Liberalismul

Liberalismul azi
între ideologie şi fantasme politice¹
 

DANIEL ŞANDRU

Abstract:
The basic idea of this article is that – in spite of postmodern „endism” – liberalism, just as the other products of modernity, may „reinvent” itself if it assumes a clear ideologically delineated status, moving away from „political phantasms”.

Keywords: ideology, liberalism, political ideologies, political phantasms, the myth of individualism, prophetic utopias

Argument

Principala conjectură expusă în acest articol² este că liberalismul, ca şi celelalte produse ale modernităţii, se poate „reinventa” în măsura în care îşi asumă un statut clar delimitat ideologic, distanţându-se de „fantasmele politice” pe care gândirea liberală le incumbă, de la momentul apariţiei sale şi până astăzi. Când vorbesc despre statutul ideologic al liberalismului, susţin o definiţie generală, de orientare pozitivă, a ideologiei, drept sistem de credinţe conturate în orice societate, credinţe situate la nivelul imaginarului social şi care, alături de mituri, legende, habitudini, tipare comportamentale şi atitudinale, au rolul de a trasa un cadru normativ şi acţional cu privire la stilul de funcţionalitate al respectivei societăţi³. În acest context, liberalismul, ca şi socialismul ori conservatorismul, sunt ideologii particulare⁴, fiecare dintre ele având, în sensul de produse intelectuale ale modernităţii, de oferit răspunsuri problemelor aduse în atenţie de avansul societăţii postmoderne. Plecând de la aceste premise, intenţia mea este aceea de a încerca să argumentez că, în epoca noastră, liberalismul se poate „salva” renunţând la pretenţiile doctrinare ori filosofice (lucru valabil, în opinia mea, şi pentru socialism ori conservatorism, dar pe care nu îl voi detalia aici) şi optând pentru un statut ideologic care să îl distanţeze de „balastul” conceptual de tip mitologic sau utopic.

Liberalismul şi postmodernitatea

Pentru gândirea teoretico-socială şi politică, postmodernitatea⁵ a însemnat, înainte de toate, obligaţia unei reevaluări serioase a presupoziţiilor sale. Astfel, însuşi statutul acestui tip de gândire a fost pus în discuţie, lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi în cazul „sanctuarului” până atunci de neatins al ştiinţelor naturii. Fiind pusă în directă relaţie cu problema cunoaşterii, încă de la apariţia sa conceptuală – situată în modernitate – ideologia nu a putut evita „interogatoriul” postmodernităţii. Ambiguitatea sa semantică, dar – mai ales – multiplele roluri (deopotrivă epistemice şi politice) în care gândirea a distribuitt-o de-a lungul scurtei sale istorii au făcut ca anunţul „sfârşitului” său să nu fie o surpriză în zona ştiinţelor sociale. Plasând-o în aria negativului, o întreagă tradiţie de gândire s-a transformat într-un „cortegiu funerar” care a deschis, practic, calea criticilor postmoderne la adresa sa. Implicit, această situaţie s-a repercutat şi la nivelul ideologiilor particulare ale modernităţii politice, deci inclusiv la nivelul ideologiei liberale. Totuşi, în ciuda anunţatului sfârşit, ideologia şi ideologiile par să fi supravieţuit în lumea de astăzi, chiar dacă, aşa cum atrag atenţia adepţii postmodernismului, ele sunt departe de a mai reprezenta concepţiile „totalizatoare”, „universaliste” ale modernităţii şi fiind, mai curând, „urme” ale „lichefierii” acestora⁶.

Unde se află liberalismul, în acest context? Pentru a răspunde întrebării, teoria politică furnizează analize care accentuează asupra relaţiei inextricabile dintre această ideologie şi modernitatea care a produs-o, indicând, totodată, că principalele limite care i se impun de către postmodernitate sunt cauzate de înseşi presupoziţiile epistemice ale liberalismului. Acestea din urmă oferă imaginea unei construcţii intelectuale antinomice, gândirea liberală fiind marcată, în interiorul său, de ceea ce aş numi „tensiunea propriului statut”. Este vorba despre faptul că, în evoluţia sa intelectuală, liberalismul a fost prezentat, de către reprezentanţii săi cei mai de seamă, fie ca o doctrină filosofică, fie ca o teorie politică, fie ca o ideologie. Paradoxul ce rezultă din această situaţie (raportându-ne la tezele „sfârşitului epocii ideologice” şi, ulterior, la cele postmoderne) este dat de realitatea că – aşa cum sugerează Gerald Gaus – pe parcursul secolului trecut şi în zorii acestui mileniu liberalismul a avut mai curând un succes ideologic decât unul doctrinar-filosofic ori teoretico-politic. Dacă, atunci când s-a prezentat public în sensul unui produs ideologic, liberalismul a reuşit să propună strategii acţionale care au marcat evoluţia lumii occidentale, în momentul în care a revendicat statutul de doctrină filosofică ori pe acela de teorie politică s-a lovit de propria sa configuraţie antinomică, rămânând „suspendat” în zona dezbaterilor academice fără de sfârşit. Din punct de vedere epistemologic, situaţia expusă pe urmele lui Gaus devine explicabilă în măsura în care acceptăm definirea pozitivă a ideologiei – redată mai sus –, înţelegând că, fiind o figură centrală a imaginarului propriu oricărei societăţi, ideologia are drept funcţie esenţială asigurarea integrării unei comunităţi şi conferirea unei identităţi sociale⁷. În opinia mea, această funcţie se realizează prin instituirea unor convenţii ideologice al căror rol este cel de a construi înţelesul social⁸.

2. Ideologia liberală şi eliberarea de fantasme

Până în acest punct am încercat să evidenţiez de ce anume prezervarea importanţei liberalismului în condiţiile postmodernităţii este mai curând sustenabilă în sensul său ideologic decât în cel filosofic sau teoretico-politic. Nu exclud, desigur, importanţa contribuţiilor intelectuale venite din aceste două arii ale gândirii pentru evoluţia ulterioară a liberalismului. Consider însă că răspunsurile liberale la provocările impuse de complexitatea societăţii actuale trebui să deţină un substrat ideologic, a cărui funcţie esenţială să fie cea de a garanta „securitatea ontologică” sub aspect comunitar, asigurând posibilităţi de integrare şi menţinere a identităţii sociale. Înseşi răspunsurile venite din perspectiva teoriei politice recente la problema ridicată de statutul ideologiilor în general subliniază această chestiune⁹. Mergând însă mai departe de constatările redate pe baza celor expuse anterior, conjectura mea este că gândirea liberală trebuie să ia distanţă, consecvent asumării statutului ideologic, şi de „balastul” pe care îl implică aspectele mitice şi utopice ale căror rădăcini se regăsesc în pretenţia modernă a unei raţiuni universale care poate ghida progresul umanităţii.

Pentru a argumenta în favoarea acestei asumpţii, voi lua în discuţie, în acest spaţiu, două elemente mitice şi două elemente utopice ale gândirii liberale contemporane. Reunindu-le sub titulatura de fantasme politice, nu intenţionez să minimalizez rolurile pe care miturile şi utopiile le deţin la nivelul imaginarului social, un cadru în care sunt vehiculate, de altfel, şi elementele ideologice¹⁰. Ceea ce vreau să sugerez este faptul că asumarea unui statut ideologic clar delimitat de către liberalism poate servi găsirii unor soluţii concrete la problemele concrete ale societăţii contemporane, pe care nici plasarea mitică în credinţe depăşite de situaţie şi nici proiectarea utopică a unui viitor incert nu le poate furniza. Miturile pe care le am în vedere, şi de care consider că ideologia liberală ar putea să se distanţeze pentru a răspunde cu succes provocărilor lumii de astăzi sunt, cred, exprimate expresiv de proiecţia individualistă a realităţii sociale şi de globalizarea democraţiei liberale, ambele regăsindu-şi resursele în modernitate. Analiza primului mit implică recunoaşterea relaţiei indisolubile dintre liberalismul modern şi evoluţia unui proces de „individuaţie”, precum şi discutare raporturilor dintre „individualism” şi „solitudinea”¹¹ proprie omului modern, asupra cărora nu voi insista, însă, aici. Ce vreau să spun este că menţinerea liberalismului în zona credinţei moderne potrivit căreia individul îşi poate proiecta dezvoltarea indiferent de cadrul social în care evoluează ca actor şi că, mai mult, din suma voinţelor individuale rezultă ceea ce noi denominăm drept „societate” este un tip de abordare politică şi intelectuală care îl situează în poziţia de a  nu putea oferi răspunsuri la chestiunile legate de necesitatea integrării şi identităţii comunitare într-o lume din ce în ce mai fragmentată. Referitor la cel de-al doilea mit, exprimat mai aproape de noi drept consecinţă a „sfârşitului istoriei”¹², dar regăsindu-şi paternitatea în filosofia hegeliană, acesta nu a făcut decât să confirme că tendinţa universalistă a liberalismului – dar identificabilă la nivelul tuturor ideologiilor modernităţii – nu este un răspuns la diversitatea unei lumi aflate în permanenţă mişcare. Iar această situaţie este demonstrată atât de studiile contemporane din domeniul teoriei politice, cât şi de indicatorii empirici obţinuţi ca urmare a cercetărilor efectuate la nivel global¹³. Îndreptându-mi, acum, atenţia înspre utopiile liberalismului, precizez că le am în vedere pe acelea pe care le putem numi profetice, adică acelea conturate în sensul istoricismului definit de filosoful politic Karl Popper. Mă refer – foarte pe scurt în acest cadru – la utopia statului minimal şi la utopia solidarităţii universale, ambele deţinând, în nucleul lor „dur” premise ale gândirii specifice modernităţii, în pofida faptului că, aşa cum apare la Robert Nozick, prima este o temă recurentă a liberalismului clasic¹⁴, ca şi a faptului că, aşa cum e descrisă de către Richard Rorty, cea de a doua încearcă să se delimiteze de „vocabularul final” al aceleiaşi modernităţi¹⁵. Dacă luăm în discuţie premisa aflate la baza primei utopii, adică ideea procedurală a unui stat care doar asigură regulile jocului competiţional pe care îl desfăşoară indivizii în cadrul delimitat societal (statul fiind, în rest, doar un „paznic de noapte”), observăm că, dincolo de a readuce în atenţie antinomia dintre drepturile individuale şi responsabilitatea comunitară, sustenabilitatea acesteia devine cu atât mai chestionabilă în condiţiile în care comunităţile lumii postmoderne activează într-un spaţiu global marcat de tendinţele contradictorii ale omogenităţii şi eterogenităţii. E dificil, aşadar, de susţinut că fie şi o singură comunitate, chiar să admitem că ar fi orientată de o viziune ultraliberală de tipul celei propuse de Nozick, ar putea oferi soluţii care să furnizeze – plecând de la fiecare individ în parte –  „binele comun” în condiţiile globalizării actuale în baza ipotezei atingerii „celei mai bune stări de anarhie” în care, eventual, statul să dispară. De altfel, filosoful politic american a revenit asupra tezei sale libertariene: „În cadrul operaţiilor specifice instituţiilor democratice (…) dorim expresii ale valorilor care ne preocupă şi care ne reunesc. Poziţia libertariană pe care am propus-o odată îmi pare a fi acum una serios inadecvată, în parte deoarece nu a unit pe deplin considerentele umane şi activităţile de cooperare, spre a lăsa loc pentru o apropiere a structurii sociale (…) Există unele lucruri pe care alegem să le facem împreună, prin intermediul guvernământului, marcând astfel solemn solidaritatea noastră umană”¹⁶. Este vorba, aici, de solidaritatea unei comunităţi date, lucru pe care ideologia îl poate realiza graţie funcţiei sale de integrare-identitate. Ajungem, astfel la cea de a doua utopie pe care o numesc profetică, aceea a solidarităţii universale, interpretată în sens „ironist” de filosoful american Richard Rorty, cel care susţine că „unul dintre scopurile mele (…) este să sugerez posibilitatea unei utopii liberale: una în care ironismul, în sensul lui relevant, e universal”¹⁷. Desigur, solidaritatea poate îndeplini rolul unui ideal regulativ, în sensul kantian al expresiei. Şi din acest punct de vedere, ideologia liberală poate răspunde prin aplicarea concretă, delimitată comunitar, a principiului solidarităţii. Extinderea la nivel global a solidarităţii umane, în condiţiile fragmentării culturale şi politice existente, una supusă deopotrivă presiunilor globale şi locale, rămâne o utopie care, deşi poate părea seducătoare, îndreaptă atenţia spre un viitor incert, părând să piardă din vedere problemele acute ale prezentului. Căci, fie ea şi postmodernă, epoca noastră este una în care oamenii nu au ajuns, aşa cum proiectează utopic Rorty, „să se îndepărteze de identităţile religioase şi etnice în favoarea unei imagini a lor ca părţi ale unei aventuri umane măreţe, una desfăşurată la scară globală”¹⁸. Şi, raportându-ne la prezent, nici nu există semne că o vor face în viitor.

Cele expuse mai sus nu indică, în nici un caz, faptul că elementele mitice ori utopice ar trebui să dispară din imaginarul social specific oricărei comunităţi. Acest lucru ar fi, de altfel, imposibil. Ce am vrut să spun este că, în măsura în care se vor distanţa de aceste elemente, ideologiile modernităţii – implicit liberalismul – vor reuşi să răspundă cu succes provocărilor prezentului. Altfel s-a putea ca manifestele lor programatice să devină, cu timpul, doar nişte mituri sau să circule în lumea „suspendată” faţă de realitatea socială a utopiilor.

DANIEL ŞANDRU – Conf. univ. dr. Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi. Bursier postdoctoral, Academia Română, Filiala Iaşi.

 sus