Recenzie

Relaţii internaţionale

---

DRuxandra IVAN (coord.), Direcţii principale în studiul relaţiilor internaţionale în România
Institutul European, Iaşi, 2007, p. 261.

---

Încadrându-se într-un demers intelectual mai larg¹ cu valenţe de provocare pentru spaţiul academic românesc şi pentru cititorii disciplinei numite Relaţii Internaţionale (RI), volumul coordonat de Ruxandra Ivan are menirea de a reliefa câteva teme relativ actuale şi de interes pentru o ştiinţă insuficient dezvoltată în Romania, o ştiinţă cu statut ambiguu definit, care concurează în general cu ştiinţele sociale şi care de cele mai multe ori este confundată de publicul larg cu alte domenii academice precum istoria, ştiinţa politică, economia politică sau sociologia.

Volumul apărut în anul 2007 la editura Institutul European (Iaşi) reuneşte contribuţiile a opt cercetători din mediul academic românesc şi dă seama de tot atâtea articole cu tematici diverse, dar care acoperă subiecte şi problematici interesante din perspectiva cazurilor analizate, a rigurozităţii conceptuale şi a metodologiei urmărite. De altfel, lucrarea se declară împotriva interpretărilor diletante care ştirbesc din identitatea ştiinţei însăşi, contribuind astfel la impresia generală că RI ar fi mai mult un subiect decât o disciplină aparte (p. 9), abordările mijlocite de alte domenii, fiind astfel scuzabile din moment ce această disciplină are dificultăţi în identificarea delimitărilor conceptuale cu care operează şi mai ales a metodelor de lucru folosite.

Sub aspectul structurii, lucrarea este alcătuită din două părţi distincte, fragmentate la rândul lor în 8 capitole. Dacă primele 4 contribuţii operează mai ales cu concepte, fiind mai degrabă teoretice, fără a neglija, însă trimiterile la exemplele palpabile, ultimele 4 articole sunt studii de caz care urmăresc aplicabilitatea unor modele teoretice la situaţii specifice de politică externă (Laura Herţa Gongola, Dan Petre), sau dimpotrivă, analizând, reconstruiesc cazuri de foarte mare interes pentru domeniul de cercetare al autorilor care semnează contribuţiile (Luciana Ghica, Ruxandra Ivan). Din punctul de vedere al conţinutului volumului, chiar şi simpla lectură a titlurilor propuse o să indice preocuparea cercetătorilor de a identifica şi analiza subiecte care aduc în prim plan România sau spaţiul căruia ţara noastră îi aparţine (p. 15). În ciuda aspectelor unitar şi divergent analizate, care indică de fapt lipsa unei direcţii concentrate şi convergente de cercetare (spaţiul academic românesc a fost şi este lipsit de „o şcoală de gândire” în domeniul RI), coordonatorul volumului identifică avantajele lucrării sale: studii de caz şi analize teoretice ale unui spaţiu prea puţin cercetat, dar din ce în ce mai atrăgător pentru validarea conceptelor sau explicarea evenimentelor internaţionale cu semnificaţie pentru zona cercetată şi nu în ultimul rând, mobilizarea „împotriva diletantismului în teoria internaţională” (p. 15).

Deschis de o scurtă introducere a Ruxandrei Ivan, care punctează condiţiile apariţiei lucrării coordonate şi specificul pe care aceasta îl ocupă în mediul academic românesc, volumul continuă cu cele 8 contribuţii academice, structurate în articole distincte sub aspectul temelor pe care le abordează. Spre exemplu, intervenţia lui Şerban Cioculescu are menirea de a realiza un scurt traseu al evoluţiei disciplinei RI în România comparându-l cu cel al unui domeniu înrudit, geopolitica. Totodată este radiografiat şi stadiul dezvoltării RI în ţara noastră în privinţa publicaţiilor traduse, a apariţiilor autohtone şi a teoriilor acceptate şi folosite în mediul academic românesc.

Autorul observă că în perioada interbelică RI nu existau ca obiect de studiu independent de alte ştiinţe, dar unele curente se regăseau într-un stadiu incipient la nivelul scrierilor unor autori români de sec. XX.² Din această perspectivă, concurenţa cu geopolitica nu este o dezbatere nouă care să aparţină perioadei postcomuniste, remarcă Şerban Cioculescu, întrucât geopolitica îşi revendică încă din perioada interbelică statutul de „proto-teorie a RI” – Şcoala de geografie istorică a lui Gh. Brătianu (p. 22) emiţând argumente în apărarea status quo-ului şi fireşte, împotriva pretenţiilor revizioniste de sec. XX. Autorul remarcă totuşi problema folosirii geopoliticii de o manieră diletantă care marginalizează discursul academic (p. 54).

Cel de-al doilea capitol se organizează în jurul problematicii recursului la istorie pentru a explica în ce mod este îndreptăţit un unghi de analiză care foloşte istoria ca izvor de inspiraţie în analizarea unor fenomene şi evenimente actuale, presupus nemaiîntâlnite. Autorul, Florin Diaconu se concentrează asupra recuperării argumentelor şi explicaţiilor care au ca punct de plecare istoria. Împotriva atractivităţii şi a noutăţii pretins explicative a unor teorii ca cea huntingtoniană a „ciocnirii civilizaţiilor” sau cea a lui Fukuyama care anunţa la începutul anilor 1990 sfârşitul istoriei, autorul mobilizează o alternativă explicativă moderată care are ca punct de plecare expresia latină „historia magistra vitae est” (p. 60), sugerând că lumea de după Războiul Rece nu este caracteristica absolută a contemporaneităţii şi contrazicându-l pe John Naisbitt, valorifică istoria ca „instrument eficient de înţelegere a prezentului şi de explorare a viitorului” (p. 65). Viziunea sa temperat argumentată, care amendează totusi viziunea conform căreia istoria evenimentele s-ar repeta de o manieră identică este plasată între extreme explicative şi îl califică pe Florin Diaconu ca moderat şi totodată combatant al diletantismului.

Cea de-a treia contribuţie este semnată de către Sergiu Mişcoiu şi prezintă importanţa tot mai accentuată a socio-constructivismului ca teorie a Relatiilor Internaţionale pe baza unui model explicativ foarte bine argumentat. Odată cu infirmarea prognozelor neo-realiste şi liberale (pp. 81-82) este reluată, la sfârşitul anilor 1990 dezbaterea inter-paradigmatică asupra înţelegerii relaţiilor dintre state. Împrumutând metode din sociologia istoriei (aspect imputat de către adversarii săi intelectuali), socio-constructivismul se impune ca model analitic datorită puterii sale explicative cuprinzătoare. În ciuda prezentării diferitelor critici la adresa acestui current, Sergiu Mişcoiu leagă persistenţa şi succesul socio-constructivismului de două cazuri: dizolvarea şi transformarea URSS şi pe de altă parte, continuitatea modelului european (UE).

În cel de-al patrulea capitol se înfăţişează o critică la adresa conceptului de „interes naţional”, mulţumită rigurosului demers conceptual pe care autorul, Radu Dudău, îl foloseşte. Pornind de la înţelesul pe care guvernele îl dau acestui concept ambiguu, Dudău argumentează că noţiunea are un sens dual şi contradictoriu (p. 102) chiar dacă este operată pentru definirea politicii interne sau a celei dintre state. El va depinde astfel de articularea diferitelor şi numeroaselor preferinţe individuale (perspectiva internă) sau de ambiţiile şi ţintele statelor în căutarea maximizării securităţii lor (la nivel internaţional), astfel încât atât politica internă, cât şi cea externă vor fi „produse ale intereselor forţelor politice dominante” (p. 117).

În cea de-a doua parte a volumului, sunt prezentate câteva aplicaţii practice pornind de la anumite cadre teoretice. Spre exemplu, articolul semnat de Dan Petre se preocupă cu delimitarea cadrului geostrategic al Mării Negre şi analizarea proceselor care caracterizează această zona: dobândirea suveranităţilor naţionale, reconstrucţia statală şi recursul la imaginarul politic pentru alcătuirea unui alt destin politic în perioada postsovietică. În ciuda titlului cuprinzător, care ar sugera un amplu demers de cercetare, atenţia autorului se îndreaptă mai ales asupra fostelor republici sovietice, punând accentul pe „procesul de reconstrucţie identitară şi politică” în spaţiul Mării Negre. Instrumentarul conceptual este foarte riguros şi are în centru diferenţele dintre două noţiuni adesea confundate: geostrategie şi geopolitică. Folosindu-se de nuanţata diferenţă dintre ele, autorul explică importanţa formării identităţilor locale în dauna echilibrului puterii în zonă (p. 181).

Oferind o dublă perspectivă de interpretare (istorică şi metode inspirate de RI) (p. 14) asupra relaţiilor româno-iugoslave între 1948 şi 1970, Laura Herţa Gongola recurge la o precisă etapizare care dă seama de transformările relaţiilor diplomatice, economice şi politice dintre două state învecinate (România, respectiv Iugoslavia). Stabilind limitele relaţiei şi evoluţia acesteia (între prietenie şi concurenţă), autoarea aplică o precisă grilă de interpretare inspirată din TRI. Aceasta are menirea de a ajuta la formularea concluziilor asupra studiului. Pentru că demersul intelectual şi interpretativ porneşte de la analizarea unor documente inedite, perspectiva interpretativă trebuie localizată nu atât la nivelul statului ca actor unitary, cât la nivelul decidenţilor care au iniţiat o anumită policy, respectiv au semnat un anumit document şi nu altul sau au refuzat o iniţiativă venită din partea vecină. Astfel, analiza TRI este pusă în slujba „înţelegerii resorturilor care animă opţiunile de politică externă ale decidenţilor politici” (p. 219).

Intervenţia Lucianei Ghica oferă o perspectivă extreme de interesantă asupra proceselor de cooperare internaţională în Europa centrală şi de est, care au caracterizat perioada de după dizolvarea URSS. Din perspectiva autoarei, această cooperare nu este deloc surprinzătoare dacă analiza are ca punct de plecare relaţiile bilaterale din epoca Războiului Rece. Folosind o dublă perspectivă (constructivistă şi instituţionalistă) (p. 14) asupra fenomenului cooperării din interiorul organizaţiilor internaionale şi comparând eficienţa şi scopul formării lor, Luciana Ghica remarcă uitându-se la presupusul rol democratizator al acestor organisme internaţionale (p. 258) că existenţa lor trebuie înţeleasă în dublu sens: cel al cooperării democratice care are ca ţel final aderarea la NATO şi includerea în UE şi cel al modernizării. Fireşte, observă autoarea, cooperarea se încadrează noului tip de regionalism în perioada de după Războiul Rece.

Nu în ultimul rând, contribuţia coordonatorului volumului, Ruxandra Ivan, este una notabilă. Demersul ei are un scop duplicitar. Pe de o parte abordează o tema sensibilă, cea a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova, după 1991 şi pe de cealaltă parte propune un model interpretativ aparte, inspirat de analizarea a trei categorii de factori (istorici, interni, externi) (p. 303) care au influenţat relaţiile moldo-române în perioada 1991-2006. Perspectiva din care problematica este investigată este cea a şcolii foreign policy analysis, aşa cum autoarea însăşi notează (p. 14) şi încearcă să coreleze contextul internaţional (factori externi) cu disponibilitatea estabishmentului politic de a prefera o acţiune în defavoarea alteia (factori interni), ponind de la un pattern istoric.

Parcurgând conţinutul volumului, s-ar putea spune că lucrarea îşi propune deloc neambiţios să recupereze din deficitul de literatură RI care caracterizează spaţiul academic românesc. Pe de altă parte, se poate observa o oarecare lipsă de coeziune a temelor şi modurilor în care acestea sunt abordate, fiind totuşi salutară intenţia coordonatorului de a reuni perspective noi şi abordări conceptuale riguroase, într-un volum care este constituit în replică la interpretările diletante în RI în Romania.

Rareş Georgescu

NOTE

RAREŞ GEORGESCU – referent Fundaţia pentru Apărarea Cetăţenilor Împotriva Abuzurilor Statului, Master Relaţii Internaţionale, FSPUB, licenţă Facultatea de Ştiinţe Politice Universitatea Bucureşti.

 sus