Liberalismul

Paradigmele diferenţei în filozofie.
Kantianism versus Postmodernism

 

OANA ALBESCU

Abstract:
In the present article, the author initiates a discussion beginning with the premise that the postmodern paradigm is theorized as a reaction to the philosophical assumptions of the Enlightenment and Modernism, taking into account the divergent comprehension of the notions of liberty, moral law or duty. The article is intended to point out in a critical manner the differences between two antagonistic paradigms, Postmodernism and the ethical doctrine of the liberal thinker, Immanuel Kant, the author who provided the intellectual foundation for the Modernism.

Keywords: Postmodernism, Kant, Enlightenment, metanarratives, moral law, duty, liberty

„Libertatea politică nu constă defel în a face ceea ce vrei. Într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi în a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei. Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile, şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. Charles Louis de Montesquieu

Postmodernismul, „pluralitate a vocilor care rivalizează pentru dreptul la realitate”, este teoretizat în literatură precum o reacţie la perspectiva modernă asupra lumii şi la premisele Iluminismului, ca parte integrală din modernism. O afirmaţie interesantă din literatura de specialitate asupra căreia merită să atragem atenţia aparţine lui Gilles Lipovetsky, care afirmă că societatea postmodernă este una postmoralistă, situată în amurgul datoriei. Autorul discută despre o etică postkantiană, specifică societăţii contemporane. Asumpţia de la care pornim aşadar în demersul analitic iniţiat este aceea că retorica timpului prezent este caracterizată de paradigma postmodernistă, care repudiază proiectul iluminist şi postulatele filozofice pe care se construieşte modernismul, ecuaţia nefiind completă fără introspecţia premiselor filosofice fundamentate de Immanuel Kant, gânditorul liberal care a furnizat fundamentul pentru apariţia finală a modernismului ca fenomen cultural şi care a dezvoltat ideea de „libertate” pornind de la viziunea sa asupra moralei.

Postmodernismul. Contur şi esenţă

David Lyon, unul dintre exponenţii de rezonanţă ai postmodernismului, alături de Gianni Vattimo, Richard Rorty, Jacques Derrida sau Michel Foucault, afirmă că „postmodernismul a coborât din Turnul de Fildeş al culturii”, iar Stanley Grenz accentuează acest punct de vedere, opinând că lumea în care trăim devine pe zi ce trece tot mai postmodernă în gândire. Printre panoplia de definiţii ale postmodernismului formulate în literatură, reiterăm concepţia lui Andreas Huyssen, care afirmă că „postmodernismul este parte a unei transformări culturale care îşi face apariţia încet, dar sigur, în societăţile occidentale, o schimbare de sensibilitate, pentru care termenul de postmodernism este, cel puţin deocamdată, pe deplin potrivit”¹. O caracterizare interesantă aparţine lui Allen Padget, autor pentru care postmodernismul reprezintă o atitudine care celebrează moartea raţiunii suverane, a adevărului absolut şi a oricăror metanaraţiuni totalizatoare.

Jean-François Lyotard denumeşte postmodernitatea drept „neîncredere în metapovestiri”. Dar ce semnifică aceste metapovestiri? În încercarea de a decripta acest concept, J. Richard Middleton şi Brian J. Walsh relatează faptul că putem să imaginăm istoria ca o metapovestire cuprinzătoare ce are drept ţel prezentarea istoriei lumii de la arche la telos, având aşadar aspiraţii totalizante. Într-o lectură postmodernă, „povestirile ample” sau „istoriile dominante” sunt privite cu suspiciune. Afinitar cu această aserţiune, Terry Eagleton afirmă că „postmodernismul semnalează moartea unor asemenea metapovestiri, a căror funcţie era să întemeieze şi să legitimeze iluzia unei istorii umane universale”². Consecutiv, aducem în discuţie faptul că postmoderniştii apreciază marile povestiri ca fiind constructe umane, interpretări deconstruibile şi decredibilizate. Gianni Vattimo opinează, spre exemplu, că adevărul obiectiv este o simplă ficţiune, având în vedere că „nu există nici o experienţă a adevărului care să nu fie interpretativă”, iar G. E. Veith este de părere că postmodernismul este „antifundaţional”, fundamentele îmbrăcând expresia unor simple presupoziţii.

Gene Edward Veith realizează în lucrarea sa „Postmodern Times” o taxonomie a dogmelor ideologiei postmoderniste. Astfel, etapizarea autorului începe cu constructivismul social, prin care înţelegem că moralitatea, adevărul nu există în mod obiectiv, ci sunt construite de către societate. Determinismul cultural presupune că oamenii sunt influenţaţi de forţele culturale, limba determinând în mod particular modul nostru de gândire. Respingerea identităţii individuale subliniază faptul că oamenii există ca membri ai grupului, identitatea fiind colectivă. Respingerea umanismului are drept obiectiv înlocuirea valorilor care accentuează creativitatea, autonomia fiinţelor umane. Nu există cultură universală pentru că fiecare cultură îşi constituie propria realitate. Refuzul transcendentului semnifică faptul că nu există absoluturi, şi chiar dacă există, nu putem avea acces la ele  pentru că suntem limitaţi de propria cultură şi limbă. Reducţionismul de putere statuează că toate instituţiile, relaţiile umane, valorile morale, ideologiile religioase, sunt expresii ale dorinţei de putere. Prin respingerea raţiunii înţelegem că raţiunea şi adevărul obiectiv sunt măşti pentru puterea culturală, accentuându-se cultivarea subiectivităţii şi refuzul ordinii în viaţa personală. Ultima asumpţie reiterată de autor, critica revoluţionară a ordinii existente, presupune că societatea modernă care cuprinde raţionalism, ordine şi o viziune unitară  asupra adevărului trebuie să fie înlocuită de o nouă ordine globală.

În contrast cu postmodernismul, un postulat de o importanţă nodală pentru modernitate a fost reprezentat tocmai de raţiune, situată la temelia edificiului cunoaşterii. În acest context, amintim că Immanuel Kant a argumentat că dimensiunea practică sau morală a existenţei umane este fundamental raţională. Autorul a fost convins că anumite principii raţionale controlează toate judecăţile morale valide. De asemenea, autorul a susţinut că scopul dimensiunii morale a vieţii umane este să devină cât de raţional posibil³. Timothy R. Phillips ne avertizează că sfârşitul secolului al XX-lea consideră în general că pretenţiile Iluminismului privind existenţa unei baze universale obiective este pur şi simplu infatuare, deoarece odată ce aspiraţiile modernităţii la universalitate sunt demolate, se instalează relativismul lui Richard Rorty.

Libertatea sub paladiul moralităţii

„La început a fost Kant, (…), într-un anumit fel totul a început cu Kant, totul, adică marea şi poate ultima mutaţie a timpurilor moderne”. H. Birault ne atrage atenţia că această afirmaţie este o ilustrare a faptului că autorul criticismului a marcat în evoluţia spiritului filosofic un moment de răscruce. Gânditorul din Kőnigsberg a reprezentat pentru spiritul filosofic modern ceea ce Socrate a fost pentru destinul filosofiei antice, deoarece întocmai cum Socrate a orientat reflecţia filosofică înspre om, Kant a concentrat-o spre cercetarea uneia dintre facultăţile esenţiale ale acestuia – raţiunea. Autorul şi-a elaborat doctrina etico-politică pe fundamente antropologice de sorginte raţionalist-iluministă. Raţiunea este un concept de referinţă şi pentru doctrina liberală, care afirmă că libertatea individuală se bazează pe o concepţie a fiinţelor umane ca indivizi fundamental raţionali⁴.

Un argument de o certă concludenţă este reprezentat prin faptul că moştenirea tradiţiei liberale se face resimţită prin promovarea domniei legii şi a statului de drept. În lumea „păcii eterne” creionate de Kant, pacea constituie un ideal către care omenirea trebuie să tindă. Printre fundamentele filosofice din care derivă propunerile de guvernare ale internaţionalismului de sorginte liberală amintim perspectiva pozitivistă în ceea ce priveşte natura umană, moştenire a mişcării iluministe, credinţa în armonizarea naturală a intereselor, indivizilor şi statelor, corespunzând doctrinei liberale a secolului al XIX-lea şi totodată, principiile liberale de filozofie a istoriei, şi anume viziunea lineară, direcţională, care conduce la ideea de progres, intens vehiculată de internaţionaliştii liberali. În acest context, sintetizând argumentaţia lui David Baldwin, afirmăm că liberalismul republican îşi regăseşte originile îndepărtate în reflecţia internaţională a lui Kant, reprezentând o dominantă a gândirii internaţionale liberale din secolul al XIX-lea. Acest curent din spaţiul liberalismului contemporan susţine că statele democratice sunt mai puţin predispuse să poarte războaie, acest filon teoretic concretizându-se, în ultimele decenii, în teoria păcii democratice⁵.

Referindu-ne la concepţiile politice ale lui Kant, menţionăm că acesta a promovat ideea de libertate, având ca fundament teoria sa asupra moralei. Nicolae Iuga, analizând problematica libertăţii în viziune kantiană, argumentează că în „Critica Raţiunii Practice”, libertatea este afirmată ca ratio essendi a legii morale, Kant redescoperind omul sub specia libertăţii şi moralităţii⁶. Gânditorul politic din Kőnigsberg imagina societatea liberă ca fiind alcătuită din cetăţeni care au capacitatea de a gândi liber şi de a înţelege democraţia. Personalitate marcantă a perioadei de Iluminism în Germania, Kant a definit conceptul de libertate prin libertatea de respectare conştientă a legilor, care derivă din raţiune, sau libertatea de autodeterminare.

Se impune să precizăm faptul că Scott Burchill argumenta că fundamentele internaţionalismului liberal contemporan s-au cristalizat în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, datorită gânditorilor liberali ale căror puncte de interes erau reprezentate de principiile de organizare a lumii pe baze paşnice. În acest context, autorul accentuează influenţa semnificativă pe care au avut-o ideile politice promovate de Immanuel Kant în „Pacea Eternă” (1795), şi anume privilegierea democraţiei ca principiu alternativ de guvernare internă şi externă⁷.

Nu putem discuta despre proiectul „păcii eterne” teoretizat de Kant fără a aduce în discuţie faptul că idealul de guvernare preconizat de autor se întemeiază pe Constituţia Republicană. Pe soclul republicii morale regăsim, în concepţia autorului, trei postulate de înaltă însemnătate, şi anume libertatea membrilor din Cetate, dreptul pozitiv şi o legislaţie comună şi totodată, principiul egalităţii între cetăţeni. O idee comună în literatura de specialitate se referă la faptul că fundamentul Constituţiei Republicane se regăseşte în „izvorul limpede al noţiunii de drept”, asigurând „perspectiva urmării dorite”, sau, în alte cuvinte, pacea eternă. Bineînţeles, prin libertate autorul nu înţelege liberul arbitru, însă invocă acest principiu al libertăţii drept temei al Constituţiei, dacă urmărim îndeaproape afirmaţia sa din „Critica Raţiunii Practice”: „libertatea este îndreptăţirea de a nu asculta de nici o lege exterioară, decât de acelea cărora mi-am putut da consimţământul”.

Pot postulatele Iluminismului să reziste deconstrucţiei?

Regăsim în opera lui Kant două concepte de referinţă pe care paradigma postmodernistă le vituperează, şi anume morala adevărată şi conceptul de datorie. Pentru a argumenta această afirmaţie, aducem în discuţie reflecţiile etice ale lui G. Lipovetsky, care se înscriu în gândirea postmodernă a epocii actuale. În lucrarea sa, „Amurgul Datoriei”, autorul lansează conceptul de „etică nedureroasă a noilor timpuri democratice”, prin care evidenţiază contrastul dintre timpurile moderne, care sunt asociate cu ideea de datorie, şi societatea postmodernă, unde se remarcă absenţa celor doi poli kantieni, „legea morală în noi şi cerul înstelat deasupra noastră”, adică un sistem de valori universal şi universalist. Lipovetsky contrapune societatea postmoralistă culturii datoriei bazate pe sacrificiu şi postulează ca trăsături ale societăţii postmoraliste faptul că morala nu mai pretinde devotamentul pentru accederea către un ţel superior, minimalizarea importanţei idealului sau predominanţa drepturilor subiective în raport cu prescripţiile imperative. În concepţia teoreticianului postmodernist, civilizaţia datoriei a fost substituită de cultura fericirii subiective, plăcerea devenind autonomă de regulile morale. Fericirea devine astfel un primat axiologic, alături de valoarea libertăţii absolute. Şi tocmai hedonismul conduce la o sterilitate morală şi la o etică care se defineşte ca fiind refractară faţă de normele morale⁸. La antipodul acestei abordări, regăsim reflecţiile etice kantiene, despre care s-a afirmat în literatura de specialitate că au întemeiat un întreg program umanist.

În cele ce urmează, centrăm atenţia asupra unei pledoarii pentru legea morală kantiană şi pentru „epicentrul” întregii construcţii kantiene – conceptul de datorie. În primul rând, reiterăm că autorul operează cu distincţia dintre acţiunile conforme cu datoria şi acţiunile din datorie. Autorul nu dezavuează acţiunile conforme cu datoria, însă afirmă că valoarea morală este proprie doar celor din datorie, deoarece imboldul celor dintâi poate fi refractar faţă de morala adevărată. În „Întemeierea metafizicii moravurilor”, autorul afirmă că „din dragoste pentru oameni voi admite că cele mai multe dintre acţiunile noastre sunt conforme cu datoria, dar dacă examinăm mai îndeaproape năzuinţele şi tendinţele lor, întâlnim pretutindeni scumpul Eu, care iese totdeauna la iveală; pe el se întemeiază intenţia lor, şi nu pe porunca severă a datoriei, care ar cere de multe ori abnegaţie”⁹. Din literatura de specialitate se desprinde ideea că pentru Kant, datoria semnifică necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru legea în sine, iar a acţiona moral presupune a acţiona din datorie, din respectul pur pentru legea morală în sine.

În „Critica Raţiunii Practice”, autorul delimitează între legalitate şi moralitate: „conceptul de datorie reclamă deci acţiunii în chip obiectiv acordul cu legea, iar maximei ei îi reclamă subiectiv respectul pentru lege, ca fiind unicul mod de determinare a voinţei prin lege. Pe aceasta se bazează conştiinţa de a fi acţionat conform datoriei sau de a fi acţionat din datorie, adică din respect pentru lege; primul mod de a acţiona (legalitatea) este posibil şi atunci când numai înclinaţiile ar fi fost principiile determinante ale voinţei, dar cel de-al doilea (moralitatea), valoarea morală, trebuie să fie situată exclusiv în aceea că acţiunea are loc din datorie, adică numai de dragul legii”¹⁰. Aşadar, pentru comprehensiunea conceptului de datorie în doctrina kantiană, trebuie să percepem legalitatea precum conformitatea exterioară cu datoria, iar moralitatea drept conformitatea interioară a acţiunilor cu principiul datoriei, din imperativul reverenţei pentru datoria în sine.

Foarte interesant, Kant a fost asemănat legendarului Prometeu, prin faptul că a oferit umanităţii un instrument teoretico-filosofic care se constituie într-un paladiu pentru două valori sine qua non, şi anume libertatea şi demnitatea umană. Acest instrument poartă veşmântul imperativului categoric kantian, prin care legea morală porunceşte următoarele: „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”¹¹. Legea morală kantiană este una dintre prescripţiile care a întemeiat paradigma etico-politică kantiană, doctrină pe al cărei soclu regăsim superioritatea moralei şi subordonarea politicii moralei şi a dreptului. Din literatura de specialitate se desprinde ideea că autorul a încercat să fundamenteze politica pe principii raţionale, moral juridice, pentru a se converti într-o activitate favorabilă afirmării omului ca fiinţă liberă. În analiza sa asupra moralităţii în perspectivă modernă şi postmodernă, Zygmunt Bauman afirmă că elementul novator al perspectivei postmoderne asupra eticii constă în respingerea modurilor tipic moderne de a aborda problemele morale, mai precis reacţia la provocările morale prin reguli normative coercitive în practica politică şi în căutarea filozofică a absolutului, a universalului şi a fundamentalului în teorie¹².

Concluzii

Immanuel Kant, întemeietorul deontologiei ca ştiinţă a datoriei morale, a teoretizat distincţia dintre acţiunile conforme cu datoria şi acţiunile din datorie, degajând cu remarcabilă vigoare ideea de normă morală, apreciată ca fiind infailibilă, noţiunea de libertate, de respectare a legilor şi ideea de datorie. „Nume sublim şi mare”, datoria, concept de o importanţă apodictică în viziunea kantiană, capătă un caracter de recrudescenţă în paradigma postmodernistă. Am început scurtul nostru demers ştiinţific cu un citat din Ch. Louis Montesquieu. Bineînţeles, autorul se referă în mod explicit la libertatea politică, dar putem extrapola aprecierile sale oricărei forme de libertate, fiind conştienţi că excesul de libertate perverteşte libertatea. Când afirmăm acest lucru, avem în vedere opera filosofului liberal al secolului al XIX-lea, John Stuart Mill, „Despre Libertate”. În această lucrare, autorul a teoretizat principiul vătămării, care stipulează tocmai că fiecare este liber să facă ceea ce doreşte, atât timp cât acţiunile sale nu-i rănesc sau nu-i ameninţă cu vătămarea pe ceilalţi¹³. Similar, Kant nu imaginează libertatea în termenii liberului arbitru lipsit de legi. În încercarea de a detracta prescripţiile liberale, postmodernismul a statuat faptul că nu există determinare, nu există limite, revendicând o libertate şi o toleranţă nelimitată.  Relaţia dintre kantianism şi postmodernism este aşadar una complicată, aporetică. Suntem martorii a două viziuni despre lume antagonice, două metanaraţiuni care se neagă reciproc, având repercusiuni divergente asupra gândirii şi acţiunii oamenilor.

OANA ALBESCU – Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Specializarea Ştiinţe Politice, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus