Evoluţia constituţională a României

Continuitate constituţională discontinuă
 

ALEXANDRU RADU

Abstract:
The present work deals with the evolution of the Romanian post-communist constitutional regime, in order to classify the main changes operated through the 2003 revision. Given the meaning of these changes, it can be reasoned that the dimension of continuity has dominated the revision process of the 1991 constitutional regime. However, important discontinuity elements have surfaced, opposing the initial constitutional conception. Therefore, we may conclude that the evolution of the constitutional regime fits into the discontinued continuity dynamics, which will be strengthened by the future revision of the Constitution.

Keywords: constitutional regime, constitutional revision, executive power rationalization, presidentialism, discontinued continuity

Constituţia în vigoare, a opta din istoria statului român, a fost adoptată pe 8 decembrie 1991 şi revizuită pe 18-19 octombrie 2003, o nouă revizuire fiind probabilă în viitorul apropiat.

Prima constituţie veritabilă a României moderne se consideră a fi cea elaborată în 1866. Inspirată din experienţa franco-belgiană a epocii, legea fundamentală românească avea „marele merit de a fi consacrat într-o formă juridică fundamentală instrumentele democratice de guvernare şi mai ales că a consolidat autonomia de fapt a celor două Principate Româneşti”¹. Sub aspectul organizării statului, Constituţia menţinea formula parlamentului bicameral introdusă de Cuza în 1864. Adunarea Deputaţilor era formată din parlamentari aleşi în cadrul a patru colegii electorale constituite după censul de avere, iar senatorii erau desemnaţi câte doi din fiecare judeţ în două colegii, plus cei de drept. Ca o expresie a caracterului cvasimonarhic al statului, Domnul dispunea de dreptul de iniţiativă, ca şi de prerogativa de a numi şi revoca membrii Guvernului, care însă era responsabil în faţa parlamentului, în ansamblu, regimul politic instituit având caracteristicile unuia de tip parlamentar².

Constituţia din 1866 a suferit trei revizuiri succesive (în 1879, 1884 şi 1917), dar şi-a păstrat continuitatea până în 1923, fiind cea mai longevivă construcţie constituţională românească. În fapt, unii autori apreciază că noua Constituţie, adoptată pe 29 martie 1923, a reprezentat mai degrabă o revizuire mai amplă a regimului constituţional instituit în 1866, astfel că putem vorbi de o perioadă a continuităţii constituţionale de 72 de ani³. Este însă un fapt că organismul social suferise prefaceri esenţiale, în mod deosebit ca urmare a desăvârşirii unităţii statului, în 1918, şi acestea trebuiau să-şi găsească expresia în constituţia formală.

Una dintre principalele schimbări constituţionale se referea la modul de compunere a reprezentanţei naţionale, în continuare de tip bicameral. Astfel, „corpul electoral al Adunării Deputaţilor nu mai era constituit pe baza sistemului cenzitar şi capacitar, ci prin votul universal, egal direct şi secret al cetăţenilor majori, bărbaţi, cu scrutin de listă, prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor”⁴. Pe de altă parte, se menţineau prerogativele şefului statului de a numi şi revoca cabinetul, ca şi de a dizolva parlamentul, dar practica politică a arătat că regimul s-a menţinut în limitele monarhiei constituţionale.

Lucrurile s-au schimbat radical începând cu 1938, anul instaurării guvernării regale autoritare, când caracterul democratic al Constituţiei din 1923 a fost afectat de revizuirea iniţiată de regele Carol al II-lea. Ulterior, legea fundamentală a cunoscut mai multe schimbări, sfârşind prin a fi abrogată de regimul comunist.

În 1948 a fost adoptată prima constituţie socialistă, modificată în 1952, şi urmată de cea din 1965. În esenţă, regimul constituţional socialist consfinţea supremaţia politică a partidului comunist⁵. Sub aspect formal, România comunistă era o republică parlamentară, cu un preşedinte ales (din 1974) de parlamentul unicameral – Marea Adunare Naţională, adunare constituită prin scrutin majoritar uninominal. În fapt, regimul politic se definea prin monopartidism şi monolitism politic, caracteristici specifice unuia nedemocratic. Acestui regim constituţional şi politic i s-a pus punct la sfârşitul anului 1989, când România şi-a modificat radical registrul evoluţiei politice, sincronizându-se procesului general est-european de (re)construcţie a arhitecturii regimului politic democratic.

În primii doi ani ai postcomunismului, organizarea politică a României a stat sub semnul provizoratului juridic-constituţional. Strict formal, Constituţia din 1965 era încă în vigoare, dar prăbuşirea întregului eşafodaj comunist pe cale revoluţionară a anulat-o de facto. De altfel, în Comunicatul către ţară emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale în 22 decembrie 1989 se preciza: „Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea.”⁶ Formula, fără a face trimitere directă la abrogarea constituţiei comuniste, consfinţea practic starea de fapt a anulării/ anularea consecinţelor sale politico-instituţionale. Totodată, în programul CFSN, cuprins în cadrul aceluiaşi document, se regăsea şi obiectivul constituirii unui comitet de redactare a noii Constituţii care „va va începe să funcţioneze imediat”. Totuşi, activitatea de redactare avea să fie încredinţată Parlamentului ales pe 20 mai 1990, astfel că elaborarea şi adoptarea noului text constituţional se va prelungi până la sfârşitul lui 1991.

Până atunci, activitatea curentă a fost normată de decretele-lege emise de Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi, de la 1 februarie 1990, de Consiliul Provizoriu al Unităţii Naţionale, unul dintre acestea cuprinzând şi o serie de prevederi cu caracter constituţional. Este vorba despre Decretul-lege nr. 92/14 martie 1990, cu privire la alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, act considerat o „miniconstituţie”⁷, ale cărui prime articole făceau referire la principiile suveranităţii populare şi pluralismului politic⁸.

Pe de altă parte, acelaşi act stabilea că rolul prim al parlamentului ales era acela de a adopta noua lege fundamentală: „Adunarea Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, se constituie, de drept, în Adunare Constitutantă pentru adoptarea Constituţiei României ... După întrarea în vigoare a Constituţiei României, parlamentul va hotărî organizarea de noi alegeri în termen de cel mult 1 an”⁹. Cum Parlamentul ales pe 20 mai 1990 avea la dispoziţie 18 luni pentru a adopta Constituţia, urma ca noile alegeri parlamentare să aibă loc cel mai târziu la sfârşitul lui 1992.

Pentru a-şi îndeplini menirea constituţională, Adunarea şi-a ales o Comisie de redactare a Constituţie, compusă din reprezentanţi ai formaţiunilor parlamentare. Proiectul constituţional realizat de Comisie a fost supus aprobării Adunării Constituante, prin vot nominal cu majoritatea calificată de două treimi din votul, în data de 21 noiembrie 1991. Conform procesului verbal al şedinţei Adunării Constituţionale, din cele 509 voturi exprimate (din 510 parlamentari), 414 au fost în favoarea adoptării Constituţiei, restul de 95 fiind voturi împotrivă. Un senator UDMR (K. Kiraly) nu a votat¹⁰. Ulterior, pe 8 decembrie, Constituţia a fost validată prin referendum naţional pe 8 decembrie acelaşi an (dată devenită Ziua Constituţiei) La referendum au participat 10.948.468 cetăţeni (circa 70% din populaţia cu drept de vot), din care 8.464.624 au votat pentru noua Constituţie (77%), iar 2.235.085 împotrivă, 248.759 fiind voturi nule¹¹.

Aşadar, la doi ani de la prăbuşirea regimului comunist, România avea o nouă Constituţie. În general, aceasta a fost calea adoptată de statele foste comuniste, excepţiile importante fiind Ungaria (unde a rămas în vigoare legea fundamentală comunistă revizuită) şi Letonia (ţară în care a fost repusă în drepturi Constituţia din 1922).

Ca expresie juridică a raportului de forţe postcomuniste, Constituţia reprezintă fundamentul legislativ al organizării şi funcţionării statului şi societăţii româneşti pe baze democratice. Principalele sale caracteristici pot fi rezumate astfel:
– consacră reinstaurarea democraţiei constituţionale;
– realizează principiile suveranităţii poporului şi separaţiei puterilor în stat;
– generează premisele instituirii unui regim politic pluralist;
– afirmă şi garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
– se distinge prin modernitate, ca urmare a preluării şi încorporării unor norme şi principii exprimate de o serie de constituţii europene, în primul rând cele din Franţa şi Suedia.
– este stabilă, în sensul restricţionării posibilităţilor de modificare sau revizuire a textului constituţional.¹²

Detaliind conţinutul Constituţiei din 1991, vom reţine, mai întâi, trei dintre principiile generale cuprinse în Titlul I, cele ale statului de drept, suveranităţii poporului şi pluralismului politic. Astfel, „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”¹³ Totodată, „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.”¹⁴ În fine, „Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la experimentarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.”¹⁵

În ceea ce priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, acestea sunt cuprinse în Titlul II al Constituţiei, unde este inclusă şi instituţia Avocatului Poporului ca apărătoare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Stipulând că cetăţenii sunt egali în faţa legii, legea fundamentală garantează libertatea individuală, libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul la vot, dreptul de asociere, dreptul la moştenire sau protecţia copiilor şi a tinerilor. Totodată, Titlul II conţine şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, precum fidelitatea faţă de ţară sau contribuţiile financiare.

Cel de al III-lea Titlu al legii fundamentale reglementează rolul, organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, care includ Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, Administraţia publică şi Autoritatea judecătorească. Spre exemplu, cu referire la aceasta din urmă, Constituţia prevede: „Judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii”¹⁶, iar „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.”¹⁷

Un alt titlu, al IV-lea, este dedicat economiei şi finanţelor publice, unde se precizează că economia românescă este o economie de piaţă şi că statul garantează proprietatea. Totodată, este reglementată problematica bugetului public naţional, inclusiv procedura adoptării legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat. Astfel, Constituţia stabileşte că „Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului.”¹⁸

Inspirându-se din modelul european al controlului constituţional centralizat¹⁹, care presupune că exercitarea acestei prerogative cade în sarcina unei instanţe speciale, distinctă de sistemul judicial regulat, legea fundamentală românească tratează instituţia Curţii Constituţionale în cadrul Titlului V. Prima dintre atribuţiile Curţii, prevăzute la articolul 144, arată că instanţa constituţională „Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.”²⁰

În legătură cu exercitarea acestei atribuţii trebuie precizat că textul constituţional adoptat în 1991 prevedea că obiecţia de neconstituţionalitate putea fi înlăturată de Parlament, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, ceea ce, în principiu, reprezenta o limitare a rolului Curţii Constituţionale.

În ce priveşte tema revizuirii legii fundamentale, Titlul VI reglementează iniţiativa revizuirii, procedura de revizuire şi limitele acesteia. Cu privire la procedura revizuirii, se prevede: „Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.”²¹

În fine, Titlul VII, al dispoziţiilor finale şi tranzitorii, stabileşte, printre altele, că vechea Constituţie, din 1965, „este şi rămâne în întregime abrogată” iar „legile şi celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care nu contravin prezentei Constituţii”.²²

Pe de altă parte, o serie de jurişti au reproşat construcţiei constituţionale postcomuniste, printre altele, discontinuitatea istorică în raport cu Constituţia din 1923, un anume eclectism provenit din înglobarea unor prevederi constituţionale diverse²³, ca şi o anume imprecizie a prevederilor sau lipsa menţiunilor directe referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat ori la garantarea proprietăţii²⁴.

În bună măsură, aceste critici au stat la baza revizuirii din 2003, operată la numai 12 ani de la adoptarea Constituţiei. Şi de această dată, s-a constituit o comisie parlamentară, compusă după regula algoritmului politic, pentru redactarea proiectului legii de modificare a constituţiei. Exprimând raportul forţelor politice din perioada mandatului 2000-2004, proiectul a fost adoptat de Parlament pe 18 septembrie 2003 şi validat prin referendumul naţional din 18-19 octombrie (cu participarea a 55,7% dintre cetăţeni, 89,7% pronunţându-se în favoarea revizuirii). Sub aspect tehnic, revizuirea constituţională a însemnat, pe de-o parte, modificarea unora dintre prevederile legii fundamentale – cele mai consistente fiind aduse Titlului III, Autorităţile publice –, iar pe de alta, adăugarea unui nou titlu, cu privire la integrarea euro-atlantică a României. În total, legea de modificare a Constituţiei a avut peste 70 de articole, fiecare conţinând una sau mai multe modificări ori completării ale textului constituţional iniţial.

Numărul mare de articole constituţionale supuse revizuirii ne sugerează ideea că iniţiatorii proiectului au avut în vedere modificări de substanţă ale regimului constituţional sau chiar o schimbare a acestuia. Pentru a vedea dacă şi în ce măsură lucrurile stau aşa, vom examina mai îndeaproape schimbările operate, insistând apoi asupra celor care se referă la domeniul autorităţilor publice.

În primul rând, vom reţine că noul text constituţional face referire expressis verbis la principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel: „Statul se organizează potrivit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”²⁵ Totuşi, dincolo de menţionarea ca atare, importantă în sine, raportul dintre puteri nu a fost modificat.

În ce priveşte capitolul dedicat autorităţilor publice (Titlul III), trebuie menţionată, mai întâi, modificarea procesului de elaborare a legilor, prin introducerea unei proceduri ce prevede câte o singură lectură în fiecare cameră parlamentară, votul din cea de-a doua fiind cel decisiv. Totodată, a fost limitat termenul de adoptare a proiectelor legislative de prima cameră sesizată la maxim 60 de zile. Articolul 75 cuprinde aceste prevederi, primul său alineat stabilind domeniile legislative pentru care rolul de primă Cameră sesizată, respectiv, cel de Cameră decizională este îndeplinit fie de Camera Deputaţilor fie de Senat. În al doilea rând, exerciţiul puterii executive a fost recalibrat prin interdicţia explicită impusă Preşedintelui cu referire la revocarea Premierului şi limitarea intervenţiei guvernului în domeniul legiferării, specific instituţiei parlamentare²⁶. Pe de altă parte, mandatul preşedintelui republicii a fost prelungit de la 4 la 5 ani.²⁷ Referitor la autoritatea judecătorească, trebuie semnalată modificarea articolului cu privire la înfăptuirea justiţiei, prin intoducerea unui nou alineat, care prevede că „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.²⁸ Totodată, noul text constituţional a modificat şi denumirea curţii juridice supreme, revenindu-se la titulatura tradiţională: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ).

Modificări importante au fost aduse şi Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Astfel, este precizat rolul de „garant al independenţei justiţiei” ce revine instituţiei. De asemenea, se stipulează că numărul membrilor Consiliului este de 19, din care 14 sunt aleşi de adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat, 2 sunt reprezentanţi ai societăţii civile, şi ei validaţi de Senat, ceilalţi 3 fiind membri de drept (ministrul justiţiei, preşedintele ICCJ, procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ).²⁹ Trebuie menţionată şi noua prevedere cu privire la dreptul Preşedintelui României de a prezida şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă³⁰, care se adaugă puterii acestuia de a numi în funcţie judecători şi procurori, la propunerea CSM.³¹

Similar s-a procedat şi în ceea ce priveşte instanţa constituţională supremă. Pe lângă precizarea rolului Curţii Constituţionale – de garant al supremaţiei legii fundamentale³² – şi adăugarea unor noi atribuţii – printre care soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice³³ –, noul text adoptat în 2003 consfinţeşte adoptarea modelului controlului constituţionalizat centralizat. În acest sens, se arată: „În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.”³⁴

Nu în ultimul rând, a fost introdus un titlu nou referitor la procesul integrării euro-atlantice, asigurându-se astfel adaptarea regimului constituţional la noile realităţile politice. Astfel, cu privire la procesul post-aderării României la Uniunea Europeană, se prevede: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare³⁵.

Raportându-ne la ansamblul modificărilor şi completărilor aduse textului iniţial al legii fundamentale în urma revizuirii din anul 2003, putem aprecia că regimul constituţional a rămas neschimbat în aspectele sale esenţiale. În fapt, revizuirea nu a adus o schimbare a regimului politic, ci, în general, a contribuit la mai buna precizare a raporturilor dintre puteri, în cadrul regimului politic bazat pe supremaţia parlamentului instituit în 1991, ca şi la ameliorarea funcţionării acestora.

Trei argumente solide pot fi invocate pentru a proba contiunitatea regimului constituţional. Mai întâi, faptul că principalele modificări aduse domeniului autorităţilor publice au vizat „raţionalizarea” puterii executive, sub ambele sale aspecte instituţionale. Teoretic şi practic aceasta înseamnă consolidarea parlamentariamului. Reamintim că în contextul politic al anului 1999, preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu, a acţionat în direcţia revocării premierului ţărănist Radu Vasile. Revocarea a fost justificată constituţional prin coroborarea a două articole din textul constituţional iniţial, cel referitor la prim-ministru, respectiv la încetarea funcţiei de membru al Guvernului³⁶. Pentru a se evita reproducerea unei astfel de situaţii, care probează o tendinţă de prezidenţialism a sistemului, noul text constituţional a modificat articolele cu pricina, întroducând şi un nou alineat în care se spune limpede că preşedintele nu-l poate revoca pe premier. În ce priveşte limitarea intervenţiei guvernului în zona legiferării, aceasta a fost motivată de excesul de ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă al tuturor guvernelor postcomuniste de până atunci. Spre exemplu, cabinetul Vasile a emis, în anul 1999, 120 de ordonanţe şi 218 de ordonanţe de urgenţă, pentru ca în anul următor guvernul, condus de Mugur Isărescu, să adopte 138 de ordonanţe şi 297 de ordonanţe de urgenţă. Aşadar, izvorul raţionalizării puterii executive l-a constituit experienţa politică românescă de până în 2003.

Apoi, revizuirea a menţinut bicameralismul simetric, în condiţiile în care realizarea rolului legislativ al parlamentului a fost eficientizată. Concret, conservându-se egalitatea lor formală, camerele parlamentare au fost departajate în ceea ce priveşte sesizarea acestora. Astfel, rolul de primă Cameră sesizată este îndeplinit fie de Camera Deputaţilor, fie de Senat, în funcţie de specificul legii dezbătute. Prima cameră sesizată are acum şi un termen maxim pentru a se pronunţa – 45 de zile, care poate ajunge la 60 de zile pentru coduri şi legi complexe – termen după care proiectul legislativ respectiv se consideră adoptat. Totodată, s-a renunţat la procedura cronofagă a medierii şi votului în plenul celor două Camere, textul definitiv al legii adoptate de prima Cameră sesizată fiind stabilit de cealaltă Cameră, aceasta având rolul de Cameră decizională. În acest fel, camerele parlamentare sunt departajate administrativ, dar puterea lor formală rămâne egală, caracteristică primă a parlamentului bicameral simetric.

În fine, prin modificările aduse de Constituţie activităţii de control constituţional – înlăturarea puterii legislative din acest domeniu, respectiv extinderea atribuţiilor instanţei constituţionale – a fost consolidată formula controlului constituţional centralizat. Cu consecinţa directă sporirii activismului Curţii şi cea indirectă a prezervării uneia dintre caracteristicile democraţiei consensuale.

De partea cealaltă, discontinuitatea constituţională este probată, în principal, de unele prevederi care, în contradicţie cu principiul raţionalizării puterii executive, au sporit importanţa instituţiei prezidenţiale. În primul rând, este vorba despre extinderea mandatului prezidenţial de la 4 la 5 ani.³⁷ Oarecum paradoxal, prelungirea mandatului preşedintelui cu un an a avut la bază o motivaţie de tip anti-prezidenţialism, invocându-se nevoia de a scoate alegerile parlamentare şi, ca atare, consecinţele lor guvernamentale, de sub influenţa celor prezidenţiale. Urmările concrete ale acestei măsuri au fost, pe de-o parte, scăderea prezenţei la alegerile parlamentare din 2008, primele separate de cele prezidenţiale, sub pragul majorităţii absolute, iar pe de alta, centrarea campaniei electorale prezidenţiale din 2009 tocmai pe tema schimbării guvernamentale, care, în mod normal, este o consecinţă a alegerilor parlamentare. În fapt, prin separarea celor două tipuri de alegeri, rolul preşedintelui a sporit. Cât priveşte accentuarea prezidenţialismului sistemului datorată noilor atribuţii prezidenţiale în domeniul puterii judecătoreşti, aceasta a fost probată de acţiunile preşedintelui Traian Băsescu în special în decursul primului său mandat³⁸.

În favoarea discontinuităţii constituţionale putem adăuga şi efectul pervers al consolidării poziţiei Curţii Constituţionale, în special ca urmare a extinderii atribuţiilor sale asupra soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. În cadrul sistemului politic românesc, sporirea rolului jucat de Curtea Constituţională, dată mai degrabă din intervenţia forturită a Curţii în viaţa politică decât din exercitarea controlului constituţional propriu-zis, a tins să transforme Curtea dintr-un arbitru constituţional într-unul politic, cu consecinţa decredibilizării instanţei constituţionale supreme.³⁹

Una peste alta, constatăm că dimensiunea continuităţii a dominat procesul de revizuire a regimul constituţional din 1991, caracterizat totodată şi prin importante elemente de discontinuitate în raport cu concepţia constituţională iniţială. Ca atare, suntem îndreptăţiţi a concluziona că evoluţia regimului constituţional s-a încadrat în dinamica continuităţii discontinue. Din perspectiva evoluţiei vieţii politice, materializarea continuităţii constituţionale discontinue a reprezentat-o contradicţia dintre formalismul unui regim politic parlamentarizat şi practica unuia cu tendinţă prezidenţială.

Dimensiunea discontinuităţii se va accentua în viitor, dacă avem în vedere proiectul prezidenţial al noii revizuiri constituţionale. Făcut public la începutul lui 2009, când discuţia despre modificarea regimului constituţional era mai pregnantă, raportul Comisiei prezidenţiale de analiză a regimului politic şi constituţional din România are ca premisă mai vechea acuză la adresa edificiului constituţional, anume caracterul lui eclectic şi, de aici, predispoziţia către disfuncţii şi tensiuni. Cum „actuala ordine constituţională nu este de natură să asigure o funcţionare raţională şi echilibrată a mecanismelor statului”, este necesară „o nouă energie pentru reflecţia politică şi constituţională din spaţiul românesc”⁴⁰ sau, în cuvinte mai directe, o nouă proiecţie constituţională. În general, toate soluţiile antamate de autorii raportului favorizează dimensiunea discontinuităţii constituţionale, însă cea mai evidentă are în vedere renunţarea la parlamentul bicameral în favoarea celui unicameral, la care se adaugă dreptul preşedintelui de a dizolva adunarea. De altfel, soluţia parlamentului unicameral este şi singura asupra căreia preşedintele a cerut şi obţinut aprobarea populară, cu ocazia referendumului organizat în ziua primului tur al alegerilor prezidenţiale din 2009. Trebuie totuşi subliniat că reforma unicameralismului are semnificaţia discontinuităţii nu numai în ordine constituţională, dar chiar şi în ordine democratică, dacă avem în vedere că singura perioadă de unicameralism din istoria României a coincis cu regimul comunist. Oricum, alături de parlamentul unicameral, tendinţa spre prezidenţialism susţinută de raportul amintit asigură premisele ca discontinuitatea constituţională să devină dominanta procesului de revizuire a legii fundamentale astfel încât să aibă ca rezultat un nou tip de regim politic şi constituţional.

În fine, mai adăugăm că, deşi Constituţia României poate fi încadrată în categoria celor rigide, având în vedere majorităţile extraordinare cerute în acest sens, revizuirea din 2003, la 12 ani de la adoptarea ei, ca şi cea preconizată a se produce în următorii ani, pledează în favoarea instabilităţii regimului constituţional postcomunist, o cauză des invocată în acest sens fiind decalajul dintre constituţia formală şi cea materială. Ramâne totuşi întrebarea dacă declajul este datorat inadecvării normei constituţionale sau, poate mai degrabă, nerespectării literii şi spiritului ei.

ALEXANDRU RADU – Prof.univ.dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, redactor „Sfera Politicii”.

 sus