Evoluţia constituţională a României

Reflecţii cu privire la constituţionalizarea dreptului la un mediu sănătos în Uniunea Europeană

 

ADRIAN NEDELCU şi
OANA SURDESCU

Abstract:
The article examines the growing recognition of the right to a healthy environment and its constitutionalizing which appears to have significant legal consequences. Constitutional environmental protection is incorporated in many european constitutions that explicitly recognize the right to a healthy environment. The insertion of such an environmental right into national constitutions (of states like Romania, France, Greece) elevates not only the importance of the environment but also identifies legal effects (elevating the environmental protection to an equivalent status with other important rights).

Keywords: environment, right to a healthy environment, constitutionalizing, european constitutions, constitutional protection, European Union, environmental protection

1. Preliminarii. Scurt istoric european al dreptului la un mediu sănătos

Dreptul la mediu se dezvoltă de câteva decenii progresiv, existând pe plan european preocupări importante privind dreptul la mediu sănătos ca drept fundamental al omului. Astfel, dreptul la un mediu sănătos se caracterizează printr-o dinamică deosebită în privinţa recunoaşterii şi garantării sale juridice. Proclamat iniţial în plan internaţional (Declaraţia de la Stockholm, 1972), consacrat constituţional şi/sau legislativ la nivelul statelor, acest drept este receptat pe cale jurisprudenţială de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.¹

De la adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului– la Roma, 4 noiembrie 1950, au fost adăugate şi alte drepturi fundamentale prin protocoalele (nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13²) însă niciunul dintre aceste protocoale nu conţine dreptul la mediu. În 1950, mediul nu era cu adevărat considerat ca o preocupare politică de aceeaşi importanţă cu cea din prezent. La acea vreme, reconstrucţia economică şi instaurarea unei păci durabile constituiau priorităţile absolute. Este recunoscut faptul că noţiunea de mediu acoperă o mare varietate de elemente începând cu apa, aerul, pământul, flora, fauna şi continuând cu sănătatea umană, şi că acest ansamblu trebuie să fie protejat în cadrul global al dezvoltării durabile.

Totuşi, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care recunoaşte drepturi şi libertăţi civile şi politice, garantează şi dreptul la un mediu sănătos³ ca drept de generaţia a treia (drepturi de solidaritate). Prin interpretarea extensivă a domeniului de aplicare a unor drepturi reglementate expres de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un mediu sănătos a fost alăturat dreptului la viaţă privată (prevăzut de articolul 8 din Convenţie⁴), fiind considerat o componentă a acestui drept, în acest fel ajungându-se la protejarea indirectă a dreptului la mediu.

Constituţiile naţionale, care au luat în considerare exigenţele de mediu sub forma drepturilor fundamentale sunt din ce în ce mai numerose. Constituţionalizarea a cunoscut, în special, un avânt după Conferinţa de la Stockholm din 1972: legile fundamentale adoptate după această dată fac adesea referinţă la mediu. De exemplu, Constituţia Spaniei din 1978 evocă dreptul fiecăruia de a beneficia de un mediu „adecvat pentru dezvoltarea persoanei”. De asemenea, ţările din Europa de Est introduc reglementări privind mediul (Ungaria, Slovenia, Polonia).

După 1972, State membre ale Uniunii Europene au prevăzut garantarea dreptului la mediu sănătos în legile lor fundamentale (Franţa în anul 2005, Germania în anul 1994, Belgia şi Suedia care au adoptat dispoziţii privind mediul cu ocazia revizuirilor constituţionale din 1994 şi 1999). Legea constituţională din Austria (1984) angajează Republica în protejarea „mediului natural”. După extinderea Uniunii europene în 2004, numai din constituţiile Danemarcei şi Irlandei lipseau dispoziţii exprese privind problematica mediului.

Noţiunea de constituţionalizare se referă la schimbarea valorii normative a unei norme preexistente, care devine normă constituţională; această avansare în ierarhia normelor este rezultată fie din revizuirea constituţională, fie din adoptarea unei noi constituţii sau dintr-o decizie constituţională. În Franţa, revizuirea constituţională a fost propusă pentru a contracara reticenţele judecătorului constituţional la consacrarea anumitor drepturi, în ciuda existenţei unor decizii semnificative⁵. Legea fundamentală franceză prevede dreptul fiecărei persoane de a trăi într-un mediu echilibrat şi propice pentru sănătate şi fixează modalităţile de concretizare ale dreptului la mediu⁶.

Pe de alta parte, în Germania se poate vorbi despre o constituţionalizare a anumitor principii de către judecătorul contituţional. Principiul precauţiei a fost la început înscris în numeroase legi. O astfel de lege este cea federală din 15 iulie 1985 privind energia nucleară sau cea din 16 decembrie 1993 asupra biotehnologiilor. De asemenea, Curtea Constituţională din Germania a considerat, într-o decizie din 8 august 1978, că acest principiu este o consecinţă a dreptului la viaţă (articolul 2 din Legea fundamentală). Curtea Constituţională a confirmat obligaţia de a adopta măsuri de precauţie atât contra pericolelor identificate cât şi contra riscurilor încă neidentificate.

Constituţia Portugaliei cuprinde dreptul fiecăruia la un mediu sănătos şi ecologic echilibrat pe care trebuie să-l apere. Constituţia Belgiei prevede dreptul la protecţia unui mediu sănătos ca o parte componentă a dreptului de a duce o viaţă conform demnităţii umane alături de dreptul la muncă şi cel la o locuinţă decentă.

2. Caracteristicile constituţionalizării dreptului la un mediu sănătos

Constituţionalizarea poate confirma drepturi deja consacrate la nivel internaţional şi comunitar. În Franţa, putem vorbi despre dreptul fiecărei persoane, în condiţiile şi limitele legii, de a:
1) accede la informaţiile privind mediul înconjurător, informaţii deţinute de autorităţile publice şi
2) de a participa la luarea deciziilor publice care au incidenţă asupra mediului⁷.

Regulile constituţionale de mediu trebuie să se armonizeze cu obiectivele iniţiale ale dreptului comunitar. E necesar să se constate o opoziţie originală între unul din motivele creării Comunităţilor Europene, să se cunoască dezvoltarea economică şi dreptul la mediu. De exemplu, principiile dreptului concurenţei nu ţin cont decât parţial de exigenţele referitoare la mediu.⁸ Totuşi, normele dreptului consumaţiei şi dreptul la sănătate s-au dezvoltat în dreptul comunitar pentru a face faţă lipsei de interes pentru dreptul la mediu în raport cu provocările dreptului economic. Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul constituţional al mediului sunt determinante şi surse de posibile litigii în faţa CJUE dat fiind faptul că pentru aceasta constituţiile naţionale rămân subordonate dreptului comunitar⁹.

Rezolvarea acestor conflicte de norme depinde de fiecare ordine juridică. De exemplu, în Franţa, legea de transpunere a unei directive comunitare este controlată de Consiliul Constituţional care o poate declara neconformă cu articolul 88-1 din Constituţie sau cu un principiu inerent identităţii constituţionale a Franţei.

Interersul constituţionalizării rezidă, în special, în ridicarea la rang de normă fundamentală a drepturilor invocate direct în faţa instanţelor. În Franţa, numai principiul precauţiei beneficiază de aplicare directă¹⁰. Constituţia Greciei reglementează în mod explicit în articolul 24 că protecţia mediului nu este doar o obligaţie a Statului ci şi „un drept pentru fiecare”. Acest articol are un efect direct şi acceptat, fără o referinţă explicită, existând un drept la mediu garantat de Constituţie şi recunoscut particularilor şi grupurilor care au un interes de acţiune¹¹.De asemenea, Constituţiile Belgiei, Spaniei şi Portugaliei au creat un drept la mediu subiectiv şi direct opozabil.

Drepturile invocate în faţa puterii publice (drepturile fundamentale) sunt uneori opozabile persoanelor private. Se pot ridica două probleme: una este cea a aplicării drepturilor constituţionale privind mediul acestei categorii de persoane , iar a doua este întrebarea dacă drepturile fundamentale la mediu pot avea un efect orizontal. Prin „efectul vertical” al unui drept trebuie să se înţeleagă că o persoană privată poate acţiona împotriva unei autorităţi publice când aceasta din urmă nu respectă un drept a cărei titulară este, în virtutea Constituţiei. Dacă drepturile omului au un efect orizontal, o persoană privată poate acţiona împotriva unei alte persoane private atunci când aceasta nu le respectă.

Efectul orizontal este „direct” în momentul în care însăşi violarea dreptului este fundamentul acţiunii împotriva unei persoane private. Pe de altă parte, efectul orizontal devine „indirect” atunci când nu este posibilă o acţiune bazată pe acest unic fundament. Statul trebuie să ia măsurile necesare pentru repararea prejudiciului cauzat prin violarea dreptului de către persoana privată sau judecătorul trebuie să interpreteze dreptul într-o aşa manieră încât persoana lezată să obţină despăgubiri.

În acest sens, Carta Mediului din Franţa, consacră anumite obligaţii impuse tuturor: fiecare persoană are datoria să participe la conservarea şi ameliorarea mediului înconjurător¹², fiecare persoană trebuie, în condiţiile legii, să prevină atingerile pe care le-ar putea aduce mediului sau, în cel mai rău caz, să limiteze consecinţele acestora¹³, fiecare persoană trebuie să contribuie la repararea prejudiciilor pe care le-a adus mediului înconjurător, în condiţiile legii¹⁴.

În Belgia, hotărârea Grégoire et Consorts, nr. 49-440 din 5 octombrie 1994, a Curţii de Apel din Bruxelles, consacră efectul orizontal al dreptului la mediu sănătos, condamnând în baza Constituţiei activitatea poluantă imputabilă unei persoane private.

Desigur, constituţionalizarea permite şi opozabilitatea principilor de mediu tuturor normelor de drept intern, în special legii. Constituţia unui stat poate cuprinde dispoziţii explicite, aşa cum este articolul 34 din Constituţia Franţei referitor la domeniul legii, modificat pentru a sublinia că legiuitorul fixeză principiile fundamentale ale conservării mediului. În mod similar, este de datoria legiuitorului să concretizeze dreptul la informare şi participare la elaborarea deciziilor¹⁵, dar şi dreptul la repararea prejudiciilor şi principiul prevenţiei¹⁶.

Totuşi, competenţa legiuitorului este protejată; numeroase dispoziţii constituţionale reprezintă obiective atribuite puterilor publice, în special legiuitorului. Articolul 20a al Legii fundamentale germane instituie obligaţia Statului pentru protecţia mediului. Nu este vorba despre un drept subiectiv invocabil în faţa instanţelor, ci despre un drept obiectiv a cărei concretizare este dată de intervenţia legiuitorului. Astfel, acesta din urmă dispune de o competenţă protejată de Constituţie.

În Olanda, articolul 21 din Legea fundamentală prevede că „puterile publice veghează la protecţia şi ameliorarea vieţii”. Dispoziţia citată este înţeleasă într-o manieră strictă, deoarece ignorarea acestei exigenţe de către puterile publice poate fi sancţionată. Oricum, dispoziţia în discuţie a fost introdusă în lege prin crearea unui drept de opoziţie relativ la autorizaţiile de urbanism (Legea privind politica de mediu)¹⁷.

Constituţionalizarea semnifică prioritatea normelor constituţionale de mediu asupra altor norme inferioare. Rezerva legii în materie de drepturi fundamentale permite să se delimiteze pozitiv competenţa legiuitorului în acest domeniu. O abţinere a acestuia în folosul puterii de reglementare, poate fi cenzurată de către judecătorul constituţional.

Constituţionalizarea permite protejarea competenţei legiuitorului în acest domeniu, acesta fiind obligat să intervină. Mai mult, ridicarea unui drept la rang constituţional are drept consecinţă limitarea altor drepturi iar concilierea a două drepturi constituţionale este efectuată de către legiuitor. Constituţionalizarea consacră deci, rolul de arbitru al legiuitorului. De exemplu, în Franţa, articolul 6¹⁸ din Carta Mediului consacră cheia concilierii sub forma dezvoltării durabile, care reprezintă compromisul între interesele sociale, economice şi cele de mediu.

Aşadar, principiile care au dobândit o valoare constituţională în ordinea juridică a statelor pot intra în conflict cu drepturile privind mediul. Conflictul între o normă de mediu cu valoare constituţională şi o altă dispoziţie a Constituţiei va putea fi soluţionată prin conciliere. În cazul conflictului între drepturile fundamentale, drepturile nesusceptibile de derogare pentru judecător au prioritate relativă asupra altora, rezultând o ierarhizare a dispoziţiilor constituţionale în interiorul normei fundamentale. Spre exemplu, se poate naşte un conflict între dreptul de proprietate şi dreptul la mediu (delimitarea zonelor destinate pentru protecţia habitatului şi speciilor poate conduce la limitarea drepturilor privind propretatea). În doctrină au apărut teorii cu privire la raportul dintre dreptul la mediu şi celelalte drepturi ale omului (impactul dreptului la un mediu sănătos asupra dreptului de proprietate). Din practica Curţilor constituţionale ale statelor europene rezultă că sunt numeroase situaţiile în care a fost nevoie să fie asigurată concilierea între drepturile omului care par sa se opună. De aceea, apare ca fiind normală problema concilierii dreptului la un mediu sănătos cu celelalte drepturi. Pe de altă parte, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului¹⁹ rezultă că proprietatea înglobează mediul, însă anumite decizii relevă că dreptul de proprietate este limitat pentru necesitatea de a proteja mediul înconjurator. Mediul şi proprietatea sunt deci, în acelaşi timp şi în funcţie de situaţie, complementare şi în opoziţie, respectiv în contradicţie²⁰. Concilierea sau controlul proporţionalităţii în constituirea drepturilor fundamnetale constituţionale poate reprezenta o problemă destul de delicată. Un exemplu important este cazul Greciei²¹, unde judecătorul naţional a contribuit la prevalarea dreptului la mediu asupra altor drepturi (în special asupra libertăţii religioase, interzicând construcţia unei biserici în interiorul unui parc municipal) şi la prioritatea dreptului la sănătate în raport cu exigenţele de mediu (acceptând instalarea unei staţii de tratare biologică a deşeurilor lichide pe un teren împădurit şi protejat).

3. Dreptul la un mediu sănătos în constituţiile unor State membre ale Uniunii Europene

Dacă restrângem analiza temei abordate la plan naţional, pe care îl apreciem, de altfel edificator, trebuie să precizăm că state europene importante au prevăzut în ultimii ani garantarea dreptului la mediu sănătos în constituţiile pe care adesea le-au şi revizuit în acest sens. Este important de precizat că, protecţia mediului este inclusă şi în Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene²², în capitolul „Solidaritatea”. În urma intrării în vigoare la 1 ianuarie 2009 a Tratatului de la Lisabona²³, Carta dobândeşte statut juridic obligatoriu. Tratatul de la Lisabona garantează libertăţile şi principiile înscrise în Cartă şi confera dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie ceea ce are o însemnătate deosebită şi asupra protecţiei mediului.

Putem adăuga că în cadrul Uniunii Europene ţări precum Germania şi Belgia , Finlanda, Grecia, Polonia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria au inserat dreptul la un mediu sănătos în Constituţiile lor. Referirea la mediu se găseşte fie în Preambul, fie în conţinutul Constituţiei sau în legile ordinare. Valoarea juridică este foarte diferită având în vedere (in)existenţa unui control de constituţionalitate a legilor. Recunoaşterea unui drept subiectiv la mediu rămâne întâlnită în constituţiile naţionale (Ungaria, Slovacia, Slovenia, Belgia, Spania, Grecia, Portugalia, Finlanda); obligaţia de protecţie a mediului atribuită Statului însuşi sau Statului şi cetăţenilor săi este mult mai frecventă. Anumite constituţii fac referire la mediu inserând unul sau mai multe principii generale ale dreptului la mediu. Cele mai des întâlnite sunt dreptul la informaţie, principiul responsabilităţii de mediu şi principiul poluatorul plăteşte. În cele ce urmează vom trata câteva exemple concrete de constituţionalizare a dreptului la un mediu sănătos.

Tabel. Garantarea dreptului la un mediu sănătos în Constituţiile naţionale ale statelor europene (ţări membre/nemembre ale Uniunii Europene):

Constituţia României. Recunoaşterea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos a apărut destul de târziu²⁴. În Constituţia din 1991 nu se recunoştea expres dreptul fundamental la un mediu sănătos. Singurele prevederi din constituţie aveau valoarea unei recunoaşteri indirecte a dreptul la mediu şi creau o obligaţie în sarcina statului de a proteja mediul²⁵. Mai târziu, noile reglementări în materia protecţiei mediului a venit să consacre expres, ca un drept subiectiv, dreptul la un mediu sănătos²⁶. Modificările legislative survenite în timp au făcut ca principiile fundamentale să se păstreze. Ultimele modificări ţin în special de necesitatea adaptării cadrului legislativ cu legislaţia Uniunii Europene şi facilitarea accesului publicului la luarea deciziilor de mediu, conform practicilor Uniunii şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte²⁷.

Momentul semnificativ al recunoaşterii şi garantării constituţionale a dreptului fundamental la un mediu sănătos în România, este reprezentat de articolul 35 al Constituţiei revizuită şi republicată în anul 2003, articol intitulat „Dreptul la mediu sănătos” cuprins în capitolul consacrat drepturilor si libertăţilor fundamentale. Articolul in cauză conţine o serie de dispoziţii interdependente şi prevede că:
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

Acestor dispoziţii constituţionale li se adaugă prevederea din art. 135 alin. 2 lit. e din Legea fundamentală privind obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului precum şi cea referitoare la dreptul de proprietate care impun proprietarului respectarea sarcinilor privind protecţia mediului (art. 44 din Constituţie). Aceste norme constituţionale se completează reciproc în princpal pentru că noul articol evidenţiază faptul că dreptul la un mediu sănătos se referă atât la om, cât şi la natură aflate într-o indisociabilă relaţie ecologică²⁸.

Conţinutul articolului 35 poate genera unele discuţii. Astfel, la o primă vedere, persoanele în calitatea lor de titulare ale dreptului fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic sunt şi titularele obligaţiei de a proteja mediul. Putem aprecia că aceste persoane pot fi nu numai fizice sau juridice, dar şi apatrizi, persoane care au cetăţenia romănă sau orice altă cetăţenie, precum cea europeană. Aceste persoane au obligaţia de a proteja şi ameliora mediul înconjurător. Suntem în pezenţa unui raport juridic complex în care toate persoanele sunt atât titularele dreptului la mediu sănătos, cât şi titulare de obligaţii. Noţiunea de „îndatorire” folosită în Constituţie are sensul de obligaţie juridică propriu-zisă²⁹.

Considerăm că sintagma „persoane” folosită în articolul 35 din Constituţie este neadecvată şi nu acoperă în întregime problematica protecţiei mediului, existând un gol constituţional. Norma constituţională nu se referă nici tangenţial la persoanele care nu locuiesc pe teritoriul României, însă tranzitează ori călătoresc etc. Este necesar a stabili întinderea sintagmei „persoane” prin înlocuirea acestui termen în scopul ca şi cetăţenii străini şi apatrizii în perioada în care se află pe teritoriul Romăniei să fie obligaţi de a proteja mediul.

În scopul protecţiei eficiente a mediului şi a minimalizării problemelor de mediu este necesară intervenţia statului. Alături de asigurarea unui cadru legislativ pentru exercitarea dreptului la mediu, considerăm că statul mai este obligat să protejeze mediul; să nu permită persoanelor fizice sau juridice să polueze prin acţiunile lor; să îmbunătăţească condiţiile de mediu. Cu toate comentariile care pot fi aduse, norma fundamentală prezintă importanţă prin consacrarea constituţională a dreptului la un mediu sănătos şi asigurarea unei garantări efective a acestui drept.

Constituţia Germaniei. Ideea inserării dreptului la mediu în Legea fundamentală germană, a fost exprimată pentru prima oară într-un program pentru protecţia mediului publicat de guvernul federal în 1971, primul document important referitor la protecţia mediului în Germania. De la acest moment, a existat o unanimitate politică pentru nevoia introducerii unei dispoziţii în constituţie prin care statul se obligă să protejeze mediul. Cu toate acestea, au fost controvese în privinţa conţinutului acestei garanţii.Curtea constituţională federală a promovat o protecţie constituţională a mediului (a recunoscut că protecţia mediului constituie o valoare a binelui comun care ar putea justifica o limitare a anumitor drepturi fundamentale ca dreptul de proprietate) şi a dat o anumită valoare în completarea unor drepturi fundamentale cum este cel la viaţă şi sănătate şi cel de proprietate. În plus, faptul că dreptul la viaţă şi sănătate constituie valori constituţionale obiective reprezintă pentru stat o obligaţie de protecţie a acestor drepturi şi prin urmare, a mediului. Însă, jurisprudenţa Curţii constituţionale federale nu s-a putut substitui proiectului politic pentru garantarea expresă în Constitiuţie a protecţiei mediului. În 1987, Consiliul federal a adoptat un proiect în acest sens care a fost mai mult simbolic. În final, în urma unificării Germaniei, tratatul de unificare prevedea reforma constituţională şi introducerea unor principii directoare ale politicii de Stat. Singurul principiu care a rezistat discuţiilor de reformă este chiar protecţia mediului. Articolul 20a al Legii fundamentale germane, adoptat în 1994 dispune că statul este obligat să protejeze „fundamentele naturale ale vieţii prin exerciţiul puterii legislative, în cadrul ordinei constituţionale şi a puterilor executive şi judiciare în condiţiile fixate de lege şi drept”.

Dificultăţile acestui compromis se reflectă în caracterul ambiguu al conţinutului articolului constituţional. Noţiunea de protecţie statală semnifică fără îndoială obligaţia statului de protecţie a „fundamentelor naturale ale vieţii”. Însă textul nu face referire la viaţa umană, iar problema orientării antropocentrice sau ecocentrice ramâne deschisă. Cum protecţia acordată prin exerciţiul puterii legislative se efectuează „în cadrul ordinei constituţionale”, legiuitorul poate şi trebuie să ţină cont de alte valori protejate de Constituţie.

Articolul în discuţie se adresează statului, fără a crea, însă, dreptul la un mediu de o anumită calitate. Este vorba de o normă ce conţine un obiectiv pentru stat, a cărei valoare juridică constă în trasarea unei directive obligatorii pentru toate organele statului, de la toate nivelurile şi pentru toate funcţiile ce derivă din competenţele lor. Toţi destinatarii normei, ca reprezentanţi ai statului sunt datori să ţină seama de ea şi să o pună în practică în mod direct sau indirect. Desigur, o astfel de normă se adresează în primul rând legislativului şi executivului, ca organe politice, care au iniţiativa hotărârii strategiilor de dezvoltare a ţării şi care concep şi pun în practică politica internaţională şi europeană³⁰.

Constituie o noutate în ceea ce priveşte protecţia mediului cazul garanţiilor constituţionale care nu prevăd limite stabilite prin lege, şi anume libertatea de conştiinţă, a religiei, a artei şi ştiinţei. Aşadar, Curtea administrativă federală a folosit articolul 20a într-o hotărâre din 1995³¹: un solicitant căruia i-a fost refuzată autorizaţia de construire pentru înălţarea unor sculpturi într-un câmp a susţinut că proiectul său este protejat de Constituţie ca operă de artă şi nu este subiectul limitărilor prevăzute de legea urbanismului şi utilizării solului. Curtea a respins acest argument susţinând că articolul 20a este evocat la fel ca o limitare constituţională a garanţiei libertăţii artistice. Libertatea artei are propriile sale limite şi nu permite orice infracţiune contra protecţiei mediului³².

Constituţia Belgiei. Principiile dreptului mediului din dreptul pozitiv belgian sunt inspirate din articolul 174 din Tratatul asupra Uniunii Europene. În Belgia, aceste principii au fost mai întâi enunţate în decretul flamand din 5 aprilie 1995 care conţine dispoziţiile generale privind politica mediului. Regiunea valonă, prin decretul din 27 mai 2004, a adoptat Cartea I a Codului Mediului care a reluat în mod clar aceste principii fundamentale.

Articolul 23 din legea fundamentală belgiană include dreptul la mediu sănătos în cadrul dreptului la respectarea demnităţii umane: «Fiecare persoană are dreptul de a duce o viaţă conformă cu demnitatea umană. În acest scop, orice lege, decret sau regulament vor garanta, ţinând cont de obligaţiile corelative, drepturile economice, sociale şi culturale şi vor determina condiţiile exercitării acestora. Aceste drepturi cuprind în principal: dreptul la muncă şi la libera alegere a unei activităţi profesionale (...); dreptul la securitate socială, la protecţia sănătăţii şi la asistenţă socială, medicală şi juridică; dreptul la un domiciliu decent; dreptul la protecţia unui mediu sănătos; dreptul la propăşire culturală şi socială”³³.

Este general recunsocut că articolul 23 din Constituţie nu are efect direct. Chiar jurisprudenţa Consiliului de Stat, a curţilor şi a tribunalelor naţionale susţine ca articolul în discuţie nu are aplicabilitate directă .³⁴

Constituţia Greciei. Problema poluării şi degradării mediului în Grecia a apărut încă din anii 1960. Până la mijlocul anilor 1970, legislaţia de mediu nu a fost inclusă în legi speciale: dispoziţiile de mediu au fost votate cu ocazia diverselor proiecte de lege. În 1976 a fost adoptată prima lege privind în special mediul³⁵. Paralel, Grecia a ratificat mai multe tratate şi convenţii internaţionale privind mediul³⁶.

Politica de mediu în Grecia se caracterizează prin „europenizare”. În schimb, politica naţională de mediu constă în transpunerea, uneori incompletă, a politicii comunitare a mediului. Ea constă în transpunerea (obligatorie) a directivelor comunitare privind mediul în ordinea juridica elenă şi schimbările care antrenează în aparatul instituţional politica comunitară în materie de mediu.

Astfel, Constituţia din 1975 a prevăzut pentru prima dată în istoria constituţională a Greciei o dispoziţie privind protecţia mediului (articolul 24 revizuit parţial în 2001). Anterior revizuirii constituţionale din 2001 care a introdus pe de o parte dreptul subiectiv la mediu şi pe de altă parte, principiul dezvoltării durabile, articolul 24 poate fi considerat o dispoziţie de avangardă pe plan european de la adoptarea sa din 1975. Articolul prevede că „Protecţia mediului natural şi cultural constituie o obligaţie pentru stat”.

Din textul articolului 24 al Constituţiei elene rezultă în primul rând obligaţia pentru puterea legislativă şi puterea executivă de a lua măsuri pozitive necesare şi de a întreprinde operaţii pozitive pentru asigurarea protecţiei mediului iar în al doilea rând pentru puterea judiciară de a controla constituţionalitatea legilor (referitor la articolul 24). Valoarea juridică şi practică a acestui articol este de a defini exerciţiul altor politici ale Statului dar şi interpretarea şi aplicarea conformă a legilor şi actelor reglementare întrucât este vorba despre o regulă de drept superioară, generală şi obiectivă.

Obligaţia Statului privind protecţia mediului a dus la naşterea unui nou drept individual la mediu care conferă individului puterea de satisfacţie a unui interes legitim. Dreptul individual la mediu crează pentru cetăţeni o exigenţă, susceptibilă de o acţiune în justiţie contra Statului. Acesta din urmă trebuie să se abţină de la acte susceptibile care aduc atingere mediului³⁷.                                         

4. Concluzii

Pentru ca dreptul la un mediu sănătos să fie efectiv trebuie să fie declarat ca drept fundamental în constituţiile statelor. Protecţia mediului reprezintă o problemă de interes naţional. Statele europene trebuie prin măsuri legislative să garanteze cetăţenilor săi realizarea cerinţelor legale ale ocrotirii calităţii factorilor de mediu. În zilele noastre, obiectivul principal al statelor europene şi nu numai trebuie să fie protejarea mediului şi a resurselor naturale, recunoaşterea şi respectarea dreptului fundamental la un mediu sănătos; crearea unor obligaţii pentru persoanele fizice şi juridice de a proteja mediul sau, de a se abţine de la orice acţiune menită să polueze. Consecinţele afirmării constituţionale şi a garantării dreptului la un mediu sănătos sunt numeroase: consolidarea obligaţiilor autorităţilor publice de a proteja mediul, asigurarea unei protecţii mai bune a drepturilor subiective legate de mediu, crearea unei baze legale solide pentru sancţionarea în justiţie a daunelor de mediu³⁸.

Putem afirma că garantarea dreptului la un mediu sănătos în legile fundamentale ale Statelor membre Uniunii Europene constituie un pas înainte şi un demers pozitiv menit să sensibilizeze şi să responsabilizeze cetăţenii europeni în legătură cu necesitatea protecţiei mediului înconjurător³⁹.

ADRIAN NEDELCU – Lect. univ. dr. la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti; Facultatea de Ştiinţe Economice, membru al Societăţii de Geografie din România din anul 1980 şi în consiliul SGR (din 2009).

OANA SURDESCU – Asist. univ. drd. la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Universitatea Spiru Haret, avocat Baroul Bucureşti, doctorandă în cadrul Şcolii doctorale „TUDOR R. POPESCU”, specializarea Dreptul mediului, Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative.

 sus