Eseu

Sultanismul politic. Un început al constituţionalismului românesc

 

CRISTIAN GHERASIM

Abstract:
Measured by the principle of separation of powers and parliamentary accountability, the Romanian constitutional system had developed a framework for institutional fragility and autocratic governance.

Keywords: rationality, ministerial responsibility, constitutional archeology, patrimonialism, democratic governance, legislative weakness

Filosofii contractualişti au regândit conceptele de cetăţean şi cetăţenie în baza noii accepţiuni aplicate statului şi construcţiei politice. Astfel, vechea dimensiune organică şi instinctivă a existenţei sociale a fost înlocuită de noua viziune asupra comunităţii politice: o convenţie, un sistem artificial şi nu un dat natural; un mediu bazat pe respectul normelor impersonale şi abstracte apărute prin raţionalizarea raporturilor interpersonale. Cetăţeanul devine „acel administrator raţional şi legal al legăturii sociale”¹ , un individ limitat în acţiunea socială doar de principiile stabile şi universale ale libertăţii, dreptăţii, egalităţii în faţa legii, proprietăţii. Condiţia weberiană a raţionalizării legăturilor sociale impune şi crează un sistem de excludere. Trasând chirurgical limitele de definire ale subiectului politic, Weber consideră că acesta trebuie sa fie caracterizat de un comportament exclusiv şi riguros raţional. Subiectul politic trebuie să fie un actor „conştient şi responsabil al unui sistem de drept pozitiv întemeiat pe reprezentarea indivizilor la nivelul deciziilor colective şi pe separarea puterilor politice”²

Precizările de mai sus stabilesc un şablon, o formulă ideală a funcţionării statului de drept, singurul obstacol în calea imposturii democratice. Supusă acestor rigori, societatea românească post-comunistă pică testul guvernării democratice. Deşi percepute ca fiind probleme endemice ale ultimelor două decenii, patrimonialismul şi clientelismul prezentului îşi găsesc sursa în primele texte fundamentale ale României moderne. Raporturile instituţionale stabilite şi, mai ales, modul în care au fost aplicate au produs o societate defectă, supusă comportamente iraţionale, cutumelor tradiţionale, unde soluţiile politice de echibru sunt dizolvate în imagine mitică a conducăorului salvator. Inevitabil, o societate ce va personaliza raporturile sociale, va personaliza simplist, dar intens puterea politică. Astfel, la nivelul societăţii româneşti mai putem vorbi de subiecţi politici veritabili?

Societate ce funcţionează prin legitimarea raţională a excluderii şi pedepsei, este singura formulă în care legea poate acoperii integral domeniul echităţii. În contrapartidă, Daniel Barbu oferă exemplulul societăţii româneşti în care raporturile sociale sunt construite împotriva legii. Avem, conform lui Barbu, o ordine premordernă unde raporturile de putere acţionează ca relaţii de schimb, unde „a-şi face dreptate” înseamnă a rezolva o situaţie de la om la om, în pofida cadrului legal, adesea pe cale violentă. Dacă ne raportăm la trăsăturile weberiene definitorii cetăţeanului, vom descoperi că actorii sociali ai spaţiului românesc nu acţionează legitim, nu sunt cetăţeni ce tranzacţionează, în virtutea unor norme abstracte, bunuri sociale. Înainte de toate demnitarul, funcţionarul, juristul, medicul, profesorul sunt deţinători ai unei puteri. În faţa acestei puteri solicitantul nu se defineşte ca cetăţean ci ca supus, ce nu poate acţiona cu succes decât în ceea ce Barbu numeşte „economia socială a darului”³

Într-un faimos studiu al antropologul Marcel Mauss relaţiile intertribale cunoşteau o tehnică similară: schimbul de daruri⁴. Acest fapt impunea celui puternic, destinatarul darului, să cedeze din puterea sa, returnând – sub aceeaşi sau altă formă- serviciul primit. Totuşi la nivel intertribal acest schimb de daruri reprezenta un fel de razboi economic, deoarece tribul incapabil a organiza un potlach de aceeaşi anvergură cu cel de care a beneficiat era obligat să cedeze teritoriul ocupat şi să confrunte, cel mai probabil, disoluţia.

Deşi cercetarea lui Mauss nu a mers şi în această direcţie, am putea reflecta asupra efectelor intracomunitare ale potlach-ului. Inevital, societatea astfel construită ar fi una pe două niveluri: stăpâni- supuşi, în care nivelul inferior găseşte alinare în propria-i obedienţă. După cum remarcă şi Daniel Barbu, într-o astfel de societate singura întrebare legitimă care s-ar putea pune ar fi „ce-mi poate da guvernul şi în schimbul a ce?”

Fragmente de arheologie constituţională

Precizările de mai sus au rolul de a oferi o privire de ansamblu asupra a ceea ce astăzi se conturează ca fiind problema centrală a guvernării româneşti: responsabilitatea şi legitimitatea democratică a factorilor de decizie. Descrisă psedo-mitologic ca aparţinând firii românilor, supunerea iraţională în faţa arcului decizional, obedienţa tradiţională a unei societăţi de supuşi nu a permis dezvoltarea conştiinţei politice de sine decât prin acceptarea statutului de obiect al practicii guvernamentale. Deşi trasate la nivelul societal guvernat- guvernant , în fapt consecinţele sunt determinate de puternicul dezechilibru politic ce caracterizează istoria modernă a statului român. Acest dezechilibru a inhibat capacitatea de reprezentare a indivizilor la nivelul instanţelor de decizie colectivă, absenţa separării puterilor statului conducând la ceea ce Matei Dogan a numit o „democraţie mimată”, un cadrul instituţional ce reuneşte, sub acţiunile dinastiei conducătoare, intervenţia liderului suprem în toate afacerile ţării ( sub concentrarea funcţiilor şi prerogativelor intr-o singură persoană) cu personalizarea puterii şi cultul conducătorului. Metehnele sistemului politic românesc interbelic se regăsesc cu prisosinţă în acţiunile noilor instanţe de putere. „Parlamentele guvernamentale”⁵ dintre cele două războaie mondiale pot fi uşor asimilate legislativelor atrofiate ale epocii post –decembriste.

Sistemul interbelic permitea crearea unor Adunări docile prin inversarea logicii electorale, Parlamentul fiind rezultatul exercitării puterii discreţionare a Moharhului. Guvernele nu erau produsul alegerilor şi a investirii parlamentare, ci rezultatul voinţei suveranului: regele desemna primul-ministru, ce inconturnabil câştiga alegerile pe care le organiza. Astfel, consultările electorale nu aveau decât rolul de a legitima o alegere deja făcută. Chiar dacă logica post-decembristă se modică, în sensul unui guvern produs de alegerile parlamentare, avem incă un regim confruntat cu preeminenţa de facto a executivului, un guvern receptat ca fiind „inspirat de palat şi validat de Parlament, nu ca un guvern emanat de Parlament şi confirmat de palat”⁶. Cristian Preda subliniază acestă dominaţie a cabinetului asupra Parlamentului prin faptul că funcţia de legifera a devenit un pandant al executivului: „aproape 90 % din legile votate după 1989 au avut drept iniţiator guvernul. Nu este vorba de absenţa de iniţiativă a parlamentarilor; aceştia au depus un număr considerabil de proiecte de legi, în creştere constantă de la o legislatură la alta. Puţine însă au devenit legi, membrii celor două Camere aservindu-se voluntar guvernului.”⁷

Devenită o notă dominantă a culturii politice româneşte, devalorizarea corpurilor legislative, instituţii ale compromisului şi negocierii, se produce în avantajul valorizării ordinii, autorităţii liderului şi a patrimonialismului tradiţional. Reluând teza lucrării, gradul de raţionalitate a sistemului constituţional românesc poate fi cântărit prin intermediul instituţia responsabilităţii ministeriale. Cum au fost stabilite regulile răspunderii ministeriale în primele texte fundamentale şi cum au fost ele aplicate?

Fiind mai degrabă declaraţii de drepturi sau coduri administrative, Regulamentele, Proclamaţiile şi Convenţiile ce au precedat Constituţia de la 1866 nu privesc responsabilitatea ministerială în sensul consacrat de regimurile parlamentare: Adunarea nu putea decât să atragă atenţia Domnului asupra eventualelor abateri ale miniştrilor; responsabilitatea lor putea fi angajată numai faţă de Domn, nu şi faţă de puterea legislativă. „Se crea astfel o solidaritate a Domnului şi miniştrilor care excludea problema răspunderii membrilor executivului în faţa legislativului.”⁸ Respingera unui proiect de lege de către legislativ nu a dus, în perioada Regulamentelor Organice, la demitarea unui cabinet sau a unor miniştrii. Reprezentând un cadru mai favorabil aplicării răspunderii ministeriale, Constituţia din 1866 eludează, totuşi, sancţionarea politică a unui cabinet aflat în conflict cu legislativul. Consecinţele revocării miniştrilor de către Rege puteau fi de natură penală sau civilă. Puterile extinse ale Regelui limitau sever rolul Parlamentului, transformându-l, după expresia lui Matei Dogan, „într-un birou de înregistrare legislativă”⁹. Executivul, pandantul Coroanei în gestionarea alternanţelor politice, a iniţiat, conform studiului profesorului Dogan, trei sferturi din producţia legislativă a parlamentului. Construită după tiparului Constituţiei belgiene de la 1831 (cea mai liberală a vremii), textul fundamental de la 1866 nu a reuşit să genereze o veritabilă separaţie a puterilor în stat, consolidând în schimb preeminenţa puterii executive asupra celei legislative. „Potrivit constituţiei din 1866, guvernul sau un membru al acestuia nu aveau obligaţia de a demisiona în cazul adoptării unui vot de neîncredere din partea Parlamentului.”¹⁰

Redactată şi implementată în perioada de raţionalizare a regimurilor parlamentare, Constituţia din 1923 menţinea formularea responsabilităţii politice ministeriale într-un cadru strict cutumiar. Moţiunile simple sau de cenzură era modalităţi de petiţionare şi protest, nicicum acte de sacţionare a executivului. Într-o şedinţă a Adunării Deputaţilor, ţărănistul Nicolae Lupu ar fi afirmat : ” modul de schimbare a guvernelor în România este straniu şi în dezacord cu modul de conducere în monarhiile constituţionale”¹¹

Rolul suvernalului în cadrul puterii executive a rămas esenţial. În perioada aplicării Constituţiei din 1923 nu am avut niciun caz de guvern care să demisoneze în urma adoptării unui vot de necredere. Majorităţile parlamentare solide de care au beneficiat guvernele vremii ar fi explicate de ceea ce Marcel Ivan numeşte sistemul zestrei guvernamentale. Alternanţa la putere era o chestiune strict instituţională. Electoratul rămâne un actor secundar. Succesul electoral este căutat la nivelul statului, al Coroanei si nu la nivelul societăţii, al corpului politic.

Reforma electorală din 1926 oferă partidelor câştigătoare a cel puţin 40% din sufragii un bonus substanţial: prima majoritară. Statutul de partid de guvernământ este oferit de Rege, fără legătură cu baza electorală a partidului. În aceste condiţii, schimbarea guvernamentală era produsă de liderii partidelor ce beneficiau de susţinerea monarhului. Situaţia din 1933, când I. G. Duca a cerut demisia guvernului ţărănist condus de Vaida- Voievod, a generat comentarii de tipul: „Nu guvernul, nu Parlamentul, nu ţara au avut .... puterea de a decide,ci alţii, cărora Constituţia nu le dă, în această privinţă, niciun rol.”¹²

Excluzând principiul separării puterilor statului, Constituţia din 1938 a concentrat întreaga putere politică în mâinile suveranului. Cu un legislativ decorativ organizat după tiparele corporatismului italian, răspunderea politică ministerială( exercitată în faţa Parlamentului) dispare din peisajul constituţional al momentului. Conform articolului 65, „miniştrii au răspundere politică numai faţă de Rege.”¹³ Identificată de constituţionalişti ca fiind o monarhie autoritară, regimul impus în 1938 elimina orice dependenţa a executivului faţă de legislativ. Astfel, Regele controlează absolut revocarea şi numirea miniştrilor, monarhul putând recruta şi din afara Parlamentului.

O dată cu pricipiul alternanţei la guvernare şi democraţia fragilă construită de-a lungul precedentelor constituţii sunt brusc puse între paranteze. Ceea ce a urmat loviturii de stat din 10 februarie 1938 a reprezentat o continuă sporire a rolului Coroanei în detrimentul celorlalte instituţii transformate în simple anticamere ale palatului regal. După cum observă Eleodor Focşeneanu, „puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la obedienţă.”¹⁴

Textele constituţionale ce vor urma vor confirma limitele democraţie de faţadă caracteristice perioadei comuniste. Construit pe limitele democraţiei interbelice româneşti, regimul comunist va specula cu abilitate slabiciunea instituţională moştenită, instalând controlul absolul al partidului unui asupra întregii societăţi.

Trebuie spus clar faptul că o societate guvernată patrimonial (adică unde puterea are ca unică sursă liderul suprem) nu poate garanta decât perpetuarea supunerii: „cei lipsiţi de putere participă la puterea celor puternici¹⁵ „În acest tip de societate, cutumele, raporturile sociale şi transferul de dreptate sunt puternic personalizate. Puterea se exercită doar în nume personal, deoarece cadrul instituţional menit a uniformiza şi normaliza comportamentele sociale nu există.

CRISTIAN GHERASIM – Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus