Evoluţia constituţională a României

Evoluţia constituţională a drepturilor electorale ale femeilor în România 

 

DOINA BORDEIANU

Abstract:
In this short article we analyze women’s electoral rights in Romania in it’s constitutional evolution. We have concluded that the existens of electoral rights is not a sufficient condition for political equality between men and women in nowadays Romania.

Keywords: Electoral rights, women, Constitution, Romania, equality, political empowerment

În lucrarea de faţă ne propunem să analizăm drepturile electorale ale femeilor din România sub aspect al evoluţiei lor în reglementarea constituţională. Ipoteza de la care pornim vizează faptul că acordarea drepturilor electorale pentru femei nu este o condiţie suficientă pentru realizarea egalităţii politice între sexe.

Pentru început vom face scurte precizări referitoare la definiţia drepturilor electorale şi cele politice. Apoi vom analiza modalitatea şi măsura în care legile fundamentale româneşti au acordat aceste drepturi femeilor şi dacă această mişcare a fost cumva corelată cu mişcarea feministă mondială. În final vom încerca să evaluăm gradul în care femeile din România îşi realizează drepturile politice la mai bine de 60 de ani de la dobândirea drepturilor electorale.

Încă în anul 1948, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite stipula în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa¹. Deşi nu expres, Declaraţia proclamă drepturile electorale drept drepturi fundamentale ale omului. Drepturile electorale fac parte din drepturile exclusiv politice reglementate de regulă în Constituţiile statelor lumii şi prin natura lor garantează cetăţenilor posibilitatea de a participa la guvernare sau în sens mai larg la viaţa politică a comunităţii din care fac parte. Alte drepturi politice pot fi considerate dreptul la libertatea gândirii, libertatea de expresie, dreptul la întrunire paşnică, dreptul la asociere, dreptul de a participa la viaţa publică. Din drepturile electorale fac parte dreptul de a alege şi, în unele ţări sau unele perioade, dreptul de a revoca² ca drepturi active pe de o parte şi dreptul de a fi ales ca drept pasiv pe de altă parte. Codul bunelor practici în materie electorală adoptat de către Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept³ (Comisia de la Veneţia) acceptă că aceste drepturi pot fi supuse unui număr de condiţii dintre care cele uzuale sunt condiţiile de vârstă şi de naţionalitate. În fapt aceste condiţii au logica lor oarecum firească. Dreptul de a vota şi de a fi ales cere titularului său o anumită pregătire şi un anumit grad de responsabilitate. În prezent, în majoritatea democraţiilor atingerea vârstei majoratului aduce cu sine de regulă pe lângă drepturile civile depline şi drepturi politice. Condiţia de naţionalitate este una care, în contextul Uniunii Europene unde cetăţenilor europeni li se oferă dreptul de a alege şi de a fi aleşi la alegerile municipale şi în Parlamentul European, desfăşurate în statele membre ale Uniunii Europene, în statul lor de reşedinţă membru al Uniunii Europene, începe să piardă din actualitate.

Modalitatea de exercitare a drepturilor electorale sunt alegerile. Doar în cazul în care aceste alegeri sunt libere şi corecte putem vorbi de democraţie, arca sfântă⁴ a căreia este considerat, pe bună dreptate, votul universal.

Un reputat om politic, unul dintre fondatorii SUA, John Adams susţinea că parlamentul trebuie să fie un portret exact, în miniatură, a societăţii. Atunci de ce femeile nu s-au regăsit mult timp în acest portret neavând posibilitatea de a alege şi de a fi alese în organele reprezentative?!

În dezvoltarea constituţională a României, drepturile politice ale femeilor au fost pentru prima dată amintite în Constituţia din 1923 care prevedea că legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice⁵. În acelaşi timp, Legea fundamentală acorda femeilor drepturi civile în baza principiului egalităţii dintre sexe. Atât au putut obţine feministele vremii. Calypso Botez⁶ nota în dezbaterea care a precedat adoptarea Constituţiei de la 1923: excluderea femeii de la vot înseamnă o sumă de indivizi cărora legile li se impun fără a fi întrebaţi, înseamnă că dreptul de vot rămâne tot un privilegiu al câtorva, privilegiu de sex care, ca orice privilegiu, nu are ce căuta decât în societăţile despotice. Sursa citată precizază că pentru ea acordarea de drepturi politice femeilor nu era o „chestiune de inimă, ci una de logică şi de adecvare la actualitate”.Formula prin care legiuitorul făcea trimitere la o lege specială pe de o parte recunoştea dreptul femeilor de a beneficia de drepturi politice, iar pe de altă parte nu le garanta.

Legea electorală adoptată în anul 1926 nu face nicio referire la dreptul femeilor de a alege. Totodată, atunci când se referă la condiţiile pe care cetăţenii trebuie să le îndeplinească pentru a fi eligibili în Adunarea Deputaţilor şi Senat, legea prevede necesitatea de a avea „exerciţiul drepturilor civile şi politice”⁷. Prin aceasta, practic femeilor li se refuză, ca rezultat al nereglementării, dreptul de a fi alese în Parlament. 

Femeile primeau drept real de vot pentru prima dată în istoria României prin Constituţia de la 1938. Ea stipula: Legea electorala [...] va statornici [...] condiţiunile cerute pentru a fi alegător, pentru bărbaţi şi femei, incapacităţile, decăderile, incompatibilităţile, procedura votării şi garanţiile libertăţii alegerilor precum şi numărul deputaţilor⁸. Totuşi femeile nu erau eligibile în Adunarea Deputaţilor. Vom menţiona că legea electorală dădea drept de vot numai ştiutorilor de carte, de la vârsta de 30 de ani⁹. Acest fapt a dus la o limitare drastică a numărului de alegători¹⁰. Din cauza acestei prevederi au avut de suferit şi femeile care, chiar dacă erau acceptate în toate formele de învăţământ, incluzând universităţile, erau în mare parte analfabete: în 1908, existau 1 384 188 de femei analfabete în comparaţie cu 206 172 bărbaţi¹¹. Vedem cum în perioada interbelică, în România femeile au obţinut drepturi electorale, dar în realitate ele permiteau doar unui număr destul de restrâns de persoane să participe la viaţa politică. Totodată acest succes al feministelor a coincis cu instaurarea dictaturii carliste ceea ce a făcut imposibilă realizarea lor practică.

În perioada comunistă au existat 3 Constituţii: 1948, 1952, 1965. În ceea ce priveşte drepturile electorale ale femeilor ne vom opri doar la prima care stabileşte principiile de bază, acestea fiind ulterior reluate în totalitate în celelalte două Constituţii. Caracteristice regimului comunist, largi drepturi sociale încep a fi asigurate de stat şi garantate de legea fundamentală.

Reglementarea constituţională a fost precedată de o nouă lege electorală¹² potrivit căreia femeile aveau drepturi egale cu cele ale bărbaţilor de a alege începând cu vârsta de 21 de ani şi de a fi alese începând cu 25 de ani. Constituţia adoptată doi ani mai târziu pe 13 aprilie 1948 cobora cenzul de vârstă şi spunea expres în art. 18 că toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesiune, inclusiv militarii, magistraţii şi funcţionarii publici, au dreptul să aleagă şi să fie aleşi în toate organele Statului. Dreptul de a alege îl au toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi aleşi, cei care au împlinit vârsta de 23 ani. Aşadar, Constituţia adoptată garanta cetăţenilor români egalitate în faţa legii fără orice fel de discriminare şi largi drepturi politice şi sociale. Art. 21 prevedea că femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat, economic, social, cultural, politic şi de drept privat. O precizare extrem de importantă este că la munca egală femeia are drept de salarizare egală cu barbatul.

Regimul comunist cu toate limitele inerente unui sistem totalitar acordă femeilor încă din anul 1946 exerciţiul deplin al drepturilor electorale. Desigur, la fel cum multe alte drepturi acestea erau garantate doar pe hârtie, or drepturile electorale fără de pluralism politic nu au nici un rost. În ceea ce priveşte alte domenii departe de a fi elementul cheie al emancipării pe care Engels a visat-o, în România lui Ceauşescu, angajarea femeii a reprezentat încă un mod de a evidenţia inegalităţile de gen¹³.

Constituţia din 1991, republicată în anul 2003, nu aduce vreo noutate în ceea ce priveşte reglementarea drepturilor electorale ale femeilor. În acelaşi timp ralierea la standardele democratice europene şi internaţionale impun adoptarea unor măsuri care să garanteze exerciţiul deplin a drepturilor politice şi inclusiv electorale.

Discriminarea femeilor a avut loc, până la un anumit moment, în lumea întreagă. În prezent femeile sunt în continuare private de drepturi electorale în unele ţări din orient. Chiar dacă prima mişcare feministă (1848-1914) a început prin revendicarea drepturilor sociale, în scurt timp ele s-au orientat şi spre drepturile politice fără de care străduinţele lor erau lipsite de impact¹⁴.

Prima dată dreptul de a participa la alegeri a fost obţinut de femei în ţările anglo-saxone, deşi erau o serie de censuri exagerate de vârstă şi avere care se impuneau. În perioada 1893-1916 numai în şase ţări ale lumii femeile au primit dreptul de a vota (Noua Zeelandă, Australia, Finlanda, Danemarca, Islanda, Norvegia). În URSS femeile au început să aibă drepturi electorale imediat după Revoluţia din 1917. Între 1917 şi 1920, 15 ţări au eliminat discriminarea faţă de femei în drepturi electorale, între 1921-1944 – alte 14 state au acordat drept de vot femeilor, 1945-1950 – 21 de state, 1951-1967 – 57 ţări. În Europa cel mai târziu au obţinut drept de vot femeile din Elveţia (1971) şi Andorra (1978). Se observă că în spaţiul sovietic dreptul de a alege şi a fi alese a fost dobândit relativ devreme comparativ cu statele democratice. Acest lucru se datorează învăţăturilor lui Friedrich Engels şi „socialistelor” – gruparea femeilor organizate în mod relativ autonom în jurul mişcării socialiste, şi mai târziu, al mişcării comuniste. Încă din 1910 ele au proclamat Ziua Femeii, ca instrument în primul rând pentruagitaţia în vederea obţinerii dreptului de vot la femei¹⁵.

În România mişcarea feministă a început după obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman în anul 1866. La acea vreme, la fel ca în Europa, se milita pentru emanciparea femeii prin iluminare. Totuşi, aşa cum am văzut mai sus abia în 1946 dobândirea drepturilor electorale depline pentru femeile din România a fost posibilă. Falsificarea rezultatelor alegerilor şi câştigarea în 1946 a puterii de către comunişti a însemnat preluarea modelului sovietic de dezvoltare. Astfel, datorită guvernului democratic prezidat de dr.Petru Groza¹⁶ femeile au putut să aleagă şi să fie alese. Această realizare a feministelor socialiste a fost umbrită de faptul că în paradigma totalitar-comunistă, votul era un instrument de legitimare a unui rezultat cunoscut cu mult timp înainte.

Odată obţinut, dreptul de a alege este susţinut de mai multe principii, precum: vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Respectarea acestora se constituie în garanţii pentru exercitarea nestingherită şi fără discriminări a dreptului de vot pentru femei.

O problemă aparte vizează însă dreptul electoral pasiv de a fi alese sau mai bine zis de a fi eligibile la funcţiile publice elective. În acest caz prevederile legale, fie ele şi constituţionale nu sunt suficiente. În perioada 1945-1995, numărul statelor suverane cu legislative alese a crescut de 7 ori în timp ce procentul femeilor deputaţi a crescut doar de 4 ori¹⁷. Astfel, la nivelul anului 2008, femeile ocupau doar 18% din mandatele de deputat existente în lume. Aceiaşi sursă notează că femeile care totuşi au ajuns în politică se ocupă preponderent de politicile sociale (14%) şi mai puţin de domeniul juridic (9.4%), economic (4.1%), politic (3.4%) sau executiv (3.9%).

Într-un raport¹⁸ pe anul 2009 care a măsurat decalajele existente dintre femei şi bărbaţi pe patru dimensiuni – participare şi oportunităţi economice, grad de educaţie, sănătate şi supravieţuire, putere politică – România se situaează pe locul 70 din 134. Comparativ cu anul 2007 acest loc reprezintă un pas mare înapoi. Conform acestui raport, România se plasează pe locul 126 din 134 la capitolul putere politică a femeilor. Acest capitol include în sine următorii indicatori: femei în parlament, femei în guvern, ani în care femeile au condus ţara (ultimii 50 de ani). Putem observa de asemenea decalaje mari, care se constituie de fapt în discriminări, în ceea ce ţine de salariul egal la muncă egală, venituri obţinute, poziţii manageriale şi de top manager ocupate de femei. De remarcat că la 64 ani de la obţinerea drepturilor electorale şi respectiv politice în Adunarea Deputaţilor sunt 11,4% femei, iar în Senat 5,8%¹⁹.

Realitatea descrisă ne face să concluzionăm că ipoteza noastră iniţială se verifică şi acordarea drepturilor electorale şi a altor drepturi politice şi civile nu duc neaparat la egalitate între sexe. Pentru reducerea decalajelor dintre femei şi bărbaţi statele lumii au convenit asupra unor acte internaţionale (Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civice şi Politice, Pactul pentru egalitate de şanse între femei şi bărbaţi, Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare impotriva femeilor, Carta socială europeană revizuită) precum şi altor garanţii de natura cotelor de reprezentare în Parlament, pe listele electorale ale partidelor politice etc. În România, problema cea mai mare rămâne în continuare cea de mentalitate şi educaţie. Consider că anume în această direcţie trebuie concentrate eforturile ulterioare ale societăţii.

DOINA BORDEIANU – Doctorandă în ştiinţe politice, Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi; Şefa Secţiei educaţie civică, training-uri şi secretariat, Comisia Electorală Centrală a Republicii Moldova.

 sus