Semn de întrebare

Impactul Tratatului de la Lisabona asupra României
Interviu cu Doru Claudian Frunzulică realizat de Aurora Martin
 

Dr. Doru Claudian Frunzulică - Vicepreşedinte al Grupului Special pentru Mediterana şi Orientul Mijlociu al AP NATO, Preşedinte, Asociaţia George C. Marshall România, Deputat.

Care sunt „demersurile” premergătoare semnării Tratatului de la Lisabona şi în ce constă importanţă acestui Tratat?

La 13 decembrie 2007, Uniunea Europeană şi-a lansat a doua încercare de a „digera” ultimile sale două runde de lărgire. Cei 27 de şefi de Stat sau de guvern, care s-au întalnit la Bruxelles pentru ultima sesiune a Consiliului European din 2007 au semnat „Tratatul de la Lisabona”. Acesta este „Mini Tratatul” sau „Tratatul de Reformă” pe care l-a convenit Consiliul European în timpul întâlnirii sale neformale la Lisabona, la 19 octombrie – dupa mai mult de 2 ani de „etapă de reflecţie”, ca urmare a eşecului de ratificare a mult mai ambiţiosului „Tratat Constituţional”, semnat la Roma la 29 octombrie 2004. Deşi România nu era încă membra a Uniunii Europene în acel moment, ca şi Bulgaria, reprezentanţi din ambele ţări, dar şi din Turcia, şi-au adus contribuţia la activitatea Convenţiei Europene care a dezvoltat Tratatul Constituţional în 2002 şi 2003. Şi totusi, acel tratat nu a fost ratificat, deoarece votanţii din Franţa şi Olanda l-au respins, în urma unor referendumuri, în primăvara anului 2005.
Tratatul de la Lisabona o importanţă deosebită pentru Uniunea Europeană din trei motive, şi anume:
1. Va înlocui Tratatul de la Nisa din 2001, valabil şi astăzi. Încă de la început, acest tratat a fost considerat nepotrivit pentru a face faţă viitoarei runde de extindere către Est a UE. A fost semnat, în ciuda lipsurilor sale evidente, deoarecere şefii de state sau de guverne au preferat să încheie „orice” tratat, decât să nu încheie niciunul. Până la urmă, trebuia ca aceştia să creeze prevederile legale necesare pentru planificarea, semnarea şi controlul acţiunilor ESDP (Politica Europeană de Securitate şi Apărare), pe care tocmai le stabiliseră în 1999 şi în prima parte a anului 2000. Liderii doreau să arate – şi să-şi demonstreze lor înşişi - că deciziile lor îndrazneţe de a defini obiectivele principale de management al crizelor civile şi militare nu vor rămâne doar vorbe goale; că vor face tot ceea ce este necesar pentru ca aceste noi instrumente să funcţioneze. De aceea, cele 15 state membre au semnat tratatul „incomplet” la începutul anului 2001. Dar ei au decis, de asemenea, aproape imediat, pentru prima dată în istorie, să convoace o „Convenţie Europeană”, formată din reprezentanţi ai guvernelor naţionale, dar şi ai parlamentelor naţionale, ai instituţiilor Europene, dar şi ai ţărilor candidate, pentru a elabora un nou tratat cuprinzător, care ar consolida toate tratatele anterioare în unul singur şi ar furniza acestei Uniuni Europene renovate instrumentele şi procedurile necesare unei funcţionări eficiente dupa lărgire, având un rol bine definit în problemele internaţionale. Cadrul constituţional şi instituţional neadecvat al UE trebuie să fie înlocuit. Tratatul de la Lisabona este „Tratatul de Reformă” al UE, dupa eşuarea „Tratatului Constituţional”.
2. În cazul în care Tratatul de la Lisabona nu s-ar ratifica, Uniunea Europeană s-ar găsi, într-adevar, într-o gravă criză existenţială. Analiştii politici au identificat o multitudine de motive pentru a explica de ce votanţii din Franţa şi din Olanda, două dintre naţiunile fondatoare ale UE, au refuzat să ratifice Tratatul Constituţional. Dar orice tratat nou trebuie să fie ratificat de toate statele membre şi eşecul, în a obţine ratificarea într-un stat, înseamnă că tratatul nu va intra în vigoare. În timp ce 18 state membre UE au ratificat Tratatul Constituţional şi doar două nu au făcut acest lucru – celelalte şapte oprind procedurile de ratificare – toate cele 27 de ţări trebuie să reia procesul. Iar timpul este scurt, deoarece Consiliul European speră să vadă Tratatul de la Lisabona în vigoare, atunci când următorul Parlament European urmează a fi supus alegerilor: în iunie 2009. Pentru procesul de ratificare, este important ca liderii politici din fiecare ţară să decidă dacă vor să prezinte Tratatul de la Lisabona ca pe un „Tratat constituţional succint”, care păstrează majoritatea celor mai importante prevederi din acesta; sau dacă preferă să-l prezinte ca fiind un tratat nou, mai puţin ambiţios, care nu are nevoie de ratificare prin vot public (de exemplu, în Marea Britanie sau Suedia sau Polonia sau Republica Cehă, unde referendumul a fost planificat pentru Tratatul Constituţional şi unde votanţii care ar fi răspuns „nu” n-ar fi fost o surpriză pentru nimeni). Şi totuşi, Constituţia din Irlanda cere referendum în oricare dintre situaţii; danezii au ratificat şi ei tratatele anterioare prin referendum; nu pare neobişnuit ca aceştia să facă la fel şi acum, pentru că ambele ţări sunt cunoscute ca refuzând ratificarea şi înainte. Aşadar, nu este deloc sigur că Tratatul de la Lisabona va fi, în final, binecuvântat. Iar miza e şi mai mare: un al doilea eşec, în ceea ce priveşte înlocuirea Tratatului de la Nisa, ar deschide, cu singuranţă o dezbatere cu totul nouă cu privire la scopul şi la viitorul Uniunii Europene, ba chiar mai mult, asupra esenţei integrării Europene.
3. Tratatul de la Lisabona marchează, astfel, o cumpană – între Uniunea Europeană în decădere, preocupată, în principal, de ea însăşi, adunându-se, îngrijind răni, „reparând garduri”, dând vina pe celălalt şi nefiind, astfel, capabilă să acţioneze într-o maniera coerentă (acesta pare a fi cel mai rău dintre scenarii), şi o Uniune Europeană care, până la urmă, face un pas înainte pentru implementarea de instrumente şi de proceduri, care ar permite ca rolul europenilor în problemele globale să fie mai activ, mai categoric. Aşa că, întrebarea este: este relevantă sau irelevantă participarea europenilor în modelarea problemelor internaţionale? Participă la „Marile Jocuri” ale vremurilor noastre sau este doar folosită? Este o Uniune Europeană capabilă să acţioneze sau se reduce doar la o birocraţie de distribuţie a banilor? Tratatul de la Lisabona reprezintă cheia pentru a raspunde la aceste întrebări.

Aici intră în joc interesul României şi al altor ţări mici sau medii membre ale UE. Care este interesul acestora pentru calitatea de membru al UE? La ce se pot aştepta de la o Uniune Europeană bazată pe Tratatul de la Lisabona?

În principal, ar putea exista trei faze de interes, care s-a putea aplica nu doar României, dar şi altor ţări de dimeniuni asemanatoare acesteia.
1. Există un interes cultural, „filozofic”: România – ca şi alţi „nou veniţi” – aparţine Europei, „aparţine familiei” şi calitatea de membru UE reflectă această situaţie. Europa organizată ar trebui să funcţioneze bine, pentru că nimeni nu-şi doreşte să fie membru al unui club care nu funcţionează şi fiecare membru este răspunzător pentru funcţionarea clubului. La acest nivel abstract, România avea, ca orice alt stat membru, tot interesul ca Tratatul de la Lisabona să fie ratificat. Anumiţi experţi români au muncit din greu pentru asta şi sunt responsabili, ca, alături de alţii, să contribuie la procesul de convingere a publicului, cu privire la faptul că ceea ce au facut ei este un lucru bun, să susţină acest tratat, să facă lobby pentru el oriunde şi oricând este posibil. A aduce acest proces la performanţă reprezintă o reuşită majoră, chiar de la începutul calităţii de membru al României în Uniunea Europeană; asta ajută UE să prindă rădăcini. Astfel, acesta ar fi primul impact al Tratatului de la Lisabona asupra României: un drept de proprietate real la UE; şi acesta nu reprezintă doar un tratat pe care România l-a acceptat prin intrarea în UE, ci un tratat al Uniunii la care România a contribuit. Este o difrenţă mare, iar conştientizarea acestui aspect este, în sine, destul de importantă.
2. Există, de asemenea, un interes economic: Dezvoltarea economică şi bunăstarea României depinde de integrarea sa pe piaţa celor 500 de milioane de locuitori ai ţărilor membre. Dar UE înseamnă mult mai mult decât acest lucru; a fost un proiect de integrare economică încă de la început, un proiect strâns legat de o metodă de integrare supranaţională, al cărei tratat reprezintă o carte de reguli şi standarde. Tratatul de la Lisabona întăreşte rolul Parlamentului European care, nu doar figurează ca prima dintre instituţiile Uniunii, dar îşi vede puterea, ca autoritate de control democratic, susţinută. Tratatul măreşte numărul de domenii de politici, unde se aplică votul majorităţii în Consiliu, incluzând probleme importante, cum ar fi cooperarea în materie de poliţie şi cea judiciară şi face ca votul majoritar în Consiliu să fie regula, unanimitatea, excepţia. Aceasta înseamnă că Tratatul de la Lisabona extinde „metoda comunitară” supranaţională, unde Comisia Europeană şi Parlamentul European au un rol decisiv, în domenii ce depăşesc sfera economică, în probleme de siguranţă internă. Ambele sunt instituţii cu caracter supranaţional, având sarcina de a lua în considerare interesele globale ale Uniunii, şi nu doar interesele naţionale. De fapt, Tratatul de la Lisabona defineşte Uniunea Europeană ca fiind „o zonă de libertate, siguranţă şi justiţie fără frontiere interne”. Această definiţie cuprinzătoare a Uniunii este importantă – pe lângă dinamicile create de moneda „Euro” - pentru o piaţă internă de încredere şi solidă, în care toate cele 27 de state membre să poată înflori, pentru că aceleaşi reguli se aplică tuturor şi, în general, sunt puse în practică de instituţii comune, conform unor reguli comune. Această definiţie cuprinzătoare a Uniunii evidenţiază o condiţie prealabilă pentru solidaritate între statele membre, care se traduce în transferuri uriaşe de fonduri. Altfel, de ce mai mult de 40 de miliarde de Euro pe an din banii contribuabililor din Fondul de Coeziune să fie transferaţi de la cele mai înstărite, la cele mai sărace părţi ale Uniunii, dacă nu pentru această viziune largă şi nobilă: pentru crearea „zonei de libertate, de siguranţă şi de justiţie fără frontiere interne?”. Acesta ar fi al doilea impact important al Tratatului de la Lisabona asupra României: Prin întărirea stâlpilor comunitari ai Uniunii, stabileşte condiţiile pentru o solidaritate continuă şi viitoare, care va permite ca România să ajungă din urmă restul ţărilor membre ale Uniunii Europene. Desigur, acest lucru poate fi grevat de capacitatea guvernanţilor României, de modul şi nivelul de accedere la fondurile comunitare.
3. Şi există şi un mare interes politic: în lumea globalizată de azi, vocea României va fi mai puternică, dacă este parte a marelui cor european. Adevărat, există NATO, la care România a aderat în 2004 şi care face ca România să fie membră a celei mai puternice alianţe politico-militare din istorie, dar scopul şi structura NATO sunt diferite, mult mai restrânse. Scopul NATO se limitează la probleme de apărare şi de securitate externă, iar structura NATO este influenţată puternic de SUA. Calitatea de membru al României în UE face, însă, ca aceasta să fie parte integrantă a unui proces continental complet, care este valorizat prin toţi membrii săi. Structura UE combină elemente de cooperare internaţională între naţiuni cu stabilire de reguli şi cu legislativ supranaţional într-un sistem independent, în care românii îşi găsesc locul, alături de locuitorii celorlalte naţiuni europene. Mai mult decât atât, această Uniune Europeană este subiectul multor cerinţe şi aşteptări de la celelalte ţări; este considerat a fi un actor internaţional major, deşi pare a nu răspunde întotdeauna pe măsura aşteptărilor. „Tratatul de reformă” este, de asemenea, o încercare de a oferi Uniunii modalităţile de a deveni un actor internaţional serios, dincolo de tărâmul economic. Aceasta înseamnă că România, ca şi parte a Uniunii Europene, este solicitată să gândească, să se comporte şi să acţioneze mult mai mult într-un context strategic global, decât a fost când era în afara Uniunii. Pe scurt, calitatea de membru a României în UE întăreşte domeniul activităţilor şi intereselor sale internaţionale, iar Tratatul de la Lisabona măreşte capacitatea UE de a deveni un actor politic internaţional marcant. Astfel (şi acesta reprezentă un al treilea impact major al Tratatului de la Lisabona asupra României), va face ca Uniunea Europeană să fie o Uniune mai politică, care va oferi României două avantaje: vocea politică a României în problemele globale va fi percepută ca fiind o voce capabilă şi activă a UE, iar România va putea juca un rol activ în stabilirea tonului vocii UE (desigur, dacă doreşte şi are capacitatea necesară) şi dacă politica externă a României îşi stabileşte clar obiective şi priorităţi pe care să le atingă, folosind calitatea de membru al UE – deocamdată acest lucru nu poate fi clar evidenţiat.

Cred că este evident din cele menţionate mai sus că România avea toate motivele să susţină Tratatul de la Lisabona şi să-l vadă ratificat. Dar la ce se poate aştepta o ţară ca România de la acest tratat, într-un sens mai tehnic? Ce înseamnă schimbările faţă de prezenta situaţie? Există un numar de prevederi importante care se aplică problemelor de apărare şi de politică de securitate; unele privesc instituţiile, altele politicile. Şi există alte schimbări importante, de natură constituţională.

Tratatul de la Lisabona stabileşte şi defineşte un numar de politici pe care Uniunea Europeană este explicit îndreptăţită şi însărcinată să le aplice.
În domeniul politicii externe şi de securitate, există, de exemplu, Art. 7a, care spune că „Uniunea va dezvolta o relaţie specială cu ţările vecine, având scopul de a stabili o zonă de prosperitate şi de bună vecinătate, bazată pe valorile Uniunii, caracterizată de relaţii strânse şi paşnice, bazate pe cooperare”. Un scop politic important al Uniunii, după cum este definit în „Strategia de Securitate Europeană”, şi-a găsit locul în tratat. Vecinatatea UE este reprezentată de vecinătatea imediată a României, lucru care ar trebui să fie reconfortant pentru ţări ca România, în prezent noua frontieră a UE; România aşteaptă sprijin total din partea UE în această problemă, mai ales privind relaţiile cu unele ţări vecine, cum ar fi Republica Moldova şi Ucraina ( cu care România are „anumite” probleme de rezolvat).
În art. 10, Tratatul de la Lisabona prevede posibilitatea ca anumite state membre să se angajeze într-o „cooperare întărită”, un pas către o „Uniune Europeană cu diferite viteze”, cu obligaţia de a „promova obiectivele Uniunii, de a-i proteja interesele, pentru a reîntări procesul de integrare”, sub incidenţa autorizării din partea Consiliului. Aceasta este o încercare de a permite statelor membre să se mişte înainte, chiar dacă nu se află toate la bord, intenţionîndu-se păstrarea coeziunii Uniunii. Va funcţiona acest lucru? Nu ştie nimeni. Doar tratatul în cuvinte nu reprezenta, cu siguranţă, o garanţie, dar reprezintă un memento permanent şi un punct de referinţă. Pentru România, acesta ar trebui sa fie o problemă. Liderii de la Bucureşti trebuie sa se teama că vor fi acuzaţi că apasă pe frână, dacă ceilalţi doresc să se mişte mai repede. Când nu pot sau nu vor să se alăture unei decizii, ei vor fi obligaţi să explice „de ce?”, sau să aibă transparent o poziţie bine definită.
În art. 11, Tratatul defineşte competenţele Uniunii, în ceea ce priveşte „Politica Externă şi de Securitate Comună” ca acoperind „toate zonele de politică externă şi toate problemele privind siguranţa Uniunii, incluzând încadrarea progresivă a politicii comune de apărare, care ar putea conduce la o apărare comună. „Aceasta înseamnă că nu există nici un fel de limite constituţionale sau legale cu privire la felul în care Uniunea îşi conduce politica externă. Pentru UE, domeniul PESC este larg deschis, iar pentru ţări ca România, acesta oferă multe oportunităţi (desigur, dacă îşi defineşte obiectivele şi priorităţile).
Pe scena internaţională, Tratatul stipulează solidaritate între statele membre, şi cheamă înalţii reprezentanţi ai UE să prezinte poziţia Uniunii în Consiliul de Securitate al ONU, atunci când dezbate o temă asupra căreia Uniunea a adoptat o poziţie comună. Nimeni nu ştie dacă membrii UE ai Consiliului de Securitate, în special Marea Britanie sau Franţa, ca părţi ale P5, vor respecta aceasta regulă; asta solicită, însă, Tratatul de la Lisabona. Şi astfel, fiecare ţară membră UE, fie ea mare sau mică, poate aştepta să îşi vadă poziţia prezentată în Consiliul de Securitate (acest lucru depinzând, în mare masură, de „natura” şi „nivelul” relaţiilor cu cele doua state UE membre ale Consiliului de Securitate).
Art. 27 din Tratatul de la Lisabona are o importanţă specială. Este, într-un fel, „Articolul 5” (NATO) al noului tratat UE, pentru că obligă toate statele membre să facă tot ceea ce este posibil să ajute şi să sprijine un stat membru al cărui teritoriu a fost atacat. Nu menţioneză în mod explicit „mijloacele militare” şi se referă la obligaţiile Tratatului Nord – Atlantic, obligatoriu pentru majoritatea statelor membre UE membre ale NATO. Dar mesajul este clar: fiecare stat membru UE poate conta pe celelalte, în caz de atac. În acest context, Tratatul prevede posibilitatea ca statele membre UE mai capabile din punct de vedere militar să se angajeze într-o „Cooperare structurată permanentă” în cadrul Uniunii, cum ar fi oferirea de baze militare UE pentru misiunile PESA. Împreună cu stabilirea „Agenţiei de Apărare Europeană” (EDA), prevazută în art. 27, Tratatul de la Lisabona stabileşte un cadru robust pentru o politică de apărare şi de securitate mai clară şi mai activă.
Aceste prevederi ale Tratatului de la Lisabona, care diferă doar marginal de prevederile Tratatului constituţional, dă ţărilor ca România şansa de a contribui la modelarea formulării şi executării unei politici de apărare şi de securitate europeană. În acelaşi timp, aceasta reprezintă o provocare importantă pentru fiecare stat membru.

Tratatul de la Lisabona creează şi redefineşte poziţiile instituţionale care vor da Uniunii Europene mijloacele de a acţiona şi reacţiona mai bine în domeniul politicii de securitate şi a politicii internaţionale. Ce le va determina să acţioneze ca o Uniune, şi nu ca un număr de state membre?

Tratatul creează funcţia de preşedinte permanent al Consiliului European; ales pentru 2 ½ ani, ca şi Preşedintele Parlamentului European. Împreună cu Preşedintele Comisiei Europene, care serveşte pe 5 ani, Uniunea va avea acum o reprezentare permanentă, solidă. Deoarece Preşedintele nu va mai avea nicio alta funcţie (în special nu pe aceea de preşedinte sau prim-ministru într-o ţară membră, aşa cum se întîmpla pînă acum), va fi interesant de văzut cum se va dezvolta relaţia între acel nou Preşedinte de Consiliu şi Şefii de State sau de Guvern. Ţările de dimensiunea României sau cele mai mici, au poate, mai mult decât ţările mari, interese importante în a vedea această funcţie exercitată de o personalitate puternică. Acesta va fi Preşedintele „nostru”, oricine suntem „noi”, şi va fi respectat în lume, dacă naţiunile UE îl respectă ca reprezentant al lor.
Înalţilor reprezentanţi ai politicii externe şi de securitate, li se vor încredinţa, totuşi, două roluri importante, clar separate până acum: acesta va fi preşedintele permanent al Consiliului pe probleme de Afaceri Externe şi vice preşedintele Comisiei pentru Relaţii Externe, care va avea control asupra tuturor activităţilor Comisiei în acest domeniu, dar şi asupra banilor din bugetul UE, în serviciile externe ale comisiei, care va fi completat de consiliu şi secondat de personal din statele membre. Instituţional, înaltul reprezentant va fi o altă figură puternică – şi, cu siguranţă, în competiţie cu câţiva dintre miniştrii afacerilor externe din ţările mari.
Toate acestea înseamnă că Tratatul de la Lisabona va da Uniunii Europene câteva funcţii permanente foarte proeminente – către lumea exterioară şi către cetăţeni. Şi acestea nu vor reprezenta simple figuri, ci personalităţi cu putere reală. Conflictele care ar putea proveni din competiţia între aceşti lideri ai UE şi liderii ţărilor membre UE vor reprezenta o problemă mai importantă pentru ţările mari, decât pentru ţările mici şi mijlocii membre. Dar ţări ca România, Polonia sau Spania se pot găsi undeva la mijloc – prea mari să se obişnuiască să-i vadă pe alţii cum conduc „show-ul” şi gata să accepte acest lucru, dar nu suficient de mari, încât să schimbe cu adevărat noile poziţii, fără a risca să fie marginalizaţi. Va depinde foarte mult de cât de sensibili vor fi aceşti Presedinti ai UE, în ceea ce priveşte felul în care se vor purta, cât de mult vor fi respectaţi de egalii lor şi cât de ferme sunt statele membre UE, în ceea ce priveşte sprijinul acordat acestei noi structuri, pe care au decis s-o creeze pentru a determina Uniunea să acţioneze într-o manieră logică şi coerentă.

Care consideraţi că sunt prevederile care schimbă caracterul constituţional al Uniunii Europene, schimbări menite să întărească legitimitatea democratică a Uniunii?

Uniunea „va accede la Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale” şi adoptă „Declaraţia drepturilor”, care este obligatorie pentru toate activităţile desfaşurate de instituţii. Aceasta este considerată a fi un act mai mult formal, deoarece toate ţările membre sunt naţiuni democratice, cu o protecţie puternică a drepturilor omului. Totuşi, prin alăturarea Uniunii Europene la Convenţie, căreia Tratatul îi conferă „personalitate legală” în art. 32, capătă o valoare simbolică foarte mare.
O mai mare relevanţă practică, dar şi politică, au prevederile menţionate în Art. 8a şi 8b. „Fiecare cetăţean (al Uniunii) va avea dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii”, se spune, şi se mai menţioneză că, pentru acest scop, „partidele politice de la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii”, care au astfel un statut, conform Tratatului. Mai mult, în ceea ce priveşte problemele Comunităţii, cetăţenii UE pot, în viitor, să lanseze ei înşişi iniţiative legislative şi să solicite Comisiei să prezinte propuneri pentru legislaţie. Acestea sunt drepturi ale cetăţenilor pe care nu toate statele membre UE le conferă cetăţenilor lor.
Şi, având în vedere că votul majorităţii este acum regulă în Consiliu, atunci când acţionează ca şi legislativ, tratatul face publice sesiunile Consiliului.
Aceste prevederi ale Tratatului de la Lisabona, care tratează în principal stâlpul „comunitar” supranaţional al Uniunii, se adaugă legitimităţii democratice a UE. Lipsa legitimităţii a fost întotdeauna o problemă în trecut, diminuată pe parcurs. Criticilor le plăcea să numească acest lucru „monstrul birocratic de la Bruxelles”; rămâne de văzut dacă această legitimitate va caştiga sprijinul publicului sau nu.

Cât de importantă este nevoia de legitimitate?

Sunt trei schimbări, la nivel instituţional, care demonstrează că nevoia de legitimitate este evidentă:
1. Atribuirea de locuri în Parlament pentru fiecare ţară: alegerea unui numar egal de locuri, conform numărului populaţiei, este o sarcină aproape imposibilă. Trebuie să se accepte o anumită nepotrivire între numarul minim (6) şi numarul maxim (96) de locuri, pe de o parte, şi cea mai mică populaţie (300.000) şi cea mai mare (80 de milioane), pe de altă parte.
2. Atribuirea de funcţii în Comisie: 27 comisari (unul din fiecare ţară, mică sau mare) este prea mult. Tratatul limitează numărul de comisari la 2/3 din numărul statelor membre, dupa 2014. Iar aici prevederile suplimentare vor trebui să-şi dovedească valoarea, pentru ca parlamentele naţionale să influenţeze legislativul UE.
3. Atribuirea de voturi în Consiliu a fost cea mai dezbătută problemă de-a lungul anilor. Şi cum votul majorităţii va deveni regulă în Comisie, este important să se asigure că nicio categorie de state membre nu o va domina pe cealaltă. Sistemul dublei majorităţi (o majoritate „calificată” este de: 55% din statele membre, minim: 15; sau reprezentând 65% din populaţia totală), care va fi adoptată, de asemenea, în 2014, a fost acceptată ca fiind un lucru sigur. Experienţa şi timpul ne vor spune dacă această formula va funcţiona. Va trebui analizat echilibrul general al instituţiilor în procesul de luare a deciziilor.

În concluzie, ce reprezintă Tratatul de la Lisabona pentru România?

Cum vedeţi, Uniunea Europeană este o entitate complicată. Iar Tratatul de la Lisabona este, ca şi celelalte Tratate anterioare, un compromis. Pentru noile state membre, ca România, sau pentru state membre de mărime medie, dar şi pentru statele membre mai mici, acest proces dificil de tratative UE poate conduce la sentimente de nesiguranţă, deoarece poate să apară temerea că negociatorii lor nu au arătat o experienţă sau o performanţă deosebită, iar ţările respective nu şi-au primit partea cuvenită. UE este două lucruri în acelaşi timp: este o organizaţie complexă, bazată pe un tratat ca cel de la Lisabona, în viitor, dar este şi un proces în plină desfăşurare. România este acum, o parte integrantă a acestui proces care va continua. În acelaşi timp, depinde de conducătorii României, de stabilirea unei reale strategii de abordare a problematicii UE, a unui calendar de obiective şi priorităţi, de pregătirea de profesionişti în relaţia cu organismele UE, ca pentru ţara noastră integrarea graduală, după aderare, să fie un succes.

 sus