Liberalismul

O posibilă justificare a situării liberalismului între borne moderne/postmoderne

 

VIORELLA MANOLACHE

Abstract:
The political alternative of „coming out from modernity” and of accepting postmodernity which would result in a definitive abandonment of modernity and its values would presuppose a serene contemplation, the acceptance of a hard, polemical, indecisive version. By referring to the (re)assessment of modernity with liberal signs / symbols, I tried to discover some elements capable of putting into practice the new political option grafted upon the structure of postmodernity - a new opportunity to re-evaluate modernity, to „read” the signs of an epoch as indicators. Do not forget, however, that the idea of Romanian modernity was built on a strong executive and a centralized administration, backed ideologically by the liberalism and conservatism. The liberalism hegemony turned liberalism into a metalanguage, enjoying the privileged status of being both a language and a currency exchange and measure for all the other political languages and currencies!

Keywords: modernism ∕ postmodernism, social liberalism, liberal hegemony, the end of liberalism, liberal reconversion

Postmodernismul românesc: un reper politic ambiva­lent

Este evident faptul că, la sfârşitul anilor ’60 (dacă am avea în vedere chiar şi numai efectele politice ale binecunos­cutului an 1968), lumea europeană (şi nu numai ea!) s-a angajat în traversarea unor transformări vizibile. Acestea au fost atât de puternice, încât în ciuda „cortinelor trase”, ele şi-au făcut sim­ţită prezenţa, de la lumea estică, închisă, comunistă, până la cea islamică, de la regimurile politice autoritare până la socie­tăţile deschise, conferind imaginea unui univers, în care, si­multan, se resimţeau fenomene interdependente. Este demersul care a condus la închegarea noului tip de comunităţi internaţi­onale, aproximate printr-un termen al lui Marshall Mcluhan, de sat planetar. Atât guvernele socialiste şi comuniste, cât şi cele liberal-conservatoare, şi-au racordat discursul la perspec­tiva progresist-luministă axată pe dezvoltarea unor noi tipuri de tehnologie genetică, robotică, spaţială şi mai ales, electronică. Acestea au transformat lumea industrială, caracteristică tardo-modernismului economic, într-una postindustrială. Cu o menţi­une: controlul electronic şi managementul perfecţionat au spo­rit productivitatea muncii, creând în lumea vestică, societatea de consum, iar în cea estică, societatea multilateral dezvoltată, ambele cerând, spre a absorbi, produse tot mai sofisticate şi mai estetice. S-a conturat, astfel (dovadă scrierile unor „pro­feţi” ai anilor ’60: Alvin Toffler-Şocul viitorului, Marshall Mcluhan- Galaxia Guttenberg, Herbert Marcuse- Elibera­rea din societatea abundenţei etc.) imaginea unei alte lumi mult mai dinamice, mai tranziente, mai anarhice, mai colorate, amintind de „cetatea” împestriţată din Republica lui Platon.

David Harvey1 propunea, în acest sens, o analiză a postmodernismului în ipostaza sa de mimetism al practicilor sociale, politice şi eco­nomice. Din acest punct de vedere, postmodernismul s-ar (su­pra)pune unei mişcări cu o voinţă puternică şi haotică, având ca scop depăşirea tuturor presupuselor greşeli ale modernismului. Ca atare, e de nedorit orice marginalizare a realizărilor materiale ale practicilor moderniste. Pentru că moderniştii au găsit o cale de a controla şi de a limita condiţia explozivă a capitalismului. Au fost foarte eficienţi în organizarea vieţii ur­bane şi în capacitatea de a construi spaţiul. Postmodernismul, însă, a avut o deosebită importanţă în ceea ce priveşte recu­noaşterea formelor multiple ale existenţei celorlalţi, aşa cum se nasc ele din diferenţele de subiectivitate, gen şi sexualitate, de rasă şi clasă, de locaţii şi dislocaţii spaţiale, geografice şi temporale. În faţa unei atari explozii zidurile dintre cele două lumi (zidul Berlinului fiind nu numai o metaforă, ci şi o realitate) s-au prăbuşit creând noi breşe de gândire şi de viaţă democratică. Cu o menţiune: lumea estică din care făcea parte şi cea românească2, a văzut în presiunea acestui „nor in­formaţional”, o formă de manifestare a imperialismului cultural. Postmodernitatea se (re)cunoaşte, deopotrivă, în această criză a materialismului istoric şi în pătrunderea liberalismului, a teh­nologiei informaţionale în lumea estică, dar şi a spaimei cu pri­vire la îndoctrinare şi dominaţie economică şi politică (în cea occidentală). Materialismul istoric apare, mai degrabă, ca un mod de cercetare dialectic şi inepuizabil decât în ipostaza unui corp închis şi stabil, enucleativ. Metateoria nu mai presupune o afirmare a adevărului total, ci o încercare de împăcare cu ade­vărurile istorice, ce caracterizează atât capitalismul în general, cât şi faza sa actuală. Trezirea din coşmarul confruntărilor nu­cleare, politice, confirmă supremaţia lumii plurale ca formă „in nuce” a postmodernităţii.

Dacă până în decembrie 1989, socie­tatea românească era, totuşi, destul de departe de condiţia postmodernă, după prăbuşirea sistemului comunist, acceptat ca sfârşit al istoriei3, asistăm la un anume proces de transparentizare a instituţiilor şi a statului. Liberalismul şi de­mocraţia de care ne-am contaminat, deşi strâns legate între ele, rămân concepte diferite. J. F. Lyotard4 era convins că statul, în accepţiune clasică, se dovedeşte un factor de opacitate şi de bruiaj pentru „noua in­stanţă economică”5. Reactivată, lumea politică românească postdecembristă, trezită din coşmar, îşi aproximează politica prin promovarea unui discurs din care rezultă că singura alter­nativă la mecanismele de piaţă liberă, se recunoaşte printr-o (re)activare a pieţei. Fukuyama6 considera că societatea, ca „şantier de supravieţuire”, ar trebui să fie convertită într-o civi­lizaţie bazată pe cunoaştere şi tehnologie, ca sursă psihologică durabilă a democraţiei, prin abandonarea vechii gândiri în favoarea „thimosului” plato­nician7.

Într-un atare context, este unanim acceptat faptul că moderni­tatea românească ar parcurge un proces de extincţie odată cu afişarea pronunţată a caracterului ideologic al reperelor isto­rice.

Ca atare, relaţia modernitate/postmodernitate presupune un raport slab, în care trecerea în plan real este înţeleasă ca modifi­care a unei relaţii supralicitate de discursul politic grupat sub un titlu retoric, convenţional al „formelor fără fond”.

Postmodernismul românesc devine, din punct de vedere politic, ambiva­lent, fiind dublu codificat: atât complice, cât şi contestatar la adresa oricărui fenomen de închidere, invitându-ne (în)spre participarea la o dezbatere asupra naturii şi a direcţiilor de deplasare ale societăţiilor actuale, într-un context globalizant.

(Re)valuarea modernităţii cu indicatoare / însemne liberale

Optând pentru o cartografiere, chiar şi sumară, a reliefului politic al configuraţiilor culturale, economice, religioase etc. (care gâtuie modelul occidental al modernităţii, deformându-l!), ne ralierăm opţiunii potrivit căreia proiectul modern românesc sincopat nu a mai putut fi reactivat, în principal, din cauza infarctului tradiţiei democratice şi a reciprocităţii de drepturi dintre conducători şi conduşi. Numitorul comun al proiectelor şi politicilor de modernizare din Europa centrală şi-de-sud-est este dat de eşuarea lor generală din acelaşi motiv şi în aceeaşi măsură, dublat de efectele (i)mediate ale instaurării comunismului, ca emanaţie politică a antielitei.

Cu greu se mai puteau recunoaşte, chiar şi în/din descrieri istoriste ale vreunui politruc luminat, elitele tradiţionale drept reflexe ale statului liberal, constituit pe separarea puterilor cu sensul prefigurat de Montesquieu, acela de autentice garante ale departajării dintre contraforturile centrelor de putere şi tiranofagia socialului.

Într-o developare a evoluţiei societăţii româneşti, cercetători de formaţii diferite (de la Sorin Alexandrescu la Adrian T. Sîrbu ş.a.m.d.) consideră că, în ciuda unui discurs ocurent, la noi nu a existat o burghezie constituită organic. Conştiinţa burgheză de sine, articulată în idealuri emancipatoare specifice, gata de fixat în instituţii socio-politice şi culturale, a precedat realitatea efectivă, de natură socio-economică, a acestei clase.

În acord cu reflexele conservatorismlui prudent al lui Raymond Aron - un analist critic al societăţii liberale -, care, respingând cu fermitate ideologiile totalitare, a căutat explicaţii pentru atracţia maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii occidentale (franceze în special), o serie de cercetători ai fenomenului 8 consideră că nu poate exista o mai eclatantă probă pentru ipoteza care indică socialismul real drept pur şi simplu o altă cale, un alt traseu al modernizării şi modernităţii.

Ca atare, clivajului produs odată cu prăbuşirea comunismului de tip sovietic i-a urmat, potrivit lui Bruce Ackerman9, o a doua revoluţie liberală, întreruptă de crizele globale, de totalitarismele de stânga sau de dreapta, care au culminat cu exacerbarea puseelor postbelice şi cu efectele acumulate prin Războiul Rece. O atare ipoteză de lucru, verificabilă şi în cazul spaţiului românesc, imprimă acestuia o evidenţă hotărâtoare: cea mai rezistentă parte emancipatoare a programului revoluţionar paşoptist - de modernizare a României - a rămas neîncheiat!

Potrivit Dicţionarului Politic10, liberalismul social este o doctrină politică prin care se acoperă, într-o sinteză fericită a liberalismului cu civismul, spaţiul dintre liberalismul radical şi social-democraţie. Ca atare, liberalismul social va pleda pentru un model liberal moderat, atent la problemele sociale ale lumii contemporane care n-au primit un răspuns adecvat din partea curentelor socialiste, pe de o parte, şi a liberalismului clasic/curentelor neoliberale, pe de altă parte.

În acest context, este bine să ne gândim şi la faptul că, în multe privinţe, cea mai apropiată doctrină de liberalismul social rămâne, totuşi, social-democraţia, „liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga” (cf. Kamaludin Gadjiev, Ştiinţa politică, 1995).

Pe filiera politologului rus, în funcţie de conjunctura şi realităţile social-economice, Oleg Serebrian11 este convins că „liberalismul social pledează pentru acţiuni de dreapta”, acolo unde modul de organizare social-economică e unul de „stânga”, iar politicile sociale excesive ar putea periclita buna funcţionare a economiei. Sau, dimpotrivă, poate declanşa acţiuni de „stânga”, acolo unde modelul de organizare e unul pronunţat de „dreapta”, iar sfera socială este total ignorată.

După cum se poate constata, atât social-democraţii, cât şi social-liberalii sunt preocupaţi de o politică socială echilibrată, deosebirea între politicile economice ale acestor doctrine fiind dată de aspectul economic, decisiv în definirea identităţii modelului social-liberal.

Cu toate aceste asemănări cu social-democraţia, în planul politicilor sociale şi, parţial, chiar economice, liberalismul social românesc rămâne, în esenţă, un model de sorginte liberală, un moştenitor fidel al valorilor şi idealurilor politice şi morale ale liberalismului clasic.

Astfel, în partitura politică românească, mesajul social-liberal va plusa, ori de câte ori i se va ivi ocazia, pe cele „patru fundamente” ale demersului etico-politic al „liberalismului clasic”: meliorismul, universalismul, individualismul şi egalitarismul, prezenţa acestei cvadrituri distingând net form(ul)a zeletină de liberalism social de cele mai «liberale» forme ale ideologiilor neomarxiste.

În altă ordine de idei, Parekh observa că „hegemonia liberalismului a avut câteva consecinţe nefericite, în sensul că ea a transformat liberalismul într-un metalimbaj, bucurându-se de statutul privilegiat de a fi atât un limbaj ca altele, cât şi arbitrul felului în care ar trebui vorbite alte limbaje, atât o monedă de schimb, cât şi o măsură pentru toate celelalte monede de schimb”.12

Mai aproape de noi, având în vedere că starea spirituală a liberalismului contemporan este destul de contradictorie, într-un studiu dedicat liberalismului contemporan, Andrei Marga13 încerca să ofere un răspuns cuprinzător întrebării ce este liberalismul astăzi? Aprecierile sale privind liberalismul se situează între cele două extreme localizate între Francis Fukuyama14 şi Immanuel Wallerstein15.

Dacă Fukuyama a salutat victoria deplină a liberalismului după prăbuşirea sistemului totalitar sovietic, victorie repurtată prin epuizarea tuturor alternativelor la liberalism, Wallerstein a interpretat evenimentele din 1989 drept marcă a sfârşitul liberalismului, care ar fi dispărut ca ideologie hegemonică o dată cu doctrina comunismului, ultimele care au crezut sincer în promisiunile liberalismului fiind partidele comuniste de stil vechi din fostul Bloc Comunist.

Principiile liberalismului sunt însă recognoscibile în întregul spectru politic - de la conservatorii din noua dreaptă, până la socialiştii de orientare democratică.

Potrivit lui Andrei Marga, un teoretician precum Kymlicka16 opinează că, la formularea principiilor liberalismului, Rawls şi Dworkin nu au luat în considerare apartenenţa culturală, neglijind în consecinţă diferenţierea culturală din societăţile moderne. Liberalismul astfel conceput depăşeşte acuzaţia că, fiind absorbit de protejarea individului, este neglijent în ceea ce priveşte nevoile comunităţii şi etalează substratul cultural adiacent17.

Nu putem eluda, în acest context al dialogului deschis, opinia lui Gabriel Andreescu18, care îşi exprima îndoiala cu privire la nevoia unei abordări specifice în această parte a continentului european şi, în general, referitoare la oportunitatea unei opoziţii de principiu între „o teorie politică estică vs. o teorie politică occidentală”. Andreescu oferea patru argumente pentru susţinerea poziţiei sale. Primul stabilea că există un universalism al valorilor estice; al doilea considera că principalele teme ale societăţilor actuale, vestice şi estice, ţin nu de specificitatea determinată de istorii diferite, ci preponderent, de necesitatea de a face faţă modernităţii; un al treilea argument se raporta la dinamica internă a societăţilor şi la „incredibila lor amestecare” într-o societate globală, iar cel de-al patrulea avea în vedere faptul că o societate este în primul rând un sistem funcţional, obligat să identifice şi să rezolve problemele specifice vieţii.

Pentru că, după cum lăsa a se înţelege Roussellier19, liberalismul politic încetează a mai fi inspiratorul principal al modelului instituţional şi referinţa dominantă a culturii politice, fiind marcat de moduri reperabile de reconversie şi persistenţă. Un prim mod - acela al reconversiei prin refugiu în specializare -, ar viza itinerariile unor liberali care îşi mută exerciţiul politic din spaţiul parlamentar în interioriul noilor instanţe ale puterii, optând pentru o cultură a înaltei administraţii, a influenţei. Destinul partidelor politice liberale, deşi lipsite, pe plan european, de o poziţie hegemonică, exploatează şi exercită o influenţă deosebită asupra partidelor - pivot din interiorul coaliţiilor guvernamentale20.

Reconversia liberalismului politic într-o cultură liberală confirmă că liberalismul moral şi liberalismul economic nu au fost structural atinse de „declinul liberalismului”21.

Jean - François Revel22 se întreba cum se poate ieşi din liberalism, atunci când nici măcar nu s-a intrat în el? Făcând referire la cartea lui Alain Touraine, Comment sortir du libéralisme?, Revel considera că trei sferturi din ţările de pe glob (şi îndeosebi Franţa!) nici nu au intrat în liberalism. Potrivit lui Touraine, ne-am afla într-un „etatism extrem”23.

Căci, aşa cum nota Revel, toate discuţiile cu privire la meritele socialismului şi liberalismului sunt falsificate de o neînţelegere: socialiştii îşi închipuie că liberalismul este o ideologie. În fond, liberalismul nu a fost niciodată o ideologie, o teorie întemeiată pe concepte anterioare oricărei experienţe, nici o dogmă invariabilă şi independentă faţă de cursul evenimentelor sau de rezultatele acţiunii. El nu este decât un ansamblu de observaţii asupra unor fapte care au avut deja loc, constituindu-se într-o serie de presupoziţii referitoare la evenimente ce au avut loc efectiv. Aşa că liberalismul nu este niciun socialism de-a-ndoaselea şi niciun totalitarism ideologic guvernat de legi intelectuale identice cu cele pe care le critică24.

Aşadar, în „cazul românesc”, varianta unei noi ocazii de a (re)evalua modernitatea, de a „citi” însemnele liberale ca indicatoare, este cu mult mai aproape de ceea am putea numi „delegitimările” lyotardiene.

În acord cu recentele cercetări din domeniul ştiinţelor politice, considerăm că prin instaurarea delegitimării, spaţiul românesc se integrează, firesc, ritmului globalizării gestionate ştiinţific. Aceasta se recunoaşte într-un angajament politic şi civic regăsit în invarianţi politici de factură liberală, care au ca obiectiv fundamental: asigurarea de şanse egale de afirmare pentru toţi cetăţenii; crearea unui cadru normal de funcţionare a justiţiei sociale; promovarea elementelor de natură să genereze prosperitatea la nivel local, regional, naţional, internaţional; respectarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului; înlăturarea inegalităţii şi a discriminării; încurajarea competiţiei valorilor; împiedicarea tendinţelor monopoliste; instaurarea unui climat de pace şi securitate în întreaga lume.

După cum se subliniază în programul majorităţii partidelor politice, ceea ce primează rămâne principiul liberal al dreptului la diferenţă.