienţa vieţii ne dăm seama că, în fapt o hartă este un compromis între istorie şi geografie. Un echilibru între abrevierea unui peisaj şi rezumatul unei conjuncturi. Mai puţin preţios zis, o hartă redă modul cum istoria umană, pe o perioadă amplă a timpului a luat în posesie datele geografice. Vedem modul în care victoriile din războaie, comerţul, religiile şi răsturnările de situaţie au creat nişte frontiere umane peste trăsăturile naturii. Harta nu este niciodată, cum spuneam decât o abreviere a realităţii- şi deci prezintă un caracter selectiv. O hartă este finalmente o chestiune de artă!

Ea reprezintă modul în care s-a chinuit cartograful pentru a reda nu atât un peisaj cât un raport de putere, o realitate demografică mai mult decât una geografică alături de mituri, credinţe, necesităţi ideologice. Vezi hărţile medieval-renascentiste în care meridianele exprimă desene aproximat-naïve ale Europei înconjurate de balauri şi alte închipuiri ale imaginaţiei. Harta secolului XIX este o hartă în care rocile tectonice ale marilor imperii sunt despărţite de „micile pietricele” al statelor naţionale tocmai născânde. Harta secolului XX-XXI redă mozaicul tot mai fragmentat al statelor naţionale. Însă harta este o aparenţă înşelătoare- ea nu redă niciodată raporturile de putere, migraţia popoarelor, degradarea mediului, rasismul sau piaţa de consum a marilor corporaţii. Ar trebui ca o hartă actuală să mai redea statele europene sau doar construcţia europeană într-o singură culoare ? Dar statelor central-asiatice ar trebui să le acordăm un cromatism propriu sau să le integrăm cinic-simplu în fruntariile Federaţiei Ruse? Se vede deci cât de greu este de desenat o hartă fidelă realităţii.

În cartea sa, Mihai Dragoş Hotea îşi propune să ne spulbere liniştea creată de monocromatismul fruntariilor unui stat. Rolul său este să developeze mai degrabă modul în care oamenii se ceartă decât cel în care trăiesc în armonie. Şi nimeni nu este un mai bun client al cartografului decât rasismul Acesta conduce în timp la marile conflicte internaţionale pornite din micile frustrări naţionale. Cartografierea rasismului are pentru autor trei părţi: 1) originile literaturii cu preocupare rasială; 2) harta geografică a rasismului în zilele noastre şi 3) evoluţia rasismului contemporan.

1) Deşi peren, dacă nu chiar etern, ar trebui să vorbim poate de organicitatea viziunii rasiste a europenilor. Şi aceasta pentru că Occidentul a dominat lumea ultimilor 4-500 de ani. Primele încercări de a justifica rasismul şi xenofobia la un nivel elevat aparţin grecilor, care se considerau superiori vecinilor lor etichetaţi drept barbari. Aristotel, marele gânditor multitalentat al Eladei avea o viziunea ierarhică şi aristocratică asupra naturii umane atât din punct de vedere social cât şi etnic. Romanii, succesorii grecilor la dominaţia Mediteranei au adoptat o atitudine mult mai cosmopolită pentru a gospodări un imperiu multirasial şi confesional. Chiar şi in orbisul lor, mai ales în perioada târzie, evreii şi creştinii au devenit inamici indezirabili pentru ordinea publică. [p.30]

În lumea creştină, rasa este sinonimată religiei. Barbarul devine păgânul pentru care în viaţa aceasta îi este rezervată cruciada iar în cea următoare infernul.

Pentru epoca modernă, cu îmboldiri antropologice beneficiem de o amplă literatură asupra consideraţiilor rasiale. Aproape toţi marii filozofi au avut dedicat parcele descrierii şi ierarhizării raselor umane. În 1684, François Bernier în lucrarea sa, Nouvelle Division de la Terre par le différentes espèces ou races d’homme qui l’habitent descrie o geografie rasială şi se decide asupra împărţirii speciei umane în 5 rase principale.

Celebrul biolog şi naturalist suedez Karl Linne este considerat de unii primul care face aprecieri calitative asupra raselor umane (Systema naturae, 1735) . În 1775, Immanuel Kant în „Über die verschiedenen Rassen der Menschen” (Despre diferitele rase ale oamenilor) împarte omenirea în rasa albă, mongolă, calmucă, hindi şi neagră, fără a face aprecieri calitative asupra acestora. Puţin mai târziu, Cristoph Meiners publica „Gundriβ der Gesichichte der Menschheit” (Bazele istoriei omenirii) ce fundamenta o amplă istorie universală prin lentila rasei. În 1817 pentru medicul Georges Cuvier (Le regne animal) rasa caucaziană era creatorea marilor civilizaţii, mongolii erau făuritori de imperii iar negri reprezentau fiinţe sterile. După revoluţia paşoptistă, un alt medic, german Carl Gustav Carus în „Inegalităţile facultăţilor intelectuale ale raselor umane” ierarhizează ierarhic-artistic omenirea după culoarea pielii. Rasa galbenă este „rasa aurorei,”, cea albă”a zilei”, cea roşie a crespusculului iar cea neagră corespunde nopţii. La fiecare rasă există câte un organ mai dezvoltat: la asiatici stomacul; la albi creierul; la rasa roşie plămânul iar la negri sexul. [p.37]

A doua jumătate a secolului XIX scrie înfiorător-pasionanta pagină a rasismului german preştiinţific care va deveni preludiul ideologiile derapante din secolul XX. Richard Wagner alături de ginerele său, englezul germanizat Steward Houston Chamberlain („Fundamentele secolului XIX”) ridică în slăvi virtuţile rasei germanice în contrast abrupt cu rolul vitriolic al evreilor asupra civilizaţiei europene. În contrapartidă, Friedrich Nietzsche- asociat cu violentata filozofare cu ciocanul este un cosmopolit. Pentru gânditorul din Naumburg, o mare cultură se naşte doar acolo unde avem cocktailul mai multor rase şi popoare. De aceea trebuie să ne ferim de nebunia şovinismului, ne avertizează în continuare acesta.

Un păstor important al ideilor conservator-autoritare din secolul XX este filozoful şi literatul Charles Maurras. Poate mai mult decâţ constelaţia condeielelor teutonice, istoricul Zeev Sternhell îl vede pe el ca fiind părintele fascismului central-european. Având o paletă de discipoli de la Pétain la de Gaulle şi Nicolae Steinhardt, Maurras pare să aibă astăzi un interes rezervat doar unui snop de cercuri obscure.

Poate că nu ar fi stricat câteva pagini despre evoluţia dreptei conservatoare româneşti (fie ea şi incoerecte politic) de la Haşdeu, Eminescu, P.P.Carp până la în interbelic şi după. Un personaj mai puţin cunoscut astăzi, Ilariu Dobridor (pe numele adevărat Ioan Florea Cioroianu), poet şi prozator marginal se înscrie în linia spengleriană de nuanţă anti-semită. În „Destrămarea dogmelor”, acesta reia idei ventilate în epocă despre incompatibilitatea dintre moştenirea clasică a Europei şi spiritul iudaic. O polemică de care nu trebuie să ne ferim şi pe care trebuie s-o împingem la lumină.

Secolul XX, construind pe temeliile ideologice ale celui tocmai trecut în revistă nu numai că fundamentează rasismul pe baze ştiinţifice complexe dar şi pune în aplicare prometeice planuri derivând din aceste ideologii (lagăre, progromuri, politici imigraţioniste sau războaie).

Astăzi, clasificarea raselor a cunoscut o complexitate continuă. Lista simplă din manuale dădea trei rase: europoidă/caucaziană; mongoloidă şi negroidă. William Boyd, în 1953 oferă o listă cu cinci itemi: rasa europeană; africană; asiatică; indienii din America şi cea australoidă. Pentru Garn (1961) sunt nouă rase: europeană; africană; hindusă; amerindiană; polineziană; microneziană; melanezian-papuaşă, asiatică şi australiană. Coon, Garn, Birdsell (1950) şi ulterior Dozhansky (1962) aşchiază regnul uman în 34 de rase. [p.27]

2) Poate că adormiţi de optimismul păcii liberale promise de anii ’90 am uitat că rasismul ne face, într-un fel pe toţi egali. Indiferent că vorbim de statele liberale, pluraliste cu un mare grad de dezvoltare fie că vorbim de state ratate sau aflate sub spectrul penuriei, xenofobia şi ura faţă de Celălalt continuă să existe. Dacă în cazul statelor europene şi celor nord-americane (SUA, Canada) rasismul are drept aliment valul periodic de imigranţi, pentru state din America Latină, Africa sau Orientul Mijlociu extins este vorba de şocul care opune grupurile etnice dominante, privilegiate celor care trăiesc în sărăcie şi înapoiere. Fie că vorbim de castele din India, loialităţile de clan din ţări ca Somalia, Burundi şi Sudan ori de ţăranii Chiapas şi urmaşii foştilor andini în America Latină, oprimarea celor cărora li se refuză beneficiile modernităţii este în principiu aceeaşi (cu nuanţele de rigoare).

3) Poate ce este mai îngrijorător în lumea contemporană este tocmai creşterea rasismului în numeroase zone. Şi nu atât intensificarea lui în mod izolat cât exportul unor influenţe, ideologicii şi organizaţii cu conotaţia extremistă favorizate de globalizare. Scrisă în anii războiului contra terorii, cartea lui Mihai Dragoş Hotea îşi pune pecetea pe un fundal plin de temeri. Putem descrie războiul contra terorii drept o amplă politică publică cu impact planetar, condusă de Statele Unite, dar nu monopolizată de către aceasta, prin care o acţiune militară se hrăneşte din efectul de bumerang al ostilitătii create. Un perpetuum mobile care înlocuieşte distincţia dintre război şi pace şi seamănă mai mult cu munca poliţiei decât cu etosul armatelor. A găsi terorişti- entităţi vag definite- înseamnă a transforma o armată într-o forţă de poliţie care asigură paza unei regiuni. Dacă rolul unei armate se termină odată cu tratatul de pace, rolul poliţiei într-o societate nu se termină niciodată ! Revenind la subiect, anii Bush II au însemnat atât în SUA cât şi în alte state ale lumii o sporire a măsurilor represive, atât din partea guvernelor cât şi a unor organizaţii civile, non-guvernamentale. Numai în SUA, conform unui studiu al Southern Poverty Law Center, între 2004 şi 2005 s-a înregistrat o creştere de 5% a numărului de organizaţii rasiste. Ku Klux Klan a ajuns de la 162 grupări în 2004 la 179 în 2005; neo-confederaţii de la 97 în 2004 la 99 în 2005 şi 102 în 2006; neonaziştii de la 158 în 2004 la 157 in 2005 şi la 191 în 2006; iar separatiştii negri de la 108 grupări în 2004 la 106 în 2005 pentru a scădea la 88 în 2006.[pp.102-106] Unele dintre acestea, fie prin activism fie prin influenţa Internetului şi a literaturii de gen au trecut Atlanticul. Spre exemplu, Louis Farakhan, ideologul Naţiunii Islamului şi promotor al unei ideologii anti-albe şi antisemite a călătorit în 2002 în Libia şi Irak pentru a face lobby împotriva războiului. [pp.111-112] David Duke, fost preşedinte ale „Cavalerilor Ku Klux Klanului” a călătorit în Rusia şi Ucraina pentru a aduna adepţi. Periplul său europeană a mai cuprins ţări ca Austria, Italia, Elveţia şi România [pp.119-120].

Deasemenea, în multe state, mai ales în cele autoritare din Orientul Mijociu extins şi aliate ale SUA, persecuţia adversarilor politici s-a justificat prin apelul la lupta contra terorismului. Organizaţii ca Amnesty International, Freedom House ori ONU au semnalat într-o serie de rapoarte înrăutăţirea drepturilor omului în anii 2000’.¹

Provenita din abrevierea tezei sale de doctorat, lucrarea lui Dragoş Mihai Hotea ne sustrage coliviei mediatice în care televiziunile ne ţin prizonieri cu ajutorul divertismentului şi ne defereşte unui orizont mult mai larg. O invitaţie la ieşirea din parohial.

Cartea este accesibilă şi plină de informaţii atât pentru specialişti cât şi pentru publicul larg. Un itinerariu într-o istoria a oamenilor ce ne arată vocea celor oprimaţi dar şi faptul că şi victimile pot deveni călăi, la rândul lor, după cum bine observa marele istoric Howard Zinn. Totuşi, deşi caleidoscopul de informaţii este larg şi se apropie de bogăţia unui almanah, modul în care acestea sunt prezentat este destul de neingrijit, fără o prea mare atenţie acordată unor aspecte şi mai ales referinţelor bibliografice. Deasemenea mapamondul rasismului nu tratează egal toate zonele, unele state precum Canada, China şi România fiind expediate. Parcurgerea paginilor nu va fi un însă timp pierdut şi va deschide cititorului atenţia spre detalii puţin ştiute.

Mirela Vasile şi
Silviu Petre

NOTE

MIRELA VASILE – Licenţă la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Bucureşti, master SNSPA în Politici Publice şi Integrare europeană.

SILVIU PETRE – licenţă la Facultate de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, actualmente angajat al Centrului de Studii Est-Europene şi Asiatice din cadrul MApN.

 sus