Liberalismul

Nae Ionescu şi legitimarea extremei drepte româneşti

 

SABIN DRĂGULIN

Abstract:
A traditionalist, strongly opposing the modernization model imposed by the 1848 revolutionaries, Nae Ionescu influenced the sensibility of that part of the society that hoped for „safeguarding” the being of the Romanian people. He stood for that kind of intellectual who managed to legitimize a whole ideology just through his own thinking; and the Extreme Right simply found in Ionescu’s reasoning the perfect ideological justification. Without Nae Ionescu it wouldn’t have managed to achieve the glory it actually gained during the interwar era.

Keywords: ideology, nationalism, xenophobia, anti-democratic, racist

Statul şi naţiunea română reprezintă o creaţie recentă. Un grup de tineri intelectuali munteni şi moldoveni, care se găseau la Paris, pentru a studia, participând la cursurile de la „College de France”, respirând spiritul cultural emanat de Quinet şi Michelet au preluat idei care promovau valori laice, pozitiviste şi naţionaliste. Această tânără elită era formată din nobili şi aveau legături minime cu spaţiul burghez ca şi cu cel rural şi în acelaşi timp nu continuau drumul trasat de şcoala latinistă. Persoane ca Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica şi fraţii Brătianu şi mai târziu Bălcescu erau o creaţie a educaţiei primite la Paris. Aici citeau Herder, frecventau cluburile poloneze şi italiene care împărtăşeau aceleaşi idei si idealuri, iar cartea de capătâi era „Le Peuple”(1846), scrisă de Michelet. Această elită, naţionalistă, a imaginat un proiect ambiţios în două etape în spiritual revoluţiei de la 1848.

În prima etapă şi-a propus inventarea naţiunii şi statului român.

A doua etapă şi-a propus modernizarea celor două concepte enunţate anterior. Declanşarea mişcărilor revoluţionare (1848), în spaţiul continental a reprezentat, pentru noua elită naţionalistă, momentul punerii în practică a tuturor idealurilor.

Actul fundamental al revoluţiei muntene intitulat „Proclamaţia de la Islaz”, va deveni pentru câteva luni „Constituţia” noului stat revoluţionar. În interiorul acesteia se vor regăsi idei care relevau o dorinţă mai mare de modernizare şi de conectare spaţiului muntean cu civilizaţiile occidentale. Desigur un astfel de proiect s-a realizat de sus în jos şi s-a reflectat în domeniul politic prin introducerea modelului democraţiei parlamentare statuată în urma adoptării Constituţiei din 1866, în legislaţie, prin preluarea unor constructe legislative, în administraţie prin începerea procesului de unificare administrativă, în şcoală, prin crearea unor instituţii specifice.

Toate aceste reforme au impus societăţii româneşti un ritm accelerat de transformare în baza unui proiect ideologic care prevedea alinierea statului român la acelaşi nivel cu statele civilizate.

Această opţiune politică a implicat „arderea” etapelor care trebuia să pregătească societatea. Într-o perioadă relativ scurtă de timp modul de a te îmbrăca, de a vorbi şi scrie, s-au schimbat, apar idei noi, mentalităţi diferite, o abordare diferită faţă de instituţii, în plan economic, apar primele forme ale economiei de piaţă. Toate aceste noi situaţii creează o stare de tensiune la nivelul elitei. Apare o schimbare a raporturilor de forţe dintre diverse grupuri de influenţă. Ca urmare a introducerii forţate a noului model, apar diverse reacţii în spaţiul public care încearcă să găsească soluţii alternative. Problema care se punea era următoarea: exista un acord tacit între diferitele componente ale elitei privind idea de modernizare, deorece dorinţa de modernizare era sinceră, ceea ce îi diferenţia consta în modelul ales. În urma acestei lupte de idei se vor distinge două arii ideologice care, aplicate în spaţiul politic vor da naştere a două ideologii clasice: conservatoare şi liberale. Promotorii ideologiei conservatoare vor fi identificaţi cu tradiţionaliştii iar ideologii liberali cu moderniştii.

Tradiţionalismul românesc a însoţit istoria modernă a României. Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, P.P.Carp, Teodor Rosetti Mihai Eminescu, A.D.Xenopol, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Eliade Rădulescu, Constantin Rădulescu Motru, Nicolae Iorga, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă sunt reprezentanţi de seamă al acestui curent care a criticat generaţia paşoptistă pentru drumul care l-a impus statului şi societăţii româneşti.

Ultima generaţie care a criticat generaţia paşoptistă se situează în perioada anilor ’30 a secolulului XX. Virulenţa acestei atitudini se înscrie în spiritul perioadei. Ce-a mai importantă personalitate al acestui curent de gândire a fost Nae Ionescu.

Nae Ionescu este una dintre personalităţile cele mai importante a perioadei interbelice. S-a născut pe 16 iunie 1890 la Brăila şi şi-a petrecut copilăria într-un spaţiu în care din 7200 de familii doar 2500 erau româneşti.

Ionescu unul dintre primii intelectuali care va adera la curentul ortodoxismului românesc. În pregătirea sa intelectuală a fost influenţat de pozitivism, darwinismul social şi materialismul evoluţionist. În timpul studenţiei a făcut parte dintr-o asociaţie ce avea un caracter antisocialist intitulată Avântul. Această asociaţie a fost înfiinţată de Vasile Panaitescu şi reunea tineri care considerau că fac parte dintre comunitate de misionari ai spiritului românesc. Asociaţia a promovat un mesaj naţionalist cu caracter intrasigent.¹

În anul 1909 s-a înscris la Facultatea de Litere unde i-a avut ca profesori pe Nicolae Iorga,Vasile Pârvan, P.P.Negulescu şi Constantin Rădulescu Motru. Pe parcursul studiilor s-a evidenţiat în studiul matematicii, filozofiei şi a logicii. Ulterior s-a transferat în Germania unde a studiat realismul şi critica raţionalismului kantian devenind un expert în domeniul istoriei antică şi medievale. După încheierea studiilor, care vor fi completate printr-un doctorat, s-a specializat în raţionalismul hegelian.² Studiile realizate în Germania l-au influenţat în mod hotărâtor în sensul în care a devenit un discipol al şcolii ce critica pozitivismul şi raţionalismul devenind un ferm susţinător al ideilor ce promovau recuperarea tradiţiilor autohtone. Punctul de plecare a acestor critici rezidă din critica adusă sistemului cartezian care era considerat rădăcina filonului raţionalist de la care s-au dezvoldat ideologii ca iluminismul şi pozitivismul. Ionescu a criticat cu tărie acest sistem deoarece a propus divinizarea raţiunii.

Din punctul său de vedere, fondarea societăţii de tip occidental pe aceste valori a produs laicizarea culturii, proces care începuse deja cu Renaşterea dar care a primit consacrarea în perioada modernă fapt ce a produs o sciziune între ştiinţă şi dimensiunea spirituală distrugând în acest fel acea unitate a realităţii în care individul trăia de secole.

Acesta arăta că toţi revoluţionarii de la 1848 şi-au desăvârşit studiile în Franţa şi de aceea principalele idei au fost împrumutate de aici.³ Între anii 1821-1848 a fost împrumutat un model de stat care nu a aparţinut niciodată naţiunii române.⁴ Acest model era în total dezacord cu propria cultură care s-a născut în Orient şi are rădăcini în Orient, influenţa bizantină fiind mult mai profundă decât cea latină şi de aceea naţiunea română este diferită în comparaţie cu alte naţiuni neolatine din Europa occidentală.⁵ În acest fel această elită care avut un demers europeizant a pus în pericol valorile autentice ale naţiunii române.⁶

În opoziţie cu pozitivismul occidental Ionescu opune trăirismul, care era un curent de gândire ce avea puternice legături cu existenţialismul german şi care îşi propunea cunoaşterea realităţii în baza unei logici existenţiale care deriva din cultură văzută ca un depozit de experienţă interioară, individuală şi colectivă şi nu în baza unei teorii abstracte.

Trăirismul promovat de Nae Ionescu se apropie mai mult de psihologia lui Klages şi în măsură mult mai mică de existenţialismul lui Haidegger. Din multe puncte de vedere Haidegger a fost punctul de referinţă a lui Ionescu deoarece, lucrarea acestuia privind grafologia care a fost publicată în 1936 are ca model opera similară a lui Klages publicată în 1910. Psihologul german considera că există o contraopoziţie între suflet şi spirit. Experienţa era văzută de Ionescu ca un flux de imagini derivat din viaţa trăită şi percepută de suflet imediat înainte de raţionalizarea operată de spirit. În demersul său de a ataca raţionalismul cartezian Ionescu s-a inspirat din istoricismul lui Meinecke. Astfel Ionescu a definit istoria ca o succesiune de manifestaţii irepetibile ale Absolutului într-un proces temporal continuu. În acest fel realitatea organică era preferată altor construcţii specifice raţionalismului.⁷ Cu toate acestea nu era eliminată total raţiunea aceasta demonstrându-şi utilitatea în logica de tip matematic-ştiinţific.⁸

Această delimitare era necesară deoarece Ionescu nu accepta existenţa raţiunii în spaţiul religios. Din punctul său de vedere metafizica îşi propunea să analizeze raportul dintre om şi Dumnezeu prin intermediul raţiunii, dar această abordare nu era suficientă ca să se obţină o înţelegere deplină şi profundă a vieţii spirituale. Existenţa lui Dumnezeu nu putea fi înţeleasă şi cu atât mai puţin dovedită prin intermediul logicii. Existenţa divinităţii ca şi raportul dintre Dumnezeu şi individ nu putea fi o experienţă transmisibilă sau repetibilă şi ca atare nu putea fi explicată prin intermediul raţiunii. Aceasta era prea limitată pentru a garanta cunoaşterea Absolutului.⁹ Raportul între Dumnezeu si individ se construieşte prin intermediul unui act pe care Ionescu îl numeşte trecător-infinit, trecător deoarece se realiza ieşind din realitatea finită a omului, infinit deoarece dorea ajungerea la o dimensiune infinită a divinităţii şi să stabilească un contact cu absolutul. Această conexiune nu se realiza direct de la om la Dumnezeu cât mai degrabă între Dumnezeu şi lume.¹⁰

Ionescu a fost influenţat în teoretizarea raportului dintre comunitate şi divinitate de către P.J. Cadaev şi gândirea teologică rusă. Acesta se opunea alegerii unei înălţări individuale ca mijloc de a se apropia de Dumnezeu optând pentru pierderea individualităţii şi contopirea cu divinitatea prin intermediul comunităţii creştine.¹¹ Până în acest moment diversele influenţe provenite din spaţiul german şi rus sunt evidente, noutatea cu care vine Ionescu este dată de faptul că natura cu comunitatea creştină vine pe baza condividerii unei multitudini de valori spirituale. Raportul între om şi Dumnezeu nu există atât în observarea perceptelor religioase cît mai ales în practicarea propriilor valori religioase. Acest raport este atât de profund încât trece dincolo de posibilitatea de înţelegere a raţiunii. Totalitatea acestor adevăruri intriseci asumate şi relevate alcătuiesc Dogma. Ionescu credea din tot sufletul că acolo unde nu există dogma religia încetează să mai existe.¹² La Ionescu ca şi la Crainic raţiunea era maxima expresie a personalităţii individuale şi reprezintă piatra de bază a individualismului şi a laicismului, proces ce a început cu Renaşterea. Pentru raţionalişti raţiunea reprezintă un panaceu universal care poate fi folosit ca mijloc de cunoaştere şi judecată în orice câmp de activitate.¹³

Pentru Ionescu există o legătură indisolubilă între valorile spirituale ale fiecărei credinţe şi comunitatea în care ele se difuzează. Aşa cum teologia ortodoxă se fondează pe ideea comunităţii de credincioşi, individul trebuia să renunţe la propria individualitate de fiinţă raţională şi să accepte dogma. Există un raport între religie şi naţiune deoarece fiecare atitudine a uni popor faţă de Dumnezeu, modul în care trăieşte face parte integrantă din structura intimă a naţiunii.¹⁴ Analizând acceste idei observăm că pe de o parte există influenţa germană unde Wilhelm Dilthy considera că există două lumi: una exterioară care este analizabilă prin intermediul raţiunii şi o alta interioară care nu poate fi percepută prin intermediul raţiunii cât mai degrabă printr-o dimensiune interioară denumită Erlebnis.¹⁵

Pe de altă parte există influenţa lui Kireevski care susţinea că, credinţa religioasă era determinantă pentru cultura şi civilizaţia unui popor, şi se alătura lui Maurras care vedea în catolicism unele dintre aspectele esenţiale ale naţiunii franceze.¹⁶ Ceea ce diferenţia naţiunile între ele era raportul între comunităţi naţionale şi Dumnezeu. Catolicismul şi ortodoxia îşi împărţeau în mare parte patrimoniul teologic dar acest fapt nu reprezintă că ele coincid.¹⁷

Diferenţa rezidă din faptul că ortodoxia pentru români reprezintă un factor fundamental în crearea structurii sale spirituale. Valorile ortodoxiei s-au impregnat încă din primele momente ale formării poporului român. De aceea este evident faptul că suntem ortodoxi în măsura în care suntem români.¹⁸

În acest moment se ajunge la definirea concepţiei rasiste a lui Ionescu, care este mult mai rafinată decăt la predecesorii săi deoarece pune în discuţie elemente definitorii ale poporului român care se bazează pe acele valori spirituale pe care se bazează o comunitate. Acum apare semnificatul conceptului de Român. În acelaşi timp duce o luptă pentru delegitimarea regimului politic al democraţiei parlamentare.

Ionescu excludea aprioric că cine este de o religie diferită de cea ortodoxă ar putea fi un bun român şi aceasta deoarece există o diferenţă majoră între atitudinea individualistă-raţionalistă anglo-saxonă şi cea organicistă, spiritualistă a Europei Occidentale.¹⁹

Termenul de Comunitate Naţională era folosită de Ionescu în accepţiunea lui Tönnies, şi anume în opoziţie cu acela de Societate. Este o concepţie organicistă în care fiecare naţiune era un subiect vital în care fiecare membru desfăşura o activitate esenţială fără a deveni superior altuia. Pentru Ionescu viaţa rurală reprezenta modelul de luat în considerare deoarece reflecta acel stil oriental, de comunitate integrată ce era în netă opoziţie cu modelul urban tipic occidentului în care individul se găsea în căutarea profitului personal, atribut specific liberalismului şi a mentalităţii capitaliste. Din acest punct de vedere Ionescu se înscrie în categoria tradiţionalismului românesc fiind influenţat de semănătorism.

Democraţia, care este un produs al gândirii liberale, pozitiviste şi a regimului capitalist crează inexorabil o atomizare a societăţii cu efect imediat în anularea trecutului.²⁰

Modelul liberal democratic a reuşit să transforme natura instituţiilor statului român dar nu a avut un efect profund asupra naţiunii. Această diferenţă este dată de diferenţa de natură dintre acestea; statul este o realitate juridică, artificială ce este străină esenţei naţionale în timp ce naţiunea este o realitate organică. Statul modern imaginat şi creat de paşoptişti a reprezintat o ruptură de structurile tradiţionale româneşti deoarece în profundul esenţei naţionale există credinţa. Ionescu vede statul ca o unitate indisolubilă de biserică şi naţiune. Statul român modern a produs o ruptură între cele trei elemente.²¹ Aici putem să facem o observaţie; Ionescu foloseşte termenul de naţiune cu toate că foloseşte argumente provenite din spaţiul teoretic german ce legitimează termenul de volk, adică popor.

După cum se observă poziţia antidemocratică a lui Nae Ionescu este definită. Discreditarea democraţiei atât ca teorie dar şi ca practică a reprezentat motivul de bază a discursului Ionescian. Autoritatea de care se bucura în rândul tinerei generaţii era de necontestat. Acesta reuşeşte să creeze o ierarhie la nivelul membrilor statului român. Criteriile cu care operează au ca punct de referinţă calitatea de român. Evreul nu se poate regăsi în organismul poporului roman, greco-catolicul este văzut ca o celulă cancerigenă în corpul românităţii. Samuil Micu este un papistaş care şi-a trădat religia şi credinţa de aceea nu poate fi considerat român. I.C.Brătianu cu toate că era ortodox nu simţea şi nu acţiona ca un român. De aceea nu poate fi considerat român.²²

Concluzia este că nu poate exista un român dacă nu este ortodox, dar nu este suficient, trebuie să gândeşti, să simţi, să acţionezi în spiritul realităţilor organice româneşti. După cum se observă Nae Ionescu reuşeşte să facă saltul de calitate în gândirea rasistă românească deoarece nu se mai axează doar pe figura evreului care deja a fost demonizată pe parcursul unui secol de istorie românească, în acest moment elimină din organismul social al comunităţii pe toţi cei care nu sunt buni români. Legătura indisolubilă dintre stat, ortodoxie şi naţiune provoacă o excluderea de facto a conceptului de cetăţean. Acesta îngloba o stare juridică care îi aducea pe toţi cetăţenii acelui stat în starea de egalitate juridică, indiferent de religie, sau origine socială. În acest fel orice construct de tip liberal occidental este respins cu tărie fiind acceptat un model elitist al societăţii, exclusive şi rasiste.

Alături de acesta se va agrega un grup de tineri intelectuali care se vor afirma la şcoala mişcărilor studenteşti de dreapta. Aceşti discipoli ai lui Nae Ionescu au studiat în Germania şi au respirat clima antiraţionalistă şi antipozitivistă a timpurilor. Această generaţie a pornit ca şi paşoptiştii sau junimiştii pe strada realizării reformării societăţii şi a statului român. Era o generaţie care citea Spengler şi care conştientiza că România făcea parte din „culturile minore” şi avea determinarea de a o transforma într-o „cultură majoră”. Punctul de referinţă era generaţia paşoptistă, deoarece aceasta reuşise să realizeze idealul unirii românilor. Acest grup de tineri intelectuali s-au grupat în jurul asociaţiei culturale Criterion şi a revistelor Axa, Pămîntul Stămoşesc şi Cuvântul, care, vor deveni tribuna de unde vor fi promovate ideile ce trebuiau să realizeze tranformarea societăţii româneşti în funcţie de propriile idealuri. Din punct de vedere sociologic aceştia ar putea fi consideraţi o generaţie de inadaptaţi, deoarece nu se regăseau în societatea din care făceau parte.

În acest moment apare ideea unei misiuni în numele creştinătăţii iar această idee puternică atrăgea tinerii. Era recunoscută superioritatea dimensiunii spirituale şi se valorizau principiile religiei ortodoxe împreună cu redescoperirea spaţiului rural. Exponenţii acestui curent erau convinşi că ideologia oficială a statului român modelată pe valori occidentale era în criză aşa cum era în criză filozofia pozitivistă.

Războiul, ca şi criza economică a anilor ´30, care a devastat economia mondială a demonstrat că ideea progresului infinit nu mai era valabilă iar lumea trebuia să se întoarcă cu faţa spre iraţionalism, misticism şi religie.²³ Ideile pe baza cărora vor începe această luptă de reformare a societăţii nu sunt nici pe departe noi şi nu reprezintă altceva decât reluarea ideilor de baza a tradiţionaliştilor care criticau generaţia paşoptistă.

SABIN DRĂGULIN – Lect. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, secretar general de redacţie Sfera Politicii.

 sus