Liberalismul

Contractualism şi libertate. O investigaţie critică

HENRIETA ANIŞOARA ŞERBAN

Abstract:
The paper investigates the relationship between contractualism and freedom, in the Sexual Contract, Carole Pateman’s famous book. Conceiving contractualism, generally, as one of the most important theoretical sources for the individual freedom, we present and interpret the arguments of Carole Pateman for the „masculine” nature of the social contract. Then, we identify the consequences that this nature of the social contract holds in what concerns the status of women within society. With this approach the analysis highlights that the „origin” of freedom and its substance are generated by the individual freedoms guaranteed politically by the state (society or commonwealth) appear as a consequence of the contract of origin among the individuals and the state.

Keywords: sexual contract, social, contract, freedom, equality, feminism

În Contractul Sexual, Pateman arată că indivizii formează în societate o fraternitate fiind uniţi printr-o legătură socială ca bărbaţi. Prin această legătură aceştia deţin şi un interes comun în susţinerea unui contract original care legitimează „dreptul masculin” ce le îngăduie beneficii materiale şi psihologice din subordonarea femeilor. Această ipoteză de lucru este investigată în legătură cu ideea că o ordine socială liberă nu poate fi o ordine contractualistă şi de aici necesitatea unei teorii politice novatoare care ar consta tocmai într-o nouă perspectivă asupra libertăţii politice.

La sfârşitul anilor ’80, Carole Pateman a realizat un portret al teoriei politice feministe, pe care o vedea ca pe o construcţie teoretică ce porneşte de la interpretările feministe ale textelor clasice, continuă cu extinderea ariei de probleme ridicate şi apoi construieşte o teorie feministă distinctă. Astfel, teoria democratică intră în dialog cu teoriile feministe, iar teoriile feministe îmbogăţesc teoriile democratice, aşa cum a fost şi cazul conceptualizării participării în democraţie, la care Carole Pateman a avut o contribuţie substanţială. Miza criticii feministe a contractualismului constă şi în tematica participării sociale şi politice. Pateman investighează acestă tematică în relaţie cu problematica democraţiei şi a democratizării şi este un autor important în această privinţă.¹

În cele ce urmează voi investiga interpretarea teoriei contractualiste. În cele opt capitole ale Contractului Sexual, Pateman abordează critic teoria „contractualistă”, care arată că „originea” libertăţii şi substanţa ei, constă în libertăţile individuale garantate în mod politic de către statul (sau societatea sau commonwealth-ul) ce iau fiinţă ca rezultat al unui contract originar între indivizi şi stat. Autorii, care în istoria modernă şi contemporană a ideilor politice au considerat că înaintea „contractului” a existat fie o „stare de natură” (cu diferite caracteristici), fie o „situaţie originală” (original position, la Rawls), au subliniat cu toţii, deşi poate prin aspecte diverse, faptul că odată stabilit contractul el le permite „indivizilor” să intre într-o societate care este politică tocmai prin libertăţile pe care le garantează, prin lege. Cu toate acestea, femeile sunt lăsate în afara acestui demers politic originar.

Femeile nu intră într-un contract politic fiindcă ele se află „prinse” într-un contract sexual, de subordonare, care le descalifică în competiţia pentru drepturi politice. Intrând într-un contract matrimonial, femeile intră şi într-un contract de subordonare. Aşa cum arată autoarea în capitolul „Confuzii patriarhale” în istoria ideilor politice există o tensiune între opinii ca cele susţinute de O’Brien, după care „teoria politică este plină de istorii despre bărbaţi care dau viaţă unor noi forme politice sau vieţii politice în sine”² şi ideea lui Mill (dezvoltată de către Taylor şi de alte feministe de factură iluministă) conform căreia: „Relaţii contractuale impersonale au înlocuit vechea, personala subjecţie a statutului din patriarhie. Sau, pentru a exprima aceast aspect într-un mod ceva mai diferit, patriarhia a fost înlocuită prin relaţiile civile, contractualiste ale capitalismului.”³ Numai că patriarhhatul deşi a existat înaintea capitalismului tinde să co-existe cu acesta în domeniul vieţii private, influenţând domeniul public.

Autoarea deschide o perspectivă nouă în lectura unor autori politici clasici cum sunt Hobbes şi Locke. Mai ales la Hobbes, femeile sun considerate egale în relaţiile lor cu bărbaţii, în starea de natură. Ele nu sunt parte a acestui grup de „contractanţi” ai formei politice (liberale) de orânduire statală. Orice egalitate este uitată în etapa propriu-zisă a contractului.

Astfel, în capitolul intitulat „Contractul, individul şi sclavia”, Hobbes este considerat de către Pateman cel mai liberal dintre contractualişti prin perspectiva sa asupra stării de natură, nu numai pentru că viziunea sa de individ este aceea de fiinţă complexă şi liberă, dar şi pentru că el consideră că în starea de natură femeile sunt libere şi egale cu bărbaţii. „Căci nu este întotdeauna o diferenţă în putere (fizică) sau judecată între bărbat şi femeie care să poată fi determinată fără război. În commonwealth controversa este rezolvată de către legea civilă: de cele mai multe ori (dar nu mereu) în favoarea tatălui; deoarece în cea mai mare parte commonwealth-ul a fost ridicat de către taţii familiilor şi nu de către mame.”⁴

Cu această excepţie toţi teoreticienii contractului social argumentează, dacă o fac, teologic şi fizic subordonarea femeilor. În acelaşi timp nici un alt contractualist nu arată cu o asemenea claritate excluderea femeilor de la edificarea şi funcţionarea commonwealth-ului. Pe de altă parte, aspectul acesta reprezentat de consideraţia specială pe care o arată Hobbes femeilor este totuşi umbrit de atenţia deosebită dată diverselor concepţii de individ (masculinitatea acestuia fiind subînţeleasă). Într-un prim moment Hobbes îşi exprimă încrederea în faptul că femeile reprezintă în principiu un potenţial adversar pentru bărbaţi. Acestea nu sunt din start considerate fără şanse fie în ceea ce priveşte „puterea fizică”, fie în ceea ce priveşte „judecata”. În partea a doua a argumentului se arată însă că onoarea şi drepturile legii civile în commonwealth revin bărbatului „deoarece în cea mai mare parte commonwealth-ul a fost ridicat de către taţii familiilor şi nu de către mame”.

Aceste două părţi ale argumentului relaţiei inegale din punct de vedere istoric, economic, social şi politic dintre bărbaţi şi femei care îşi regăseşte originea la Hobbes sunt evidenţiate de Carole Pateman după cum urmează: „Doctrina contractului reţine că există doar o unică origine a dreptului politic, în mod convenţional, şi totuşi cu excepţia teoriei lui Hobbes unde ambele sexe sunt descrise ca fiind în mod natural libere şi egale, teoreticienii contractului argumentează că drepturile bărbaţilor asupra femeilor au o bază naturală. Numai bărbaţii au atributele necesare «indivizilor» liberi. Relaţiile de subordonare dintre bărbaţi trebuie, dacă este să fie legitime, să fie originate în contract. Femeile sunt născute în subordonare.” ⁵

Ca urmare, femeile au fost considerate parte cu drepturi depline a contractului social în care funcţionează ca doar parte secundară, marginală, în virtutea contractutul sexual, marital, patern.

Un alt aspect decisiv este acela că cele două contracte – sexual şi social – şi-au consolidat statutul separat prin atenţia acordată cu precădere contractului social, prezentat mereu în (diverşi) termeni generalizaţi, pentru că „scriitorii clasici erau conştienţi de semnificaţia presupunerilor doctrinei contractualiste⁶ pentru relaţiile dintre sexe. Nu mai puteau fi siguri de nimic atunci când premisele propriilor argumente erau subversive tuturor relaţiilor bazate pe autoritate, inclusiv relaţiile conjugale.”⁷

În filosofia sa politică Pateman urmăreşte logica instituţiilor contractualiste, între care căsătoria este una dintre cele mai interesante. Aspectul interesant este acestă consimţire care e necesară pentru ca femeile să capete un statut marital. De asemenea, femeile apar ca nişte fiinţe libere care pot fi parte în diverse contracte şi care trebuie să-şi dea consimţământul pentru ca o nouă situaţie, contractuală, să fie legitimă. În acelaşi timp, femeile nu pot stabili contracte de căsătorie decât în calitatea lor de femei şi nu de persoane, de indivizi. În acest punct, Pateman localizează dimensiunea ascunsă a contractului: contractul sexual. Deoarece femeile nu au participat la contractul original, ele nu pot să mai participe în calitate de fiinţe libere nici în cazul contractului marital. Aşadar, ele pot s-o facă doar în calitate de femei. Ordinea contractualistă le acordă statutul de femei, adică nu de persoane, ori de indivizi, ci de părţi necontractante pentru constituirea ordinii politice, ci doar pentru constituirea ordinii maritale.

În acest context, este ciudat că femeile trebuie să consimtă în ceea ce priveşte mariajul şi o fac, deoarece semnificaţia acestui act nu este libertatea, căci aşa cum susţin adepţii contractualismului în viziunea lui Carole Pateman, ele nu vor obţine niciodată libertatea politică. Astfel, în relaţiile maritale, în raport cu bărbaţii ele sunt în acelaşi timp libere şi subordonate. Pateman se referă la situaţia în care bărbaţii câştigă toate drepturile de proprietate asupra femeilor lor după căsătorie. După ce-a fost liberă să consimtă cu privire la căsătorie, femeia se găseşte în situaţia de a se confrunta cu o altă faţetă a contractualismului, care-a condamnat-o la subordonare, efect al contractului sexual. Pateman afirmă că bărbaţii au un fel de drepturi speciale asupra soţiilor lor, ceea ce explică dezvoltarea extrem de lentă a legislaţiei de protejare a soţiilor împotriva violului conjugal. Pateman evidenţiază acest paradox mai ales în capitolul „What’s wrong with the prostitution”. Contractualismul face ca în statele ce respectă această tradiţie politică, femeile să fie în acelaşi timp libere şi non-libere.

Tradiţia gândirii politice feministe, îşi are originile, după Pateman, la Mary Astell şi este parte a teoriei politice, depăşind în acelaşi timp limitele sale. Pateman analizează feminismul detaşat de obişnuinţa de a-l percepe ca pe o continuare a liberalismului, socialismului sau a altor proiecte progresiste. Autoarea apără ideea de proiect concret de o factură diferită, separat de fundamentul „masculin” al societăţii politice liberale actuale, reprezentat prin demersul de introducere a unui „venit de bază” garantat, care ar putea oferi femeilor, într-o primă etapă, o independenţă fundamentală. Chiar dacă ar fi o sumă modică în privinţa asigurării confortului existenţei, aceasta le-ar spori libertatea, dându-le posibilitatea de a „consimţi” în chestiuni sociale şi politice, de a participa mai mult şi la alte acţiuni decât cele maritale.

Prin critica contractului sexual se inaugurează o nouă politică a „libertăţii”, a „egalităţii” şi a „fraternităţii” şi în sens metaforic şi într-un sens literal care reliefează alte conotaţii suplimentare şi pentru valorile „libertate” şi „egalitate”. Politica rezultată din contractul sexual este o politică a consensului masculin şi a presupoziţiei masculine asupra consensului feminin. În consecinţă, politica unui contract sexual nu poate fi decât o politică de subordonare pentru acelea care nu s-au constituit ca parte a contractului originar care a făcut posibile atât libertatea cât şi egalitatea. Un venit concret le-ar „scoate” pe femei (în special pe femeile casnice) din spaţiul primordial în care sunt „uitate”, căpătând nişte garanţii asupra propriilor lor persoane, condiţie esenţială a libertăţii politice.

În Contractul Sexual Pateman împleteşte considerentele de teorie politică, punctând şi aspecte mai concrete de natură socială şi economică. Preocuparea pentru libertate politică este astfel continuată de o preocupare pentru o libertate mai mare economică şi socială, posibilă de exemplu prin garantarea unui venit de bază ca modalitate de încurajare a libertăţii femeilor.

Pentru a explica această luare de poziţie suprinzătoare şi, aparent, hazardată, autoarea explică semnificaţia politică a instituţiilor libere, element central al spaţiului public democratic, al domniei legii şi al egalităţii tuturor în faţa legii. „«Instituţiile libere» presupun implicarea unor părţi care pot fi contrapuse unele altora ca părţi egale. Relaţiile domestice stăpân-sclav şi stăpân-servitor, relaţii între inegali, au deschis calea relaţiilor dintre capitalist sau angajator şi angajat plătit sau muncitor. Producţia a ieşit din cadrul familiei şi a intrat într-o zonă a întreprinderilor capitaliste, iar angajaţii domestici bărbaţi au devenit muncitori. Angajatul cu salariu stă acum ca egal civil al angajatorului în domeniul public al pieţei capitaliste”. Soţia casnică cu salariu ar putea fi astfel un egal al „angajatorului” soţ.

Contractul marital este o „relicvă feudală” şi este inclus în viaţa socială pentru a da femeilor acces reglementat la această viaţă şi, în acelaşi timp, pentru a stabili o diviziune a muncii în care femeile sunt subordonate bărbaţilor. Pateman trece în revistă mai multe mărturii în acest sens – cea a lui Rousseau în La Nouvelle Héloise, poziţia sociobiologilor, E. O. Wilson (în relatarea sa despre geneza diviziunii sexuale contemporane a muncii în stadiile mai timpurii ale istoriei umane, unde arată avantajul căsătoriei pentru femei, cooptând bărbaţii la sprijinirea lor la creşterea copiilor şi în ce priveşte economia domestică şi pentru bărbaţi, care monopolizează astfel productivitatea economică a femeilor), Zilboorg (susţine că femeile devin sclave sexuale şi economice în familie), William Thompson („fiecare bărbat înjugă o femeie la stabilirea instituţiei [căsătoriei] şi numeşte acest lucru contract”), cea lui John Stuart Mill („căsătoria este starea primitivă a sclaviei perpetuată, care nu şi-a pierdut urma ca o pată a originii sale brutale”). Acesta din urmă este şi autorul argumentului după care „nici un sclav nu este sclav în aceeaşi măsură ca o soţie”, căci, oricât de brutal este soţul, tot îi poate cere în virtutea contractului marital să fie „un instrument al unei funcţii animalice contrar înclinaţiilor ei”.⁸ Mary Wollstonecraft critica încă din 1792 ideea că femeile trebuie să răspundă spre saţierea apetitului bărbatului sau să fie servitorul superior, care îi oferă mesele şi are grijă de lenjeria sa, iar Thorstein Veblen numea soţia îngrijitorul şef al gospodăriei. Legăturile familiale au făcut şi probabil încă mai determină adesea ca unele femei din familie să fie folosite ca servitori domestici neplătiţi (Leonore Davidoff). Abia după anii ’30 se impune în Europa şi în lumea anglo-saxonă familia fără servitori, în care soţia rămâne, de fapt, singurul servitor al casei a cărui sărăcie, mult mai mare decât a soţului este ignorată de analiştii economici şi chiar de scriitorii socialişti (ca George Orwell în The Road to Wigan Pier) toţi abordând modelul soţului benevolent. Imaginea soţiei care se priva de cele mai de bază necesităţi pentru a se asigura că bărbatul şi copiii îi sunt hrăniţi este parte substanţială a naraţiunii sociale a modernităţii chiar şi în zona „civilizată” a lumii. În România, atât cea pre-comunistă, cât şi cea comunistă viaţa femeilor a fost cu precădere o viaţă a renunţărilor. Dacă soţia este prezentată în imaginea propriului şef, deosebită de cea a sclavului, servitorului sau chiar a muncitorului, viaţa sa socială, nu putea exista decât ca soţie şi nu ca individ; de aici limitările şi nuanţele referitoare la proprietatea pe care o deţine o femeie care intră în contractul marital, toate în funcţie de benevolenţa soţului. De aici, raportarea soţiei la soţ ca a sclavului/servitorului la stăpân.

În acelaşi timp, linia argumentării poziţionează soţia şi ca muncitor, dar de un tip special. Soţia este un muncitor neplătit şi astfel poate fi analizată ca element oprimat din perspectiva unei critici marxiste a contractului social. Interesul pentru conceptul de „patriarhie” în sens ideologic şi nu antropologic sau religios a condus la o perspectivă mai nuanţată asupra puterii conjugale. „Subordonarea soţiei derivă din faptul că ea este femeie”, iar Carole Pateman are meritul de a aborda implicaţiile politice ale dreptului patriarhal care rămâneau în penumbră într-o abordare critică feministă de tip marxist.

Argumentul susţinut de Carol Pateman, pe care l-am schiţat mai sus, în tuşe îngroşate, menite să intrige, pentru a putea ieşi din sfera de idei a rolurilor „naturale” în căsnicie, este „argumentul sistemului dual”. Lumea de astăzi, lumea occidentală, poate fi definită ca un capitalism patriarhal, un capitalism care menţine o relicvă a lumii feudale, şi anume „patriarhismul”⁹. Critica feministă a capitalismului trebuie ca urmare dublată de o critică a „patriarhismului”, care susţine contractul sexual (marital) şi care îndeplineşte funcţia ideologică de naturalizare a subordonării femeilor în sânul familiilor lor.

Cititorul grăbit va remarca o anume „vechime” a exemplelor utilizate de autoare în argumentare şi va reclama o inadecvare faţă de lumea de astăzi când femeile se pot căsători sau nu, pot avea parteneri multipli, parteneri de lungă durată, pot vota, pot conduce afaceri, pot avea performanţe în diverse domenii şi multe femei se strecoară în topurile bogătaşilor ţărilor şi ale lumii. Aici sunt necesare două răspunsuri. Primul, femeile excepţionale şi situaţiile excepţionale ale unor femei nu pot face dovada justiţiei sociale. Excepţionalismul rămâne doar excepţionalism şi chiar subliniază defavorabil cazurile cu relevanţă statistică (dar şi din perspectiva criticii contractului social în calitate de contract sexual, ca la Pateman) de viol marital, spre exemplu. Dificultatea cu care societatea se mobilizează împotriva acestei probleme arată „naturaleţea” dreptului marital al bărbatului aupra femeii în căsnicie şi, „în oglindă”, improprietatea asupra propriei persoane, în ceea ce le priveşte pe femeile-soţii în cauză. Poate fi liberă o „individă” care nu are proprietate asupra propriei persoane? Al doilea răspuns se referă la faptul că „argumentul dublu”, aşa cum îl construieşte Carole Pateman, are nevoie de o arheologie a interpretărilor simbolice şi ideologice un demers de detectiv, pe urmele „relicvei feudale” în istoria premodernă şi a modernităţii timpurii a lumii „civilizate”. De aceea este binevenit şi relevant apelul la interpretări şi poziţii filosofice de secol XVIII şi XIX, nu doar de început de secol XX.

Tema principală a cărţii şi a operei autoarei în general este libertatea, văzută în principal ca absenţă a subordonării. Ea investighează principalele garanţii („liberale”) ale libertăţii, corelate cu ceea ce înseamnă în acest context de idei politice liberale „a fi liber şi egal”, adică în primul rând faptul că mai întâi indivizii trebuie să consimtă să beneficieze de libertatea protejată şi garantată de către stat. În legătură cu acest aspect apare posibilitatea de a se întreba dacă nu cumva este posibil ca unii indivizi să nu fi consimţit şi dacă nu au consimţit atunci este zdruncinată tocmai justificarea statului liberal. Deşi punctul de plecare al autoarei nu aparţine gândirii feministe ci istoriei ideilor politice, există implicaţii feministe ale demersului său.

O a doua temă de studiu este cea a consimţământului acordat de indivizi în privinţa fundamentelor politice ale statului liberal precum şi raportul dintre acest consimţământ şi statutul femeilor despre care în toate circumstanţele, nu doar în contextul teoriilor contractualiste se consideră că ele consimt şi atunci când nu o fac, ca o extrapolare a credinţei („populare”) universal înrădăcinate că femeile de fapt spun „da” şi atunci când spun „nu”.

Ca urmare, în teoria liberală, Pateman descoperă o dinamică particulară, prin care deşi femeile nu au consimţit la ordinea politică trebuie să fie capabile să-i consimtă. Autoarea presupune aici ordinea statului şi a societăţii democratice liberale în care se găsesc, cea „curentă”, dar argumentul ei are un impact cu atât mai mai şi este cu atât mai semnificativ, pentru situaţia în care femeile nu au consimţit la o ordine politică ne-liberală, dar trebuie să fie capabile să îi facă faţă.

Subordonarea capătă aşadar iluminări aparte din perspectiva unei critici a patriarhismului din „inima” contractului sexual. În acest sens, ideile Carolei Pateman rezonează, spre exemplu, deopotrivă cu cele prezente la Luce Irigaray şi la Mihaela Miroiu. Irigaray exprima consacrarea subordonării femininului prin puterea discursului masculin, care acceptă specificitatea feminină numai ca bază de justificare a subordonării şi în consecinţă sexualizarea femeii în Ce sexe qui n’est pas un. Dintr-o perspectivă a simbolicii politice, Irigaray argumentează prizonieratul femeii într-un orizont socio-cultural în care femeia nu poate exista decât în acest orizont de obiect sexualizat, pe piaţă.¹⁰

Mihaela Miroiu analizează aceaste aspecte în corelaţie cu observaţiile făcute de Gerda Lerner: „Baza patriarhatului o reprezintă un contract nescris de schimb: suport economic şi protecţie din partea bărbatului în schimbul subordonării femeii în privinţa serviciilor casnice şi sexuale. Femeia poate împărtăşi privilegiile bărbatului dar numai prin protecţia şi medierea acestuia.”¹¹ Ea evidenţiează în analizele sale şi deosebirile majore ale unui demers de critică a patriarhatului (prin prisma contractului social sau nu), faţă de demersul feminist de tip iluminist (Condorcet, Wollstonecraft).

Demersul lui Carole Pateman arată continuitatea tradiţiei „captivităţii” femeilor ca non-indivizi, într-o logică „sacrificială” şi limitele multiple ale libertăţii lor ca indivizi, într-o logică de „scop în sine”, cu atât mai semnificativă în zilele noastre când în lumea democratică în general şi mai ales în România, femeile, chiar cele cu o educaţie universitară, se percep pe sine ca femei şi nu în calitate de indivizi. Sub acest aspect, umbra lungă a contractului sexual ajung şi femeile necăsătorite, deoarece prin contractul sexual femeile sunt în societate de fapt nu indivizi, ci femei (în familia tatălui, dacă nu a soţului).

Revenind la soluţia, poate surprinzătoare, pe care o dă Carole Pateman la problema „relicvei feudale”, „patriarhismul”, şi anume, venitul garantat pentru femei, pentru a uşura înţelegerea acestei poziţii trebuie punctate mai multe aspecte. Autoarea vine dintr-o cultură a „affirmative action”, context în care se înţelege faptul că orice compensaţii simbolice sau materiale acordate ca affirmative action este acordată, şi primită, nu ca o miluire pentru un cerşetor, şi nu este o consacrare a statutului de cetăţean de rangul doi, ci o compesare pentru nedreptăţile şi injustiţiile suferite în trecut (în cazul femeilor sunt corecţii aduse „relicvei feudale”). Din acest punct de vedere, ca urmare, nu se susţine nici ideea că un astfel de venit ar reconfirma poziţia de subordonare pentru femei în societate şi nici aceea că un astfel de venit ar fi nedrept pentru restul populaţiei, care va resimţi într-un mod sau altul, mai mult sau mai puţin acut, redirecţionarea acestei sume de la buget. Statutul moral al societăţii se susţine cu legitimarea unor asemenea reparaţii materiale şi morale cu rol de corectare a deviaţiilor „patriarhale” ale societăţii.

Practica socială şi viaţa indivizilor încă rămâne în urma teoretizărilor democratice feministe. În acest sens studiul ONU intitulat „Women, Peace and Security” din 2002 arată că „femeile nu se bucură de acelaşi statut cu bărbaţii în nici o societate. Acolo unde există culturi ale violenţei şi discriminării împotriva femeilor şi fetelor tinere înainte de conflictul armat, acestea vor fi exacerbate în timpul conflictului”.¹²

Această critică contractualistă, prin „argumentul sistemului dual” reprezintă o piesă importantă în construirea unei teorii feministe distincte. Acest stadiu al gândirii feministe poate fi considerat o perspectivă ideologică (Sandra Whitworth) şi o acţiune ideologică în contextul în care ştiinţa devine astăzi autoreflexivă faţă de demersurile sale ideologice şi faţă de limitele obiectivităţii ştiinţifice. Sandra Whitworth delimita trei perspective ideologice, aş adăuga eu, reformatoare: aceea a feminismului liberal care urmăreşte includerea femeilor în sistemul liberal, aceea a feminismului radical, care afirmă cu putere o perspectivă (eminamente) feminină şi aceea a feminismului postmodern care vizează deconstruirea acestei ficţiuni care este categoria de „femeie”.

În raport cu aceste delimitări, Carole Pateman este deopotrivă o feministă liberală şi radicală. În raport cu aceste delimitări, Carole Pateman oferă ocazia de a deschide o importantă discuţie despre beneficiile politice ale interpretării „argumentului sistemului dual” şi ale avatarurilor subordonării femeii în societate ca urmare a contractului social, precum şi ale venitului garantat propus de ea ca soluţie, dar şi despre utilitatea acestora ca bază ideologică pentru schimbarea socială. În fine, în raport cu aceste delimitări, se deschide un palier interesant de analiză în ceea ce priveşte rolul pe care îl are critica noţiunii de „patriarhism” în deconstruirea ficţiunii care este categoria de „femeie” şi, pe de altă parte, în ceea ce priveşte, direct, capcana ideologică constituită de prezentarea categoriei de „femeie” ca „ficţiune”, şi nu ca „naraţiune” (deconstruirea categoriei venind să sublinieze tocmai aspectul de „naraţiune”).